Poveste de(spre) pe calea îngută

E miez de mai. E soare, dar nu arde. Și-adie un vânticel de toamnă. Pe sus se cântă de primăvară. Pe jos se desenează cu verde, roșu, galben sau violet. Bzzzzzzzzzz! A trecut. Zum-zum! Se-ntorce iară.

Încet, o luăm înspre oraș. N-avem mașină, iar bicicletele-s  acasă. Și autobusul vine abia peste-o oră.  O luăm pe jos, prin pădurice. Căci mâna omului croit-a și drumuri de oraș prin ea. Una e lată, betonată, ca-n plamă de netedă, curată. O ocolim. E cam riscantă, de mergi pe jos pe ea. „Lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care intră pe ea.” Facem ușor dreapta spre cea îngustă. „Îngustă este calea care duce la viață.”

Cu grijă! Uite, de la început suntem atenționați că drumul e cu denivelări. „Îndrăzniți! În lume veți avea multe necazuri. Eu am biruit lumea.”

- Să îndrăznim. Oricum, e mai sigură.

- Da. Îngustă și sigură…

- … și bună… că „duce în Sus”…

Vummm! Vummm! Vummm!

- Ai văzut? Bine că n-am luat-o pe „drumul larg”.

- Da… acum eram deja… acum nu mai eram…

- No, hai să mergem. Încetuț. Că avem timp.

- Cât?

- Cât ne trebuie să ajungem la capăt.

-Aha.

Mai auzi un trilurit. Mai trece o gâză în grabă pe lângă ureche. Un țânțar ți se așează pe nas. Mai mângâi florile și firele de iarbă, ce-ți ating pantalonii, palmele, cotul…

- Da, îngustă-i calea!

- Da. Ori mergi unul câte unul; unul în fața celuilalt… „Călcați pe urmele mele, căci și eu calc pe urmele lui Hristos.”

- … să călcăm pe urmele celui din fața noastră… Ce responsabilitate pentru cel din fața mea! Ce onoare pe mine să îl urmez!… Ia-o tu înainte. Eu te urmez.

- … ori mergi unul lângă altul…

- … da… „Și i-a trimis doi câte doi…”

Încă câțiva pași. Alte zboruri. Același foșnet. Mai multe zumzete. Pe dreapta stă atărnată o icoană a Fecioarei Maria cu o un ciot de lumânare încă pâlpâind. (Ca și credința noastră… a unora…)

- Stai! Așteaptă-mă!

- Da, dragă. Te aștept… „Nu stârniți dragostea, până nu vine ea.”

- Așa. Ține-mă de mână, te rog. Deci, doi câte doi…

- … doi câte doi sunt… una. „Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta tinereții sale. Și ei vor fi un singur trup.” Hmm.

Și mergem în doi. Ne ținem de mână. Și povestim. Din când în când mai privim în urmă. Nu cumva să treacă busul. Nu. Nu trece. Are și el ore fixe. Mergem mai departe. Ce plăcut e! Miroase a viață. Doar suntem pe calea îngustă! Prin fiecare firicel de iarbă, prin fiecare zumzet și bâzâit, prin adierea rece a vântului îi respirăm parfumul.

- Mă iubești?

- Tu știi că te iubesc.

- Atunci împlinește voia Tatălui meu, Care este în Ceruri.

- Dar, tu? Mă iubești?

- Da.

- Să mă iubești ca pe tine însuți. Să-mi faci tot ceea ce ai vrea tu ca eu să îți fac ție.

- Te iubesc…

- Să știi că te-am pus ca o pecete pe inima mea.

- Aha… Dragostea noastră e mai tare ca moartea!

Vummmm! Vummmmm! Vummmm! Au trecut una după alta vreo 5,6 mașini. Încet, se ivesc alte semne ale civilizației. O casă. Două. Un camion plin cu materiale de construcții. Câțiva mucitori ce construiesc o casă. Un furtun cu apă.

- Mai e mult?

