O noutate

Ora șapte și jumătate. E  timpul ca Fini să se pregătească de culcare.

- Fini, e timpul să te pregătești de culcare, îi spune tata.

Fini răspunde un „Bine” tărăgănat și își vede mai departe de joacă. (Tocmai construia o navă spațială din Războiul stelelor, din piese Lego.) După un timp, bunica (adică mama mea, care era venită  împreună cu tatăl meu în vizită la noi pentru două săptămâni) îi amintește:

-Fineas, e ora de culcare. Pregătește-te!

Fineas iute reacționează… cu o replică:

- Eu ascult numai de părinții mei.

- Uneori trebuie să mai asculți și de bunici, zice buni calmă.

Câteva minute de tăcere. Gândea problema copilul.

- E, pe asta nu am mai auzit-o! Să mai ascult și de bunici!

Imediat, Fineas s-a ridicat și s-a dus să se pregătescă de culcare.

- Noapte bună mami si tati, Bunu Doru și Buni Mișa.

E opt și zece.

Răsturnare

Mi-e inima un cocoloş de sentimente

Să te cuprind în ele n-aş  mai putea

Iar gându-mi s-a chircit printre sprâncene

Încât nu te mai pot îmbrăţişa

Cu buzele cusute-n două de urechi

Să te sărut mi-e aproape imposibil

Cu ochii ce-mi plutesc printre orbite

Încerc să te zăresc pe dindărăt

Mai stai pe prispa coastei mele stângi

Să-mi legeni lacrimile tot nepotolite

Şopteşte încet mânilor mele lungi

Suave buze nemaiauzite

Şi de o fi să-mi împleteşti privirea

Pe dos de genele-ţi prea lungi

Să-mi amuţească-n taină ropotirea

De sentimente ce-n inimă se ascund

Căci toate mi s-or aşeza la loc

De-ar fi să mă săruţi

Din nou

Cu foc

Pe dinăuntru şi pe dinapoi.

Mărimile lumii

M-am apucat de geometrie.

Într-o noapte, am luat o foaie, un creion, o riglă şi un compas şi m-am apucat să măsor Lumea. Nu că neapărat aş fi fost eu curioasă ce mărime are lumea noastră, dar… de ce nu!

Deci, ce mărime are lumea noastră?

Ooo, e mare! Dar e şi mică.

E mică în ochii lui Dumnezeu. Dar preţioasă. Nimic din micimea ei nu scapă ochiului dumnezeiesc, ci toată lumea noastră este goală şi descoperită înaintea Lui. Nimic din lumea asta aşa de mică nu-i este necunoscut, şi nici indiferent. “Ai preţ în ochii Mei!” “Dau lumi pentru tine!” “Îmi dau propriul şi unicul Fiu pentru tine!” “Mă dezbrac de dumnezeirea Mea pentru tine!” “Mă fac mic, ca tine. Pentru tine.”

E mică lumea noastră, cât o clipeală de ochi dumnezeiesc. Şi e săpată în palma Lui.

Dar e şi mare. Maare de tot, în ochii noştri mici şi opaci. Şi cu cât ne închidem mai adânc ochii, cu atât lumea noastră se măreşte şi se adânceşte.  În ochii noştri, lumea asta e mare… şi de necuprins. Şi, pe măsură ce realizăm cât  este de mare şi de necuprinsă, devenim tot mai egoişti, hapsâni şi haotici. De ce să nu pot Eu să ţin în mână Lumea? Să mă zeific. Să iau popoare şi lumi pentru mine. Să iau fii şi fiice pentru mine. Să devin mare şi puternic pentru mine.

Şi începem lupta de micire a lumii.

Şi totul din dorinţa de posesiune.

Eu să am Lumea. Să o ţin în palmă. Să mă uit la ea, sau prin ea. Să fie a mea. Lumea noastră să fie a mea, iar eu să fiu Lumea.

