Ascensiunea

Răsfoind  imaginile istoriei omului, de la primii  săi strămoși – acel om locuitor al peșterilor, gârbovit, semănând mai degrabă cu o maimuță, acoperit cu piei de animal (sau frunze), murdar, sălbatic, cu ciomege în mână, articulând niște sunete aproape animalice -  deci, de la acest (să îl numim aici) om primitv până la omul recent – locuitor al zgârie-norilor, al vilelor cu piscină, vertical, numai fibre, mușchi și putere, care gândește (prea mult), îmbrăcat la patru ace sau sportiv, mânuind cu dibăcie arta scrisului și a limbajului (uneori ca pe niște ciomege), ținând într-o mână celularul și în cealaltă mână  laptopul – , trebuie să recunoaștem,  fără echivoc,  fulgerătoarea sa evoluție, de la primitivul om maimuță, la omul recent, acest hommo sapiens-homilis-erctus (termenii sunt întrebuințați în sens plastic, nu în accepțiunea antropologică).

Și totuși, dacă facem o radiografie acestui om recent, putem lesne vedea involuția sa spirituală. De la „hommo sapiens-homilis-erectus”,  adică omul cu coloană vertebrală dreaptă, omul inteligent (care cugetă  zi și noapte la Legea Lui Dumnezeu), și îndemânatic în toate lucrurile,  la „omul maimuță”, omul gârbovit de păcat, tâmp și nepriceput, în ce privește Adevărul. Și asta s-a întâmplat pentru că omul recent efectiv a „extirpat”  din conștiința lui gândul veșniciei.

Creatorul, atunci când a plămădit primul om din lut și a suflat peste el suflare de viață, a pus în acest „hommo sapiens-homilis-erectus” gândul veșniciei. Și l-a așezat în Grădina Edenului, la umbra celor doi Pomi: Pomul Vieții Veșnice și Pomul Cunoștinței Binelui și Răului. L-a așezat drept, cu privirea mereu în sus. În răcoarea dimineții, omul cugeta la Legea lui Dumnezeu, cunoscând astfel Adevărul, și se îndeletnicea cu îngrijirea întregii Grădini și a tuturor vietăților, care îi fuseseseră date în stăpânire. Putea să mănânce din toți pomii din Grădină, chiar și din Pomul Vieții Veșnice!, numai din unul singur i s-a interzis să guste: din Pomul Cunoștinței Binelui și Răului. Căci atunci avea să moară gândul veșniciei din el. Însă ispita l-a „încolăcit”. Interdicția a fost încălcată. Neascultarea a fost săvârșită. Astfel, gândul veșniciei a murit. Omul  a fost izgonit. A pierdut Paradisul. A ajuns un locuitor al peșterilor, al grotelor. Un sălbatic.  Povara greșelii l-a gârbovit. Și privirea i s-a coborât în pământ. A  început să „involueze” spiritual; pentru că a pierdut gândul veșniciei… Dar a rămas dorul… A rămas cuibărit undeva în adâncul cel mai adânc al sufletului său de muritor (de-acum) dorul după veșnicie.  Iar „omul primitiv” a început să-L caute pe Cel Ce pusese de la început în el gândul veșniciei, ca să-și recapete statura de odinioară – de „hommo sapiens-homilis-erectus” – și ca să-și redobândească, de fapt, originile sale. Atunci au început să cheme oamenii numele lui Dumnezeu pe pământ. Și au zidit altare. Un fel de poartă spre o altă lume. O poartă spre Lumea pierdută. Dar nu era suficient. Dorul era prea mic și prea adânc îngropat, poarta era prea strâmtă și omul prea gârbovit, încât puțini, atât de puțini mai priveau în sus.

Atunci s-a făcut tăcere.  O tăcere adâncă și lungă… Poarta se strâmta tot mai mult, până s-a astupat… Dorul s-a stins încet-încet, până când veșnicia a devenit o necunoscută. Și așa s-a născut frica. Frica de moarte. Frica de necunoscut. Frica că moartea e finalul tuturor, că dincolo de aici și acum nu e nimic, dar nimic. Azi știm că existăm, mâine… poate fi nimic.

Atunci s-a auzit glasul ce strigă în pustie: „Pregătiți calea  Omului! Cel Ce aduce cu El veșnicia, pusă în noi din origini de Creator! Și  Al Doilea Om S-a coborât; în chip de Prunc. El era însăși veșnicia noastră. Astfel, S-a făcut Gând și Cuvânt veșnic și S-a „cuibărit” în om, ca să-i redea verticalitatea. Iar primul om a fost ridicat.  El a (re)evoluat spiritual, redobândindu-și statura de odinioară, de om drept, cu privirea ațintită-n Sus, care cugetă  zi și noapte la Veșnicie, și care se arată a fi un îndemânatic lucrător al Adevărului.  Un „om nou”.