- Până unde?

- Cum, până unde? Până în oras!

- A. Da. Până în oraș mai e mult de mers. Dar noi o să mergem așa încetuț, până vedem autobusul.

Mă mângâie pe spate, și mă strânge mai aproape de el. Parcă îi e teamă să nu mă smulgă vântul de lângă el. S-a cam întețit. Știe că am început să obosesc. „Nu obosiți în facerea binelui.” Ca să nu cădem de oboseală, bine e să ne odihnim din când în când la umbra aripilor Sale. „Veniți la Mine, toși cei obosiți și împovărați, iar Eu vă voi da odhină.” Am încetinit pasul. Ce frumos e totul! Cărarea se întinde în fața noastră ca un fir de ață, al cărui capăt – oricât ai pătrunde în depărtare cu privirea – nu-l poți vedea. Îți face impresia că imediat se termină călătoria. Uite, acolo! Acolo văd punctul. Paradoxal, deși cu cât înaintăm mai mult, cu cât mai repede ne apropiem de oraș, de sfârșitul călătoriei, totuși constat tocmai contrariul: cu cât înaintăm noi, cu atât tot mai mult se îndepărtează de noi punctul. Punctul pe care îl văzusem mai înainte acolo, nu departe. Nu-mi mai bat capul. Când se termină drumul, se termină, și gata! Mai bine să mă bucur de ce văd pe drum, și de partener, nu? Privim plopii ce străjuiesc cărarea, așezați simetric, ca niște străjeri. Sunt așa de înalți, încât cu palmele lor verzi ating cerul. Și-l mângâie. Privim și noi mai sus de palmele plopilor și zărim petice de cer ca niște frunze albastre cu colțuri, sau rotunde, late sau înguste. Ne coborâm privirea spre pământ. De-o parte și de alta a cărării, printre plopi, pământul își întinde ca niște degete lungi și finuțe firicele lungi de iarbă, ale căror unghii sunt ojate fiecare cu galben, roșu, mov, violet. Ne mângâie ușor în trecere. Și mângăierea lor ne gâdilă – atunci zâmbim – sau ne pișcă – atunci boicotăm. Pe cărarea asta ești oarecum protajat, și de-o parte și de alta: de falnicii străjeri – plopii – și de degetele pământului – verdeața. Ne e așa de bine pe ea…

- Hi! Uite, trece autobusul!

- Fă-i cu mâna! Ce mai stai!

Îi face cu mâna. Șoferița ne vede. Oprește ceva mai departe. Fugim puțin.

- Hai!  Curaj.

- Da… curaj… Simt că nu mai pot.

Șoferița ne deschide ușa din spate – pe acolo se coboară. Ne urcăm.

- Uf! Am reușit.

Ne (re)vedem pe  străzile Orașului de Sus!!!

 

Ascensiunea

Răsfoind  imaginile istoriei omului, de la primii  săi strămoși – acel om locuitor al peșterilor, gârbovit, semănând mai degrabă cu o maimuță, acoperit cu piei de animal (sau frunze), murdar, sălbatic, cu ciomege în mână, articulând niște sunete aproape animalice -  deci, de la acest (să îl numim aici) om primitv până la omul recent – locuitor al zgârie-norilor, al vilelor cu piscină, vertical, numai fibre, mușchi și putere, care gândește (prea mult), îmbrăcat la patru ace sau sportiv, mânuind cu dibăcie arta scrisului și a limbajului (uneori ca pe niște ciomege), ținând într-o mână celularul și în cealaltă mână  laptopul – , trebuie să recunoaștem,  fără echivoc,  fulgerătoarea sa evoluție, de la primitivul om maimuță, la omul recent, acest hommo sapiens-homilis-erctus (termenii sunt întrebuințați în sens plastic, nu în accepțiunea antropologică).