(Lumea noastră e săpată în palma lui Dumnezeu. Dumnezeu ţine palma întinsă. Nu ne sufocă, nici nu ne scapă.)

Cum micim noi lumea?

Foarte simplu. Şi repede. Pe negândite, chiar. O strivim în palma noastră.

Strivirea asta ar putea fi doar o ipoteză. Căci mulţi, tot mai mulţi,  dintre noi se zbat o viaţă întreagă să-şi micească Lumea, însă… Lumea noastră e săpată în palma lui Dumnezeu.

(Noi suntem Lumea lui Dumnezeu. Iar pentru Noi El se dă pe Sine.)

(Noi ce dăm pentru El?)

Se crapă în curând de ziuă. Ar trebui să mă grăbesc cu măsuratul Lumii.

Deci, e şi mare (în ochii noştri), dar e şi mică (în ochii lui Dumnezeu).

E bine că e mică, aşa nu ne rătăcim. Şi nu putem pleca prea departe de prezenţa Providenţei. “Dacă mă duc pe munţi, Tu eşti acolo. Dacă mă duc în adâncul mărilor, iată-Te şi acolo. Şi în Locuinţa Morţii de m-aş ascunde, şi acolo ochii Tăi mă vor vedea.” Nu mă pot ascunde de Faţa Lui.

Dar e bine şi că e mare. E loc pentru toţi păcătoşii. Şi ţi se dă o viaţă să-i cauţi marginile. Să cerecetezi toate lucrurile, dar să păstrezi ce e bun. Să cauţi Calea, Adevărul şi Viaţa. Să descoperi că toate lucrurile ne sunt permise, dar nu toate ne sunt de folos.

De fapt, oare nu asta ne e chemarea? Să mergem până la marginile lumii şi să vestim Evanghelia!

Lume mare, lucrare mare!

Lume mică, siguranţă!

Mă duc să dorm.

Ce-i place unui copil

Mirecuri dimineaţă, eu şi Fineas ne îndreptam înfriguraţi spre şcoală. Iar ninsese peste noapte. Câţiva oameni ieşiseră, înarmaţi cu câte-o mătură, să dea zăpada de pe trotoar. Ne ţineam de mână şi tăceam. Era destulă zarvă în jurul nostru, ca în fiecare dimineaţă. Deodată, Fineas rupe tăcerea:

- Mamă, ştii ce îmi place? Îmi place de fericirea oamenilor. Ai văzut că nenea ăla dădea zăpada şi zâmbea? Era fericit.

M-aş fi aşteptat să-i placă zăpada. Că poate să facă bulgări, să se dea cu sania, să se tăvălească în zăpadă. M-aş fi aşteptat să îi placă noua carte achiziţionată. Aventură, fantezie, noi descoperiri. M-aş fi aşteptat să-i placă lacul îngheţat. Să-l bucure lucrurile care sunt la vedere. Dar să îi placă unui copil de 7 ani jumate  fericirea oamenilor, văzută într-un nesesizabil zâmbet pe chipul unui oarecare om, care îşi mătura zăpada din faţa casei! La asta, ce-i drept nu m-am aşteptat.

Când suntem fericiţi, zâmbim. Când suntem liniştiţi, zâmbim. Când ne merge bine, zâmbim. Când suntem săturaţi, zâmbim. Când suntem curaţi, zâmbim. Când am terminat munca, zâmbim (satisfăcuţi).  Dar, câţi dintre noi zâmbim în timp ce ne trudim să ne măturăm mizeriile din sufletul nostru? Câţi zâmbim? Mai degrabă oftăm, ne încruntăm (unii mai trag şi câte-o înjurătură printre dinţi). Cu capul plecat în pământ,  asudăm şi măturăm. Nu zâmbim. Scrâşnim din dinţi. Nu zâmbim. Nu zâmbim, pentru că nu suntem fericiţi. Paradoxal, nu? Ar trebui să fim fericiţi! Fericiţi că scăpăm de mizeriile ce ne împuţiseră sufletul. Asta ar trebui să ne facă să zâmbim! Ba mai mult! Să plângem de bucurie!

