Când înserarea se lasă

De la o vreme mă gândesc mai des la vremea înserării. Acel moment când lași tot lucrul deoparte și te retragi la culcare cu o carte bună în mână. Mai întâi însă te demachezi, dând jos tot balastul unei zile tocmai apuse, te îmbraci în pijama, invitându-l astfel pe Moș Ene să poposeacă cel puțin până mâine dimineață peste genele tale, aprinzi veioza de pe noptieră, ce-ți devine paznic bun până undeva spre miezul nopții, te furișezi sub plapuma pufoasă, ce-ți amintește de îmbrățișările mamei de dinainate de culcare, deschizi cartea la pagina 303 și citești mai departe. Citești cum, pe înserat, cineva se gândește la vremea înserării și cum… Nu mai apuci să termini fraza, căci adormi undeva între „înserare” și „miezul nopții”.

Să-ți fie somnul lin și dulce precum serile calde și liniștite de mai!

De o bună bucată de vreme mă gândesc mai des la apusul nostru… La acel moment când suntem luați de la lucrul nostru și din viața noastră, așa, pe nepregătite: nedemachiați, goi precum în ziua venirii noastre pe pământ. Deși facem eforturi mari să nu fim răpuși de somn, totuși îngerul nedorit al lui Moș Ene ne duce într-un somn adânc. Lumina se stinge, plapuma grea și pământie este trasă peste trupul nostru de acum fără viață. Aici nu mai simți nici dorul și nici mâgâierile mamei tale. Aici nu mai simți poate nimic. Cineva se apropie de cartea vieții tale, o deschide la pagina 303 și începe să citească: „La vremea înserării, pe când era vremea să te pregătești de culcare te-ai furișat din viața ta ca să…” De-acum nu-ți mai este de folos să știi de ce. E prea târziu. Ai apus. Iar ziua de mâine nu ți s-a mai dat.

Să nu te prindă apusul vieții nepregătit!

De la o vreme mă gândesc la moștenirea noastră. La ceea ce lăsăm în urma noastră după ce vom pleca de pe pământul celor vii. Lăsăm oare bunuri, cariere, tomuri de cărți sau oameni și vieți transformate?

Ai grijă ce va moștenii omenirea de pe urma ta!

Dialog imaginar despre aripi

Cred că eu m-am născut fără aripi. Pesemne de aceea am învățat de timpuriu să pășesc. Privește-mi tălpile cu râni adânci de la miile de pași pășiți! O, dacă-aș avea și eu aripi … să pot și eu zbura departe … până la marginile lumii mele … Dar n-am … Așă că sunt nevoită să-mi colind lumea pe jos. Uneori însă obosesc. Atunci mă opersc și mă odihnesc. Și cum stau eu așa să mă odihnesc mă uit cu jind la aripile voastre. Și oftez ușurel. Mă ridic nițeluș pe vârfuri să vă privesc aripile și de departe, și-mi văd mai departe de drum. Tot pe jos. Voi, în zbor. Mai am cale lungă până la capătul inimii … Ah, inima mea … și ea e tot fără aripi … Cred că așa ne-am născut amândouă, neînaripate.

Nu dispera. Știu sigur că într-o zi voi primi o inimă nouă! Și aceea sigur va avea aripi înalte până la nori. Până atunci însă mai am ceva de mers. Uf! Iar mi-au obosit picioarele. Așa m-aș opri puțin iară … Nu! Nici vorbă să te oprești! Mergi mai departe și tot înainte! Ar fi mai bine să te grăbești puțin! Ba chiar să o iei la fugă. Și fug … Gâfâi, dar alerg mai departe și fără să mă uit înapoi. În timp ce alerg mă cuprinde o fericire inexplicabilă. Așa că alerg și mai tare, de fericire. Nu știu de ce mă simt fericită. Dar sunt! Și alerg mai tare și mai intens, ca o nebună. Simt că o să-mi sară inima din piept. Să vezi atunci cum va zubra ea! Haha! E amunzant. Sunt frântă de oboseală, dar nu mă opresc din alergat. N-am aripi, dar acum simt cum parcă zbor. Straniu, n-am aripi dar simt fâlfâitul unor aripi trecând chiar în acest moment pe lângă mine. Îmi rotesc privirea iute de jur împrejur. Nu văd pe nimeni. Dar aud tot mai acut fâlfâitul unori aripi. Și se opresc brusc lângă mine.