Și totuși, dacă facem o radiografie acestui om recent, putem lesne vedea involuția sa spirituală. De la „hommo sapiens-homilis-erectus”,  adică omul cu coloană vertebrală dreaptă, omul inteligent (care cugetă  zi și noapte la Legea Lui Dumnezeu), și îndemânatic în toate lucrurile,  la „omul maimuță”, omul gârbovit de păcat, tâmp și nepriceput, în ce privește Adevărul. Și asta s-a întâmplat pentru că omul recent efectiv a „extirpat”  din conștiința lui gândul veșniciei.

Creatorul, atunci când a plămădit primul om din lut și a suflat peste el suflare de viață, a pus în acest „hommo sapiens-homilis-erectus” gândul veșniciei. Și l-a așezat în Grădina Edenului, la umbra celor doi Pomi: Pomul Vieții Veșnice și Pomul Cunoștinței Binelui și Răului. L-a așezat drept, cu privirea mereu în sus. În răcoarea dimineții, omul cugeta la Legea lui Dumnezeu, cunoscând astfel Adevărul, și se îndeletnicea cu îngrijirea întregii Grădini și a tuturor vietăților, care îi fuseseseră date în stăpânire. Putea să mănânce din toți pomii din Grădină, chiar și din Pomul Vieții Veșnice!, numai din unul singur i s-a interzis să guste: din Pomul Cunoștinței Binelui și Răului. Căci atunci avea să moară gândul veșniciei din el. Însă ispita l-a „încolăcit”. Interdicția a fost încălcată. Neascultarea a fost săvârșită. Astfel, gândul veșniciei a murit. Omul  a fost izgonit. A pierdut Paradisul. A ajuns un locuitor al peșterilor, al grotelor. Un sălbatic.  Povara greșelii l-a gârbovit. Și privirea i s-a coborât în pământ. A  început să „involueze” spiritual; pentru că a pierdut gândul veșniciei… Dar a rămas dorul… A rămas cuibărit undeva în adâncul cel mai adânc al sufletului său de muritor (de-acum) dorul după veșnicie.  Iar „omul primitiv” a început să-L caute pe Cel Ce pusese de la început în el gândul veșniciei, ca să-și recapete statura de odinioară – de „hommo sapiens-homilis-erectus” – și ca să-și redobândească, de fapt, originile sale. Atunci au început să cheme oamenii numele lui Dumnezeu pe pământ. Și au zidit altare. Un fel de poartă spre o altă lume. O poartă spre Lumea pierdută. Dar nu era suficient. Dorul era prea mic și prea adânc îngropat, poarta era prea strâmtă și omul prea gârbovit, încât puțini, atât de puțini mai priveau în sus.

Atunci s-a făcut tăcere.  O tăcere adâncă și lungă… Poarta se strâmta tot mai mult, până s-a astupat… Dorul s-a stins încet-încet, până când veșnicia a devenit o necunoscută. Și așa s-a născut frica. Frica de moarte. Frica de necunoscut. Frica că moartea e finalul tuturor, că dincolo de aici și acum nu e nimic, dar nimic. Azi știm că existăm, mâine… poate fi nimic.

Atunci s-a auzit glasul ce strigă în pustie: „Pregătiți calea  Omului! Cel Ce aduce cu El veșnicia, pusă în noi din origini de Creator! Și  Al Doilea Om S-a coborât; în chip de Prunc. El era însăși veșnicia noastră. Astfel, S-a făcut Gând și Cuvânt veșnic și S-a „cuibărit” în om, ca să-i redea verticalitatea. Iar primul om a fost ridicat.  El a (re)evoluat spiritual, redobândindu-și statura de odinioară, de om drept, cu privirea ațintită-n Sus, care cugetă  zi și noapte la Veșnicie, și care se arată a fi un îndemânatic lucrător al Adevărului.  Un „om nou”.

 

Un alt fel de definiție

- Fini, vezi gentuța asta? Trebuie să mi-o cumpăr.

- De ce, mama?

- Păi, uite cum o cheamă!

- F…Fl..Flo…Florentina?