Nenea lui Fineas  zâmbea în timp ce muncea, în timp ce mătura zăpada din faţa casei lui. Căci, măturând zăpada, oferea siguraţă lui şi oricărei persoane care avea să treacă prin faţa casei lui. Mătura şi zâmbea. Zâmbea, căci slujimdu-se pe sine îi slujea şi pe ceilalţi.

Când vă munciţi cu mizeriile, zâmbiţi! De vă va vedea vreun copil, va ştii că sunteţi fericiţi. Iar, copiilor le place fericirea oamenilor!

Am votat bine!

La primul tur nu ne-am putut duce. Nu pentru că distanța ar fi fost prea mare sau pentru că ne-ar fi speriat cozile ce se preconizau, ci pentru că abia ieşisem din spital, după o operaţie de piatră la fiere. De, sănătatea m-a ţinut acasă!

Dar la al doilea tur… ne-am mobilizat în grup (mai exact, „Biserica Baptistă Română din Turnhout”) şi am plecat să votăm.  “Daţi Cezarului ce e al Cezarului…”

Pentru noi nu a fost chiar aşa de lesne. Nu atât pentru că secţia de votare era la 40 km de orașul în care locuim, deci nu chiar între blocuri, ci mai mult pentru că eram 10 oameni (7 adulţi şi trei copii) şi o  singură maşină. Ce era de făcut? O soluţie era să se sacrifice un adult şi să rămână acasă pe post de dădacă cu pruncii! Atunci am fi încăput restul votanţilor în maşină. Însă niciunul dintre noi nu a vrut să renunţe la  dreptul de a vota! Deci trebuia să facem cumva să mergem cu toţii, chiar şi cu copiii! Desigur, ei nu aveau să voteze! Fiţi liniştişi, nu am umblat cu fofârlica. O altă soluţie era busul sau trenul pentru o parte din noi. Pentru băieţi, fără doar şi poate! Însă, asta însemna schimbat de două ori busul, sau şi tren şi bus, aşteptat în staţie… 2 ore dus, două ore întors, plus stat la rând la votare, plus timpul din cabina de votare… cam multicel. Nu că cantindatul nostru nu merita! (Conform rezultatelor, chiar a meritat!) Dar copiii n-ar fi rezistat sigur! Aşa că, după luungi dezbateri de grup, s-a găsit soluţia cea mai economică din toate punctele de vedere: timp, energie, răbdare şi îndelungă răbdare şi bani. Noi, fetele, mergem până la destinaţie cu maşina, băieţii merg până în centrul Antwerpenului cu busul şi de acolo vor fi luaţi cu maşina. Aşa am şi făcut! Băieţii (doi tătici, un prieten şi doi feciori) au luat-o înainte, ca să prindă busul de 14:30. Noi,  fetele (două mame, o mătuşă, o bunică şi o fetiţă), după ce am mai zăbovit puţintel, ne-am suit în Toyota Yaris a prietenei mele,  am căutat strada în GPS şi… tot înainte! Tot înainte, dar nu la secţia de votare, ci într-un sătuc la doi paşi de Olanda, ajunserăm noi! După mai bine de o oră de mers. Poveştile şi veselia ne-au distras, încât introdusesem un nume de stradă greşit, care, culmea!, chiar exista! GPS-ul ne dusese într-un sătuc, de-a dreptul sătuc!, în faţa unui bar. “Aţi ajuns la destinaţie”, ne anunţa tanti din GPS. Boon. Păi să vedem cum stăm, pardon, unde suntem. În stânga barul, în dreapta case particulare, în faţă… Olanda!…, în spate… drumul de întoarcere… Care o fi destinaţia ajunsă? Ne-am tot uitat noi în stânga şi-n dreapta, doar-doar vedem vreun românaş de-al nostru, vreun steag românesc, dar… nimic. Într-un târziu, Buni zice şoferiţei: “Dă-te jos şi întreabă în bar?”  Ce să întrebe? Adică, să intre într-un bar din Belgia, sat aflat la un pas de Olanda, şi să întrebe în engleză unde votează românii!!??? Ăsta da spaţiu comunitar! (Culmea ar fi fost să şi fi ştiut careva din bar!)  Mai bine mergem în Olanda să votăm! Şi asta merita cantindatul nostru! Dar, auziesem că în Olanda nu se organizase secţie de votare. Prea scump domn’le! Aşa că, am cerut ajutorul băieţilor, am primit adresa corectă, şi ne-am întors 18 km.