Sunt aripile Preaiubitului meu Părinte și Domn! El mă cuprinde blând de după subsiori și mă zoară înspre pistele cele mai înalte. Mi-a promis că la bătrânețe cărunte îmi va da și mie aripi. Și încă aripi de vultur!  Dar, Doamne, am început să obosesc pe cale … Încep să mă cam clatin … Aproape că-mi vine să leșin … Nu vezi? Nu e prea mult până la bătrânețe cărunte să aștept? În mine se face liniște profundă și din străfundul inmii aud un glas blând care-mi zice: ‘Eu, Creatorul tău, dau tărie celui obosit şi măresc puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină, dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea; ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc. Încrede-te în Mine și pășește mai departe pe cale.’⁴

Înțeleg. Mă-ncred în Tine. Pășesc înainte și îmi aștept aripile. Oricum, până la anii bătrâneții nu mai e mult, nu? Zece? Cincisprezece? Douăzeci? Nu prea m-ai înzestrat, Doamne, cu răbdare, dar încep să-nvăț și să aștept. Și aștept … și aștept …

Știi ce cred eu? Cred că Dumnezeu chiar acum îmi țese aripile. Are nevoie de timp să mi le facă, cred. Să nu Îl mai deranjez atunci. Îl las să lucreze în liniște la arpipile mele de vultur.

Dar, încă ceva Doamne. Te rog să nu mi le faci prea scurte. Dar nici prea lungi. Apropo. Ai ales deja culoarea pentru aripile mele? Aș vrea, dacă se poate, aripile să fie de culoarea infinitului cu puțin de cer senin de vară pe margini. Și, încă ceva: dacă se poate să nu mi le faci prea grele, dar nici foarte, foarte ușoare. Fă-le, te rog, cam cât greutatea inimii mele. Cred că doar atâta greutate pot duce în spinare, nu mai mult. Oare  mai durează până sunt gata? Dar, când sunt gata, cum mi le dai? Mă chemi puțin până la Tine sau te apleci Tu din înălțimile Tale și te cobori Tu până la mine?

Neobosit de tirada mea de întrebări, îmi zice Dumnezeu prin fereastra Cerului crăpată: ‚Am să aplec cerurile și am să mă cobor până la tine, călare pe un heruvim și plutind pe aripile vântului cu aripile tale de vultur.’⁵

Și cine mi le va pune? Tu? Că eu n-am pus aripi la nimeni niciodată! Cum o să mi le pui? O să mă doară? Oare nu ar fi fost mai simplu (pentru mine) să mi le fi țesut de la facere? Acolo în pântecul mamei mele, în ascuns, în chip tainic și de nimeni știut? Nu. De ce? Pentru că așa ai vrut Tu. Înțeleg. Mai bine zis, încerc să Te înțeleg. Nu reușesc întotdeauna să-ți înțeleg gândurile, Doamne. Însă un lucru știu sigur: gândurle Tale cu privie la mine sunt de pace și nu de neorocire, ca să îmi dai un viitor și o nădejde (nouă)!

Rvenid la aripile mele, te rog, Doamne, să nu mi le faci nici prea zgomotoase. Fă-le, dacă vrei, grașioase și delicate. Chiar nu doresc să fiu zgomotoasă când trec pe lângă oameni.

Încă-mi mai aștept aripile. Și mă tot gândesc. La ele, la mine, la voi, la Dumnezeu, la drumul meu prin viață. Eu încă tot pe jos. Voi numai pe sus, în zbor. Uite, ați obosit și voi. Și vă opriți din zburat. Uite, voi nu știti să pășiți! Pesemene voi n-ați fost învâțați să umblați …

Ce bine că eu totuși știu să și umblu pe jos. Mie când îmi o să obosesacă aripile de atâta zbor, voi putea să mi le odihnesc în timp ce merg pe jos. Vezi, dacă nu știam și să merg? Atunci stăteam pe loc, ca voi acum.

Oare cum o să arate aripile mele? Știe cineva? Abia aștept să îmbătrânesc! Atunci Dumnezeu o să-mi aducă aripile mele de vultur din Cerul Lui!

Vino bătrânețe, vino degrabă!

Dacă-aș avea aripi / Să zbor până ân adâncul inimii mele / Să-mi pot pipăi durerea / Să-mi mângâi tristețea.