- Da. Ca pe mine. Atunci trebuie să mi-o iau! (pauză) Știai că numele meu însemnă „înfloritoare”?

- Nu.  (pauză) Adică tu mergi prin zăpadă și în urma picioarelor tale cresc flori. Asta înseamnă că ești înfloritoare.

-???

 

„Trendy Florentina”

Trendy Bag: Florentina.

Nu, nu mi-am pornit nicio afacere  cu genți „trendy” de mână.  Deși am cohetat cu ideea asta mai de multicel.

Azi dimineață, întorcându-mă acasă (după ce l-am dus pe Fini la școală), am trecut pe lângă un magazin (pentru prima oară) cu obiecte artizanale. M-am oprit o clipă în fața vitrinei lui, căci îmi sărise în ochi o gentuță maro. Era expusă una gata montată, iar alături era „agățată”  în ambalajul ei una „dezmembrată”. Mișto ideea. Ți-o faci tu.

Îmi cobor încet privirea pe ambalaj, căutând undeva în jos prețul. Și, ce să vezi! Produsul poartă numele meu! Ete, na! Numele meu! „O fi românească!” îmi zic. Și caut repede ceva scris (și) în românește. Parcă mă gâdila așa un seniment de mândrie românească. Uite, domne, că și noi avem micii nostri designeri! Nu, nu găsesc niciun scris în românește. Scrie  în neerlandeză, în franceză, în germană…, dar în română… doar numele produsului: florentina. Super tare, nene!

De fapt, privind mai atent, văd în dreapta sus steagul germaniei. Deci, gentuța e nemțească, dar numele e românesc.

Da, chiar i se potrivește gentuței numele! E cu flori. Iar „florentina”, nume de origine latină, se pare că înseamnă „înfloritoare” (ca o floare – hihi). Iată deci, o gentuță „trendy” cu flori, pentru flor(i)entine.

P.S. Dacă stau bine să mă gândesc, cel mai mult îmi place să desenz flori. Ori de câte ori mă plictisesc, mă apuc să desenz floricicele pe orice: pe hârtiuțe (dacă sunt la îndemână), pe mână, pe pantaloni (dacă sunt de casă), în aer, pe colțul cărților sau al caietelor, pe cutiile de medicamente. Iar când mă mai jos cu pensula pe o pânză mă pomenesc că tot flori desenez. Ăsta e semn că mi-e dor de o primăvară înfloritoare (hihi).

No, ca să-mi stâmpăr dorul de primăvară, am să-mi cumpăr o „trendy” bag „Florentina”. Nu?

 

O metaforă

- Fini, iar ai fost neastâmpărat la școală! Ce se întâmplă cu tine? De câte ori am discutat problema asta cu tine, și eu și mama? Că în timpul orei nu vorbești decât dacă ți se cere. Și că nu ai de împărțit, și nici de cerut nimic și nimănui în oră! Cum stăm?

Fini nu zice nimic, un timp.  Apoi, puțin meditaiv:

- Păi, eu tot încerc să râmân pe trotuar – adică  să fiu cuminte. Asta e o metaforă. Dar uneori mai ajung și pe stradă, adică când nu sunt cuminte.

-!!!! Știi, dacă nu ești atent și nimerești din greșeală pe stradă te mai lovește o bicicletă sau, mai rău, te poate călca o mașină. Adică vine și pedeapsa, blândă sau aspră; dacă nu rămâi pe trotuar.  Asta e tot o metaforă. (Tibi zâmbește)

- Da. Știu asta. Am să încerc să rămân pe trotuar… ca să nu primesc pedeapsă (cu capul în jos și cu voce joasă).

După o scurtă pauză:

- Da o să îmi aducă mama cadou din România?

- Dacă ne spune juf. că ești cuminte.

