Poveste de(spre) pe calea îngută

E miez de mai. E soare, dar nu arde. Și-adie un vânticel de toamnă. Pe sus se cântă de primăvară. Pe jos se desenează cu verde, roșu, galben sau violet. Bzzzzzzzzzz! A trecut. Zum-zum! Se-ntorce iară.

Încet, o luăm înspre oraș. N-avem mașină, iar bicicletele-s  acasă. Și autobusul vine abia peste-o oră.  O luăm pe jos, prin pădurice. Căci mâna omului croit-a și drumuri de oraș prin ea. Una e lată, betonată, ca-n plamă de netedă, curată. O ocolim. E cam riscantă, de mergi pe jos pe ea. „Lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care intră pe ea.” Facem ușor dreapta spre cea îngustă. „Îngustă este calea care duce la viață.”

Cu grijă! Uite, de la început suntem atenționați că drumul e cu denivelări. „Îndrăzniți! În lume veți avea multe necazuri. Eu am biruit lumea.”

- Să îndrăznim. Oricum, e mai sigură.

- Da. Îngustă și sigură…

- … și bună… că „duce în Sus”…

Vummm! Vummm! Vummm!

- Ai văzut? Bine că n-am luat-o pe „drumul larg”.

- Da… acum eram deja… acum nu mai eram…

- No, hai să mergem. Încetuț. Că avem timp.

- Cât?

- Cât ne trebuie să ajungem la capăt.

-Aha.

Mai auzi un trilurit. Mai trece o gâză în grabă pe lângă ureche. Un țânțar ți se așează pe nas. Mai mângâi florile și firele de iarbă, ce-ți ating pantalonii, palmele, cotul…

- Da, îngustă-i calea!

- Da. Ori mergi unul câte unul; unul în fața celuilalt… „Călcați pe urmele mele, căci și eu calc pe urmele lui Hristos.”

- … să călcăm pe urmele celui din fața noastră… Ce responsabilitate pentru cel din fața mea! Ce onoare pe mine să îl urmez!… Ia-o tu înainte. Eu te urmez.

- … ori mergi unul lângă altul…

- … da… „Și i-a trimis doi câte doi…”

Încă câțiva pași. Alte zboruri. Același foșnet. Mai multe zumzete. Pe dreapta stă atărnată o icoană a Fecioarei Maria cu o un ciot de lumânare încă pâlpâind. (Ca și credința noastră… a unora…)

- Stai! Așteaptă-mă!

- Da, dragă. Te aștept… „Nu stârniți dragostea, până nu vine ea.”

- Așa. Ține-mă de mână, te rog. Deci, doi câte doi…

- … doi câte doi sunt… una. „Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta tinereții sale. Și ei vor fi un singur trup.” Hmm.

Și mergem în doi. Ne ținem de mână. Și povestim. Din când în când mai privim în urmă. Nu cumva să treacă busul. Nu. Nu trece. Are și el ore fixe. Mergem mai departe. Ce plăcut e! Miroase a viață. Doar suntem pe calea îngustă! Prin fiecare firicel de iarbă, prin fiecare zumzet și bâzâit, prin adierea rece a vântului îi respirăm parfumul.

- Mă iubești?

- Tu știi că te iubesc.

- Atunci împlinește voia Tatălui meu, Care este în Ceruri.

- Dar, tu? Mă iubești?

- Da.

- Să mă iubești ca pe tine însuți. Să-mi faci tot ceea ce ai vrea tu ca eu să îți fac ție.

- Te iubesc…

- Să știi că te-am pus ca o pecete pe inima mea.

- Aha… Dragostea noastră e mai tare ca moartea!

Vummmm! Vummmmm! Vummmm! Au trecut una după alta vreo 5,6 mașini. Încet, se ivesc alte semne ale civilizației. O casă. Două. Un camion plin cu materiale de construcții. Câțiva mucitori ce construiesc o casă. Un furtun cu apă.

- Mai e mult?

- Până unde?

- Cum, până unde? Până în oras!

- A. Da. Până în oraș mai e mult de mers. Dar noi o să mergem așa încetuț, până vedem autobusul.

Mă mângâie pe spate, și mă strânge mai aproape de el. Parcă îi e teamă să nu mă smulgă vântul de lângă el. S-a cam întețit. Știe că am început să obosesc. „Nu obosiți în facerea binelui.” Ca să nu cădem de oboseală, bine e să ne odihnim din când în când la umbra aripilor Sale. „Veniți la Mine, toși cei obosiți și împovărați, iar Eu vă voi da odhină.” Am încetinit pasul. Ce frumos e totul! Cărarea se întinde în fața noastră ca un fir de ață, al cărui capăt – oricât ai pătrunde în depărtare cu privirea – nu-l poți vedea. Îți face impresia că imediat se termină călătoria. Uite, acolo! Acolo văd punctul. Paradoxal, deși cu cât înaintăm mai mult, cu cât mai repede ne apropiem de oraș, de sfârșitul călătoriei, totuși constat tocmai contrariul: cu cât înaintăm noi, cu atât tot mai mult se îndepărtează de noi punctul. Punctul pe care îl văzusem mai înainte acolo, nu departe. Nu-mi mai bat capul. Când se termină drumul, se termină, și gata! Mai bine să mă bucur de ce văd pe drum, și de partener, nu? Privim plopii ce străjuiesc cărarea, așezați simetric, ca niște străjeri. Sunt așa de înalți, încât cu palmele lor verzi ating cerul. Și-l mângâie. Privim și noi mai sus de palmele plopilor și zărim petice de cer ca niște frunze albastre cu colțuri, sau rotunde, late sau înguste. Ne coborâm privirea spre pământ. De-o parte și de alta a cărării, printre plopi, pământul își întinde ca niște degete lungi și finuțe firicele lungi de iarbă, ale căror unghii sunt ojate fiecare cu galben, roșu, mov, violet. Ne mângâie ușor în trecere. Și mângăierea lor ne gâdilă – atunci zâmbim – sau ne pișcă – atunci boicotăm. Pe cărarea asta ești oarecum protajat, și de-o parte și de alta: de falnicii străjeri – plopii – și de degetele pământului – verdeața. Ne e așa de bine pe ea…

- Hi! Uite, trece autobusul!

- Fă-i cu mâna! Ce mai stai!

Îi face cu mâna. Șoferița ne vede. Oprește ceva mai departe. Fugim puțin.

- Hai!  Curaj.

- Da… curaj… Simt că nu mai pot.

Șoferița ne deschide ușa din spate – pe acolo se coboară. Ne urcăm.

- Uf! Am reușit.

Ne (re)vedem pe  străzile Orașului de Sus!!!