Dacă-aș avea aripi / să mă înalț până în înaltul suferinței / să-mi sting neliniștea …

Dacă-aș avea aripi …

Scris in jurnalul personal în 17 decembrie 2019

In căutarea timpului pierdut…

Pentru că fiul nostru este pasionat de aventură, de multă adrenalină, de mister, de istorie și misticism, și pentru că am înțeles cât de prețioase sunt momentele petrecute împreună – în special cu un tânăr de 17 ani -, am ales să urmărim împreună seriale precum ARROW, FLASH și LEGENDS OF TOMORROW. Desigur, genul acesta de seriale nu sunt chiar pe gustul meu. Deseori mă intrigă, ba chiar mă tulbură subiectul lor! Nu de puține ori poveștile relatate sunt în contradicție cu principiile mele, cu logica, ba chiar cu bunul simț! Cu toate astea, aleg să le urmărim în continuare ÎMPREUNĂ, de dragul timpului petrecut împreună.

În serialul de astăzi, FLASH s-a întors în timp. Dorința adâncă de a reabilita viitorul trăit, la împins înapoi în trecut. Mărturisesc că de multe ori mi s-a întâmplat să ardă în mine dorința de a mă putea întoarce în timp. Să recuperez cumva timpul pierdut… O, dacă ne-am putea cu adevărat întoarce în timp… O, dacă am putea cumva descoperi formula care ne-ar putea ajuta să dăm timpul înapoi… Eu… aș aduce timpul cu mama în viață înapoi. M-aș întoarce înapoi în acel timp (pierdut pentru totdeauna). Atunci, aș îmbrățișa-o mai des, i-aș pune toate întrebările pe care nu mi-am făcut timp să i le pun, sau pe care n-am îndrăznit să i le pun. Aș petrece mai multe vacanțe cu ea și la ea… Aș ține-o mai mult timp la noi… Aș lupta pentru ea și împreună cu ea împotriva bolii. Aș îndrăzni mai mult… Aș căuta să petrec cât mai mult timp cu ea, cu mama… Mă tem însă că timpul acesta este pentru totdeauna pierdut, pierdut, pierdut… Plus de asta, ideea întoarcerii în timp pare a fi o utopie! Nu ne rămân așadar decât amintirile cu cei dragi. Însă, nu știu cum se face, mie îmi revin cel mai des amintirile mai puțin plăcute. Tocmai acele momente în care poate puteam să nu spun asta, sau cealaltă. Tocmai acele momente în care am procedat greșit sau neînțelept, zicându-mi atunci: „Lasă, că data viitoare o să…” … și „data viitoare” n-a mai venit…

Și, uite-mă aici. Prinsă în prezent. Pendulez între trecut și viitor. Trecutul îl pot vedea, de aici, din prezent, dar nu îl (mai) pot schimba. Timpul trecut nu îl pot (re)aduce în prezent, nu îl mai pot regăsi… Iar viitorul este o necunoscută pe care nu doresc cu niciun chip să o „cunosc” până nu devine prezent!

Ce găsesc înfricoșător este că prezentul în care mă simt parcă prinsă va deveni trecut, adică tocmai „timpul pierdut” în a cărui căutare sunt. Prezentul va deveni timpul (trecut) pe voi vrea apoi să îl dau înapoi, timpul în care voi vrea să mă (re)întorc… Complic lucrurile, și n-ar trebui... „Cele vechi s-au dus….” Trecutul e vechi și s-a dus… Ce am în fața ochilor este prezentul, care e de fapt un trecut „nou”. Acum este șansa mea de a face din el un trecut de neuitat, nicidecum unul pierdut! Așa că aleg să mă uit în continuare cu fiul nostru la serialele astea.

S-ar prea putea ca cineva să pretindă că petrecutul timpului cu astfel de seriale nu este „timp de calitate” cu fiul tău. Vă asigur că acest timp este mai prețios și mai sănătos pentru fiul nostru, decât cel pe care l-a petrecut departe de noi, AFARĂ, printre drogați, bandiți și bătăuși „invincibili”. Cine are parte de adolescenți „cuminți” să tacă! Cine are adolescenți trecuți prin foc, înțeleg foarte bine cât de calitate este timpul petrecut cu un tânăr de acum „clean”, făcând împreună lucruri banale, insignifiante, precum urmăritul unor seriale atât de nerealiste. „Cui i se iartă mult, iubește și mai mult.” AICI și ACUM! Nu: „Cui i s-a iertat…” Și nici: „Cui îi va fi iertat…” Acum e timpul pentru iertare și și pentru iubit! Și nu e timp de pierdut!

