Am să vă foto-povestesc cum este cerul într-o zi de vară (în cea mai mare parte a ei) în Belgia.
Dimineața, pe când m-aș aștepta să mă trezească mângâierea câtorva matinale raze de soare, acompaniate de triluritul unor vrăbiuțe, mă ridic (singură) din așternut (obligațiile mă „obligă”) și privesc pe geam spre cerul…
… ascuns de nori…
„Ah, iar va ploua!” îmi spun, mâhnită. Iar umbrelă, iar pelerină, iar jachetă, iar fără soare… doar…
… ploaie, multă ploaie…
… și iar ploaie. Plouă toată ziua. Se apropie seara, deci și ora de „nani”. Afară poate că încă mai plouă… „Poate mâine se va opri ploaia…” îmi zic, încurajându-mă. E ora 21.45. Dau să închid geamul. Dar, ce să vezi! Ploaia s-a oprit! Cerul se arată de după uricioșii nori, mai întâi timid, apoi (în 5 minute) în toată splendoara sa la apus. Fermecătoarele…
… culori curcubeice ne înveselește sfârșitul unei zile „plouate”. Uimiți, cu ochii pironiți pe cer, admirăm (cât se poate de mult)…
Curcubelul „ceresc”, până la…
… căderea cortinei. Probabil, mâine iar va ploua…
(Pozele sunt făcute, de data asta, de fratele meu, Petre. Își proba noul său aparat foto.)
