6 decembrie a sosit. De-cu-seară, toți, mari sau mici, ne-am curățat și ne-am pus în rând la ușă papucul. Cât mai la vedere, ca Moș Niculae să nu-și piardă timpul (prețios și scurt), căutând prin întunericul nopții papucul în care să „arunce” o mică atenție. Nu-i așa, cu toții așteptăm ceva de Moși? Ne place să spunem: „Așa, o mică atenție…” Nu-i așa, toți – mai ales copiii, dar și noi, doamnele – suntem curioși oare ce-o să ne-aducă Moșul.
Stop! Oprește-te! Lasă-l pe Sfântul Niculae să se odihnească în pace. Preafericitul, și-a dat duhul cu vreo câteva sute de ani în urmă, cam pe 6 decembrie. Nu mai vine el din „sânul lui Avraam” să ne pună un cadou sau o botă (depinde de cât de cuminte ai fost peste an!) în papuc.
În esență, gestul lui nobil și neomenesc n-a fost acela de A PRIMI, ci de A DĂRUI!
Vrem Sărbători de Iarnă? Vrem sărbători cu cadouri și mese copioase? Foarte bine! În esență, sărbătorile sunt un memento a CEVA, în cazul celor de iarnă – un memento al Cerului deschis pentru noi și a coborârii lui Dumnezeu Fiul printre noi, muritorii. Cadourile, să spunem, pot fi și ele un memento al Darului Cerului (Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Creatorul tuturor lucrurilor), dacă nu pierdem din vedere motivația acestei sărbători a Cadourilor: DĂRUIREA. Așa că, preocuparea n-ar trebui să (ne) fie: „oare ce primesc?”, ci „oare ce dăruiesc?”
Deci, tu ce-i pus în papucul „lui Moș Niculae”?
