La primul tur nu ne-am putut duce. Nu pentru că distanța ar fi fost prea mare sau pentru că ne-ar fi speriat cozile ce se preconizau, ci pentru că abia ieşisem din spital, după o operaţie de piatră la fiere. De, sănătatea m-a ţinut acasă!
Dar la al doilea tur… ne-am mobilizat în grup (mai exact, „Biserica Baptistă Română din Turnhout”) şi am plecat să votăm. “Daţi Cezarului ce e al Cezarului…”
Pentru noi nu a fost chiar aşa de lesne. Nu atât pentru că secţia de votare era la 40 km de orașul în care locuim, deci nu chiar între blocuri, ci mai mult pentru că eram 10 oameni (7 adulţi şi trei copii) şi o singură maşină. Ce era de făcut? O soluţie era să se sacrifice un adult şi să rămână acasă pe post de dădacă cu pruncii! Atunci am fi încăput restul votanţilor în maşină. Însă niciunul dintre noi nu a vrut să renunţe la dreptul de a vota! Deci trebuia să facem cumva să mergem cu toţii, chiar şi cu copiii! Desigur, ei nu aveau să voteze! Fiţi liniştişi, nu am umblat cu fofârlica. O altă soluţie era busul sau trenul pentru o parte din noi. Pentru băieţi, fără doar şi poate! Însă, asta însemna schimbat de două ori busul, sau şi tren şi bus, aşteptat în staţie… 2 ore dus, două ore întors, plus stat la rând la votare, plus timpul din cabina de votare… cam multicel. Nu că cantindatul nostru nu merita! (Conform rezultatelor, chiar a meritat!) Dar copiii n-ar fi rezistat sigur! Aşa că, după luungi dezbateri de grup, s-a găsit soluţia cea mai economică din toate punctele de vedere: timp, energie, răbdare şi îndelungă răbdare şi bani. Noi, fetele, mergem până la destinaţie cu maşina, băieţii merg până în centrul Antwerpenului cu busul şi de acolo vor fi luaţi cu maşina. Aşa am şi făcut! Băieţii (doi tătici, un prieten şi doi feciori) au luat-o înainte, ca să prindă busul de 14:30. Noi, fetele (două mame, o mătuşă, o bunică şi o fetiţă), după ce am mai zăbovit puţintel, ne-am suit în Toyota Yaris a prietenei mele, am căutat strada în GPS şi… tot înainte! Tot înainte, dar nu la secţia de votare, ci într-un sătuc la doi paşi de Olanda, ajunserăm noi! După mai bine de o oră de mers. Poveştile şi veselia ne-au distras, încât introdusesem un nume de stradă greşit, care, culmea!, chiar exista! GPS-ul ne dusese într-un sătuc, de-a dreptul sătuc!, în faţa unui bar. “Aţi ajuns la destinaţie”, ne anunţa tanti din GPS. Boon. Păi să vedem cum stăm, pardon, unde suntem. În stânga barul, în dreapta case particulare, în faţă… Olanda!…, în spate… drumul de întoarcere… Care o fi destinaţia ajunsă? Ne-am tot uitat noi în stânga şi-n dreapta, doar-doar vedem vreun românaş de-al nostru, vreun steag românesc, dar… nimic. Într-un târziu, Buni zice şoferiţei: “Dă-te jos şi întreabă în bar?” Ce să întrebe? Adică, să intre într-un bar din Belgia, sat aflat la un pas de Olanda, şi să întrebe în engleză unde votează românii!!??? Ăsta da spaţiu comunitar! (Culmea ar fi fost să şi fi ştiut careva din bar!) Mai bine mergem în Olanda să votăm! Şi asta merita cantindatul nostru! Dar, auziesem că în Olanda nu se organizase secţie de votare. Prea scump domn’le! Aşa că, am cerut ajutorul băieţilor, am primit adresa corectă, şi ne-am întors 18 km.
Iată-ne ajunşi, în sfârşit, cu toţii la adevărata destinaţie! Vedem încă de departe steagul românesc fluturând în vânt, apoi săgeţi şi anunţuri (în româneşte) ce ne ghidau foarte precis spre secţia de votare. Vedeam deja români intrând şi ieşind. Auzeam vorbindu-se româneşte. Ne zâmbeam unii altora, ne salutam, ne arătau şi ei intrarea…
Şi am intrat. O atmosferă românească idilică. Oameni paşnici îşi aşteptau rândul la vot. Ne-am aşezat şi noi la rând. După vreo 15 -20 de minute am votat, am semnat, ne-am luat paşapoartele, am mai zăbovit pe hol cu alţi români, am schimbat păreri (nu politice), am schimbat două vorbe şi cu Consulul României despre oraşul nostru, despre numărul mare al românilor din el, despre organizarea unei secţii de votare în el în viitor, ne-am cules copiii de printre stema României şi un Atlas nud din metal negru, ce căra în spinare pământul nostru, şi am plecat în Antwerpen să sărbătorim victoria noastră de a fi reuşit totuşi să votăm. Şi, ca orice român care vizitează Antwerpenul, ne-am dus la un anume resturant libanez şi am mâncat câte o shoarma cu carne de pui sau curcan. (Eu, fiind la regim după operaţie, am mâncat pui la grătar cu legume.) De, ce să-i faci, dacă nu avem caşcaval… Dar, măcar trăim bine!
Iar copiii noştri vor trăi şi mai bine! Chiar dacă nu au caşcaval…
Iată că mi-a fost dat să ajung să fac şi transfuzii de sânge. De mai bine de 6 luni se scurgea din mine sângele puţin câte puţin. Prin urmare, ca să rămân în viaţă, numai o transfuzie (mai exact: 2 transfuzii a câte 300 de grame fiecare) de sânge mă putea (re)pune pe picioare. (Şi să mai spună cineva, de-acum încolo, că nu am şi sânge belgian în mine!)
“Fiecare să se păzească de prietenul lui; și să nu vă încredeți în niciunul din frații voștri, căci orice frate este un înșelător și orice prieten umblă cu bârfeli. Fiecare își înșală prietenul și nimeni nu spune adevărul.
Dacă ești un român prins, din pricina crizei venite pe nepregătite, între un credit la BCR și altele două la Banca Țiriac și la BancPost, atunci munca sezonieră peste hotare (mai spre hotarele dinspre nord, unde criza a fost din timp preîntâmpinată), pentru 4-6 săptămâni, la cules de mere, roșii, ardei sau alte legume-fructe, este – probabil – cea mai salvatoare soluție economică. E pe termen scurt, și câștigi într-o lună cât alți români rămași acasă în 6 luni, de pildă. Dacă aplici rețeta asta de două ori pe an, atâția ani câți necesită achitarea tuturor creditelor tale, te faci un român liniștit și fericit. Liniștit că ai scăpat de bănci, fericit că poți face altele de-acum.
jurnalulflorentinei
Am corespondat cu