- De-acum încolo o să stau numai pe trotuar! (ca un ordin, pentru sine)

 

Cafeaua de criză

„Se ia o boabă de cafea (așa, mai mărișoară; dacă nu aveți, e bună și una mică), se leagă cu o ață și se scufundă de 2-3 ori în ceașca cu apă fierbinte. La fiecare 3 cafele se schimbă ața!”

Dar puteți încerca și cu năut prăjit și măcinat…

 

Piața de „tâlhari”

Ieri s-a ținut într-un orășel din apropiere vestita „rommel markt” (piață de vechituri), care pentru unii e un hobby, pentru alții e o afacere, iar pentru alții poate fi un mijloc de a se debarasa de „vechiturile” din podul casei. În rommel martk găsești de toate și orice; de la ață până la mobilă. Și unele lucruri chiar sunt de valoare, sau noi, și la prețuri ridicol de mici. Depinde de „comerciant”. Și, ce e important, fiind piață, totul se negociază!

O astfel de piață are loc în fiecare sâmbătă sau duminică (În Turnhout e duminică dimineața, de exemplu.) în fiecare oraș, durând aproximativ 6 ore. Iar în zile de sărbătoare, piața de vechituri se ține într-un anume oraș, însă de proporții uriașe, adunând laolaltă câteva mii de oameni. Ei bine, ieri, pentru că la noi a fost a doua zi de Paște – desigur, pentru majoritatea locuitorilor acestei țări această zi însemnând nimic mai mult decât o zi liberă (Ca să nu-mi mai amintesc că Duminica de Paște a fost pentru vecinii noștri doar o zi liberă, deci un bun prilej de a-și spăla și aspira mașinile, chiar sub geamul nostru.)  -, într-un orășel din vecinătatea orașului nostru s-a organizat o uriasă asemenea piață, ce a adunat laolaltă în jur de 5000 de oameni – vânzători, cumpărători și curioși, deopotrivă; oameni dornici de a se bucura de o zi caldă de primăvară la iarbă verde, printre „vechituri” scoase la vânzare. Căci piața s-a ținut pe o zonă verde de la periferia orașului cu pricina, între închisoarea orașului șio biserică catolică, întinzându-se bine până în păduricea din apropiere. Desigur, nici chioșcurile ambulante cu hamburgheruri, hot-doguri, frituur (cartofi prăjiți), bere și sucuri n-au lipsit din peisaj.

Cum intrai în zona destinată pieței, pe partea dreaptă zăreai gardurile închisorii: primul, fooarte înalt și din fier; al doilea, în stil medieval, din cărămidă și cu turnulețe de veghe din loc în loc. Iar pe partea stângă, ceva mai departe, se afla clădirea unei biserici catolice, așezată ca un monument în mijlocul unei poenițe, acum înverzite.

Deja străbătusem la pas mai bine de 4 ore aproape toată piața, iar acum – destul de obosiți – căutam să ne îndreptăm spre ieșire, pe unde iar am trecut pe lângă drumul ce ducea la biserică.  Deodată, cu coada ochiului văzurăm câțiva oameni intrând și ieșind din biserică. Ciudat! Și zic către Tibi: „Te pomenești că este piață și în biserică! Nu pot să cred!” „Tot ce se poate”, îmi răspunde Tibi. „Trebuie să mergem până acolo, să vedem cu ochii noștri. Să ne convingem!” Și intrăm pe aleea ce duce spre biserică. Am amuțit amândoi.

Poarta de intrare în sfântul locaș nu se vedea defel, căci sta ascunsă de chioșcul cu bere, ce trona sfidător la nici 10 metri de intrarea în biserică. Una din licorile lui Bachus se lua cu năvală.

Am dat roată de jur-împrejurul bisericii.  În curtea neamurilor Tempului Lui Dumnezeu erau înșirate tarabele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei. Eram tot mai uimiți de priveliștea curții bisericii.