Iată-ne ajunşi, în sfârşit, cu toţii la adevărata destinaţie! Vedem încă de departe steagul românesc fluturând în vânt, apoi săgeţi şi anunţuri (în româneşte) ce ne ghidau foarte  precis spre secţia de votare. Vedeam deja români intrând şi ieşind. Auzeam vorbindu-se româneşte. Ne zâmbeam unii altora, ne salutam, ne arătau şi ei intrarea…

Şi am intrat. O atmosferă românească idilică. Oameni paşnici îşi aşteptau rândul la vot. Ne-am aşezat şi noi la rând. După vreo 15 -20 de minute am votat, am semnat, ne-am luat paşapoartele, am mai zăbovit pe hol cu alţi români, am schimbat păreri (nu politice), am schimbat două vorbe şi cu Consulul României despre oraşul nostru, despre numărul mare al românilor din el, despre organizarea unei secţii de votare în el în viitor, ne-am cules copiii de printre stema României şi un Atlas nud din metal negru, ce căra în spinare pământul nostru, şi am plecat în Antwerpen să sărbătorim victoria noastră de a fi reuşit totuşi să votăm. Şi, ca orice român care vizitează Antwerpenul, ne-am dus la un anume resturant libanez şi am mâncat câte o shoarma cu carne de pui sau curcan. (Eu, fiind la regim după operaţie, am mâncat pui la grătar cu legume.) De, ce să-i faci, dacă nu avem caşcaval… Dar, măcar trăim bine!

Iar copiii noştri vor trăi şi mai bine! Chiar dacă nu au caşcaval…

Încurcarea limbii

Nu ştiu de ce copiilor li se pare atât de fascinant să se ascundă de cei mari. La fel făcea şi Fineas. Ori de câte ori auzea uşa de la garaj, semn că tati a venit acasă de la serviciu, fugea repede şi se ascundea de el. La începuturi, adică acum un an şi jumătate, era şi pentru noi distractiv. Pe măsură însă ce creştea copilul, acest soi de întâmpinare ni se părea nepotrivită pentru vârsta lui (Toate îşi au timpul lor. Nu?). Aşa că au început insistenţele: “Fineas, nu te mai ascunde. La 7 ani nu se mai cade.” Câteodată auzea ce spuneam, câteodată… nu. De cele mai multe ori.

Aseară însă l-a întâmpinat pe tati ca un copil “mare”. I-a deschis uşa şi l-a salutat respectuos. Fără ascuns. Bucuros că pentru asta va primi o bulină verde (Doar suntem în preajma Moşului!), a fugit iute să îmi spună (în româneşte!) că, de data asta nu s-a mai ascuns. Iată ce i-a ieşit:

… şi nicicum nu ascundere…

… şi nici nu m-am ascundat…

of! Nu!

… şi nici nu m-am mai ascuns!

fui!

A toamnă

Cad frunzele copate de toamnă

Şi se împletesc în ruginii ţesături.

Un somn adând străpunge culorile pământului

Cu un ţipăt picurător de umezeală

Pălumind fiecare respiraţie de viaţă

Cu toamnă.

Umbra întunericului se întinde

Peste toamnă

Amuţind privightorile.

