Visul unui copil

Nişte buni prieteni de-ai noştri trec printr-un moment de cumpănă. Oameni de afaceri, români (cu credite, ipoteci şi iar credite – aşa cum cere o afacere, mai ales în România), sunt forţaţi, din pricina crizei economice, să-şi închidă firma, să-şi părăsească familia, să renunţe la biserică, la şcoală,  la buni prieteni şi să apuce calea Moabului. Nu sunt singurii. În ultimele 6-8 luni, în oraşul nostru, la orice colţ, în orice magazin, auzi vorbindu-se româneşte. Chiar pe strada noastră am descoperit azi că avem nişte vecini… români. Ce mică e Europa pentru “oştenii” lui Mircea!

Când eşti singur singurel, fără “responsabilităţi”, desigur, mutarea într-o ţară străină e chiar o aventură plăcută. Însă pentru cei cu familie (mai ales când copiii sunt deja şcolari), nu e tocmai uşor: limbă nouă (chiar străină!), şcoală nouă, sistem nou, cultură nouă, mentalitate nordică (opusul celei balcanice!), singuri, fără prieteni, printre “fraţii” tăi români, gata la tot pasul să te mănânce de viu. (Sunt, desigur, şi excepţii! Bunăoară, cei care te-au adus aici şi care au cutreierat cu tine toate serele, toate abatoarele, ca să-ţi găseşti de muncă; cei care au bătut oraşul în lung şi-n lat, ca să-ţi găseşti o locuinţă; sau cei care te-au găzduit – pe tine sau pe cei din famila ta- o vreme în camera lor… ) În fine, după părerea mea, “străinătatea” nu e chiar “Ţara Făgăduinţei”, însă, mai ales în plină criză românească, este Gosenul nostru, al unora. (Cine ştie, dacă nu pentru vremuri ca astea ne-a îngăduit  Dumnezeu să fim aici!) Majoritatea celor de aici tânjnesc după ţara natală – România -, după plaiurile mioritice, după graiul dulce al străbunilor noştri, după familie, după tot ce e “românesc” (chiar şi după mâncarea de acasă). Însă, deşi toţi trăiesc cu dorul în suflet, cu nostalgia ţării în gând, cu dulceaţa limbii materne pe buze, unii români sunt mereu pe picior de întoarcere  acasă (de vreo 6-7 ani), dar alţii învaţă să trăiască ca străini într-o ţară străină – învăţând limba (după carte!), integrându-se treptat-treptat în cultura şi în societatea în care acum trăiesc (poate  şi ei temporar) împreună cu familia.

Drumul acesta, cum spuneam mai sus, vor trebui să îl parcurgă şi prietenii noştri. E şi firesc, privind din această perspectivă, să li se pară că barca lor se scufundă, că furtuna tot mai aprig se înteţeşte. Desigur, oameni temători de Dumnezeu, se bizuie pe puterea Providenţei, căutând (acum, din răsputeri) să privească dincolo de nori la soarele ce, la final, va străluci peste feţele lor.

“Doamne! Trezeşte-Te, nu vezi că pierim?”

Când planurile tale nu se realizează aşa cum tu le-ai plănuit (de-acasă), inevitabil te cuprinde panica. Apele ţi se tulbură, iar barca ţi se clatină, şi stai gata-gata să te scufunzi. “Până aici ne-a fost…”

Şi totuşi… “buni, de ce plângi? Că barca noastră nu o să se scufunde!” îi asigură pe prietenii noştri tocmai mezinul lor, un băieţel de numai 5 anişori.

“Dar, de unde ştii tu, puiul bunicii, lucrul ăsta?”

“Păi, mi-a spus Nenea din vis, azi-noapte!”

“Ce nene? Ce vis ai visat tu? Ia, hai, spune la buni visul.”

“Păi am visat că eram pe o mare murdară, şi că erau două bărci pe apă. În una eram eu cu mami, cu tati şi cu P. (surioara lui de 8 anişori), şi în cealaltă barcă erai tu cu bunicul. Şi am trecut toţi în barca noastră. Dar barca noastră nu s-a scufundat! Că mi-a zis mie Nenea. Că barca nostră nu o să se scufunde!”

“Care nene? Cum arăta? De unde era?”

“Nenea din cer! Care era îmbrăcat în haină albă!! Nu mai plânge buni. Barca noastră nu o să se scufunde!”

În vremurile de pe urmă, zice Dumnezeu, … fiii şi fiicele voastre vor profeţii, tinerii voştri vor vedea viziuni…