Nu-mi venea să cred! De jur-împrejurul bisericii, se întindeau corturi, tarabe sau pleduri pline cu boarfe, vechituri, acareturi, scaune de interior sau de grădină, ceasuri, vase, tacâmuri, pânzeturi, suveniruri, toate date spre vânzare. Ce-au făcut oamenii din curtea Casei Domnului? Ce-au făcut? Grupuri de oameni stăteau jos pe treptele bisericii și sorbeau licoarea bahică. Mă uitam la ei a minune, că și era să cad de pe trepte. Bine că m-am ținut bine de bară.

Toți se purtau firesc. Numai noi ne orbecăiam la ei, la ce era în jurul nostru, nefiresc. La un moment dat zărirăm și intrarea principală a bisericii. Ne îndreptăm spre ea. Pe treptele intrării zăceau abandonate pahare goale, sau pe jumătate goale, de bere, gunoaie, oameni opriți să-și tragă duhul (pângărit)…

Deasupra porții bisericii se mai păstrează – încă – una din puținele mărturii care atestă faptul că această clădire a fost cândva o Casă de Rugăciune, și anume o placă de piatră în care sunt sculptați Pruncul Isus în poala mamei Sale, Maria, iar de-o parte și de alta a Pruncului cu mama, stând îngenunchiați câte un înger ceresc înaripat.

Din interiorul bisericii răzbea până la noi o mare zarvă, așa ca la piață! Urcăm treptele cu emoție, privind stupefiați la resturile de pe trepte, la oamenii nonșalanți la ceea ce vedeam noi.

Pășim (cu revernță) în Casa Domnului. Inima ne bătea cu putere, de teama a ceea ce vom vedea aici. Ne asteptam să vedem o parte din piață. Dar nu a fost așa. Iată ce era în Biserică:

ERA O BERĂRIE! CASA LUI DUMNEZEU SE TRANSFORMASE ÎNTR-O BERĂRIE!

Am rămas încremeniți. Până și mîna ne tremura pe aparat.

„Casa Mea va fi o Casă de Rugăciune, dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari!” (Matei 21:13)

P.S. Sara, prietena mea, o distinsă doamnă de origine flamandă, când i-am arătat fotografiile și i-am povestit cele trăite ieri mi-a răspuns: „Ce te miri? Aici oamenii nu mai merg de mult, și deloc la biserică. Iar Parohiile, ca să nu piardă, au vândut clădirile bisericilor. Și astfel, vechile biserici au devenit muzee (Într-adevăr, la subsolul bisericii văzută de noi era intrarea spre muzeul închisorii din apropiere.), case de odihnă pentru vărstnici (azilele de la noi) sau chiar clădiri în care s-au amenajat apartamente de locuit. Vezi pe net vestitele biserici-apartament din Amsterdam și de la marea Belgiei.”

Sunt conștientă că nu toți sunt creștini (e problema fiecăruia), că nu toți sunt „bisericoși”, dar chiar slujitorii Bisericiii lui Cristos să vândă Casa Lui Dumnezeu pentru a fi întrebuințată în alte scopuri decât cele de închinare? Oricine ce ar zice, să faci o BERĂRIE dintr-o Casă de Rugăciune e o grosolană blasfemie! Uriciunea uriciunilor!

 

Oglinda cerului

Se anunța o zi frumoasă, după prea multe zile friguroase și umede. Mi-am propus să ies din hibernare și să explorez puțin natura. Așa că, hai în parc!

Lume multă. Părinți cu copii. Bunici cu nepoți. Copii singuri. Zarvă mare! Dar nu deranjează pe nimeni. E, parcă, o zarvă… primăvărativă. Totul mișună a viață. Ce plăcut!

M-am retras lângă lac să filmez lebăda neagră.

O spledoare!