Ploi vijelioase se năpustesc

Pe deasupra şi pe dedesuptul

Toamnei…

Un soare lunatic

Bântuie peste gri cer de toamnă.

Nicio stea nu străluce

Înspre toamnă

Niciun glas nu răzbate

Din toamnă

Niciun chip nu se-arată

Prin toamnă

Niciun copt nu miroase

A toamnă

Doar tomnoase covoare,

Tomnitor de gălbejite,

Ţi se aştern foşnitor

Sub picioare.

Îndrăzneşte de păşeşete

În toamnă!

 

 

 

Psalm din psalm

Lăudaţi-L pe Domnul!

Ferice de omul care se teme de Domnul,

şi care îndrăgeşte mult poruncile Lui.

Urmaşii lui vor fi puternici în ţară;

neamul celor drepţi va fi binecuvântat.

Bogăţie şi belşug va fi în casa lui,

iar dreptatea sa va fi statornicită pe vecie.

Celor drepţi le străluceşte o lumină în întuneric,

au parte de îndurare, de milostivire şi de dreptate.

Îi merge bine omului care îşi face milă împrumutând

şi care îşi chiverniseşte lucrurile cu pricepere.

Niciodată nu se va clătina.

Cel drept va fi amintit întotdeauna.

El nu se teme de veştile rele,

căci inima lui este tare şi

se încrede în Domnul.

Inima lui este tare

şi nu se teme…

A împărţit şi a dăruit celor nevoiaşi;

dreptatea lui rămâne pentru totdeauna…

(Psalmul 112:1-9)

 

Scrisoare pentru mine

“Eu Însumi Îmi voi paşte oile şi le voi da odihnă, zice Stăpânul Domn. O voi căuta pe cea pierdută, o voi aduce înapoi pe cea izgonită, o voi lega pe cea rănită şi o voi întări pe cea slăbită…” (Ezechiel 34:15-16)

De întărit, M-a întărit cu două transfuzii de sânge. Iar mâine o să-mi lege şi rana.

Transfuzia

imagesIată că mi-a fost dat să ajung să fac şi transfuzii de sânge. De mai bine de 6 luni se scurgea din mine sângele puţin câte puţin. Prin urmare, ca să rămân în viaţă,  numai o transfuzie (mai exact: 2 transfuzii a câte 300 de grame fiecare) de sânge mă putea (re)pune pe picioare. (Şi să mai spună cineva, de-acum încolo, că nu am şi sânge belgian în mine!)

În Vechiul Testamnet, Dumnezeu le porunceşte israeliţilor  “să nu mâncaţi carne cu viaţa ei, adică cu sânge” (Genesa 9:4). “Căci viaţa oricărei făpturi este sângele ei. De aceea [...]  israeliţii să nu mănânce cu sânge nicio făptură, pentru că viaţa oricărei făpturi este sângele ei” (Levetic 17:14).

Sângele înseamnă viaţă. Ai sânge în tine, ai viaţă în tine! Când ţi se scurge viaţa din tine, sângele, şi rămâi fără suflare, eşti mort. Eşti fără viaţă. Un singur lucru te poate (re)aduce la viaţă, te poate învia sau te poate păstra în viaţă : O transfuzie de sânge O transfuzie de viaţă…

Şi Isus Christos a spus: “Eu sunt Viaţa…”

El este singurul şi unicul donator de Viaţă. De Viaţă Veşnică.

Eu sunt Viaţa... Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu Tatăl, nimeni nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu Tatăl,  decât prin Viaţa.

Dar, ca să  primeşti Viaţa, trebuie să treci prin(ntr-o) “moarte” sau trebuie (măcar!) să ajungi să ţi se scurgă sângele (vechi) din tine (vezi tu, o boală sau o încercare; uneori numai astea ne fac bine pentru viaţă!). Abia atunci poţi primi transfuzia!

Eu sunt Viaţa! Eu dau Viaţa! Şi o dau cui vreau Eu!

Primiţi şi voi Viaţa!