Din când în când mai trăgeam cu urechea în jurul meu. Aceeași zarvă. Veselie. Glasuri zglobii de copii. Oameni singuri. Biciclete. Și căței. Rațe. Multe rațe. Numai fântâna din mijlocul apei tace. Lebăda e grațioasă. Mă așez pe-o bancă. Aproape de lac. E plăcut. Nu e cald chiar, dar e plăcut. Acum pândeam o pasăre ciudată, neagră și cu ciocul lung și subțire, ce intra în apă și apărea după câteva secunde ceva mai încolo cu ceva în cioc. „Mamă, pasărea aia se îneacă?” Tresar. Am uitat de Fineas. Credeam că se jocă ceva mai încolo. Deci și el urmărea împreună cu mine. „Nu, nu se îneacă” îi răspund instantaneu, cu ochii tot după pasăre. Fugim roată pe lângă lac. Vrem să o surprindem în poză cum iese cucernică din apă. Are mereu aceeași privire. De victorie. Știe că îi urmărim ritualul. Se apropie de mal. Să o vedem mai bine. Așa… Așa… Acum… Și iar se ascunde sub apă. Ah! Am ratat! Na, a ieșit mult mai departe…   Am apucat să pozez doar… cerul.

Cerul! Uau! Da, ce frumos e! Așa, oglindit în apa lacului. Niciodată nu mi s-a părut atât de frumos! Poate pentru că niciodată nu l-am văzut atât de aproape? Pe apă.  Pe loc, uit de pasărea ciudată, uit de lebăda neagră și îmi ridic ochii înspre cer.

Iată-l! Frumos. Nu e clar. E presărat cu nori albi, dar e blând și… luminos…

Și iar îmi plec ochii spre oglinda lui. Da. În oglindă îmi pare mai frumos. Mai aproape. Atât de aproape… încât aș putea să-l ating.

Atunci m-am gândit că, așa cum apa oglindește cerul -  făcându-l mai aproape de noi, mai tangibil -, tot așa și noi, oamenii,  „reflectăm salva Domnului ca într-o oglindă și suntem transformați în asemănarea Sa, din slavă în slavă”.

 

Iarna din martie

1 Martie. Și spunem: „A venit primăvara!”

Unde e? Că nu-i zăresc vestitorii? Nu vă grăbiți! Calendaristic, sosește în 21-ul  lui martie. Până atunci, să mai visăm puțin la iarnă. Să mai ningă puțin. Să ni se mai topească fulgi albi în păr.  Să ningă… Să ningă…

Și…

… ninge. Ninge luminos
Cu fulgi de-un ochi
Și cad în lacrimi
Peste tine,
Iubito.

Ninge. Ninge-n surdină
Cu mii de fulgi de-o gură
Și cad în săruturi
Peste părul tău de nuc,
Iubito.

Și-ntre săruturi încleștate
Adorm în părul tău
Fulgi mii de-o șchioapă.

Ninge. Ninge prăfuit
Cu mii de albe stele de-un fulg
Și cad în chipuri
Peste gândul meu
Alb.

Niciunde n-ai să simți
Atâta frig ca-n el,
Iubito.

Ninge. Ninge înbujorat
Cu fulgi de-o iubire
Prin lumea noastră
Fulguindu-ne
Privirile
Sărutările
Gândurile
Venite de undeva
De departe.

Acolo sunt mii ca noi,
Iubito…

 

Firmin

Am aflat despre Firmin de la Alin.  Cine e Firmin? Păi, Firmin este un… șobolan. Dar nu orice șobolan, ci un șobolan-cititor. Cum a ajuns el să citească? De foame.

Firmin se născuse într-o librărie, prin urmare cărțile îi erau la îndemână, și, de foame, s-a apucat să ronțăie cărți. „La început Firmin ronțăie cu entuziasm orice carte, dar, încet-încet, ajunge să facă diferența între stiluri literare (Bunăoară, Proust nu are același gust ca și Joyce!) și, până la urmă, învață să citească.”

Prin lecturile sale, Firmin se detașează de natura sa de șobolan, de cei din specia lui. El nu mai e doar un simplu șobolan, ci o ființă cu judecată, care, treptat, ajunge să îi admire pe oameni, însă imposibilitatea de a comnunica cu ei îl macină.

Mai multe, citiți aici.