Vă las, că iar ne uităm la un serial ARROW…

Oare, v-am spus cum – într-un alt serial – Laurel își scufundă sora moartă de 2 ani în fântâna lui Lazăr, iar aceasta învie din morți? Data viitoare, ce-ar fi să vorbim despre o înviere din morți? Până atunci, să visăm dar la ea.

Cine?

Iata-ma in pragul lui 40. Inca un varf de deget si, hop(a) sus pe a patruzecea treapta a vietii mele. Ce binecuvantare! Sa fiu femeie la 40 de ani! De aici, de sus, viata este mai tihnita, mai cumpatata, mai lunga, mai sigura… De-aici, de la 40, poti vedea deslusit fiecare apus si fiecare rasarit, fiecare ceas scurs si fiecare minut intepenit intre speranta si deznadejde, fiecare lacrima de binecuvantare ce picura (de) pe barba cerului, fiecare usa larg deschisa spre orizonturi inca necunoscute, fiecare fereastra intredeschisa, fiecare chip de lut si fiecare zambet ascuns. Aici, sus si aerul e mai pur si mai respirabil, si lumina mai alba. Si ce liniste odihnitoare! Niciun vuiet naprazic, doar un susur bland. Nicio amenintare dinspre cele patru vanturi, doar o ploaie calda de vara. Casa mi-e plina de armonie, slujba un ogor gras si miezos, sufletul o padure inverzita. Asa, ca la 40 de ani.

Daca m-as intinde putin pe varfuri, as putea atinge poala Cerului – sa il sarut pe Dumnezeu. Nu, nu e nevoie. S-a aplecat El, Dumnezeirea intrupata, din Inaltimile Sale cele mari si m-a apucat de mana dreapta si m-a ridicat, hopa sus, pana la Cer. Casa mi-e in mana Sa, slujba e pentru si despre El, sufletul mi-l-a cucerit pe deplin.

Cei zece ani de drumetie pana la 40 au fost o adevarata aventura prin arsita napraznica a desertaciunii  si prin inspumatele valuri ale acestei lumi. Cand am cazut rapusa de oboseala, bratul iubitului inimii mele m-a sprijinit. Cand arsita soarelui mi-a uscat buzele inimii, preiubitul nostru fiu m-a saturat cu apa proaspta si racoroasa. Cand noaptea cea intunecata s-a napustit asupra mea, Dumnezeu a fost Lumina mea. Cand picioarele mi se clatinau pe cararea nisipoasa, Dumnezeu S-a facut Cale pentru mine. Cand barca vietii mele se clatina in coace si-n colo prin valurile tulburi, Cristos S-a facut Far si Scapare pentru mine.

Astazi, stau iarasi la catedra in fata elevilor mei cei dragi, cu bucuria unui dascal implinit. Fiecare chip de copil este ca o gura de aer proaspat. Fiecare intrebare, ca o catarare pe cel mai inalt munte. Fiecare sclipire, ca o victorie si fiecare nedumerire, ca o avalansa. Nu ma satur sa imi admir dragii mei elevi, veniti din toate colturile lumii: Congo, Surinam, Kenia, Olanda, Belgia (tara in care imi exercit, de altfel meseria de dascal), Romania, Ungaria, Armenia, Brazilia, Portugalia, Rusia etc. N-am nevoie sa cutreier lumea, caci lumea s-a ‘rasurnat’ in sala mea de curs. Fiecare elev are povestea lui, cultura si obiceiurile sale. Ii iau asa cum sunt si, impreuna, ne urcam pe aripile Cunoasterii si cutreiream lumea lui Dumnezeu de la un capat la altul. De la povestea creatiei, pana la povestea mortii. De la povestea lui Mary Jones si a sa Biblie, pana la povestea lui Martin Luther.De la iesirea din Egipt si cele 10 porunci, pana la Crucea si mormantul gol. Cateodata ne apropiem de ‘lucurile pamantesti’ (banii si munca, media si rolul ei, lumea de astazi, drepturile omului, drepturile copilului, drepturile femeii, politica de ieri si de azi, protejarea plantei si a mediului inconjurator), in cautarea  adevarului. Alteori plutim peste prapastii adanci: dragostea si prietenia, familia si rolul meu in familie, adolscenta cu suisuri si coborasuri, lumea nevazuta, moartea si suferinta, despre durere, despre viata de dincolo de moarte, eutanasie, stiinta si bibilia (clonarea, modificarea genetica, transplantul de organe). Niciun zbor nu e la fel, nicio prapastie nu e mai intunecoasa ca nestiinta si necunoastera adevarului.

Fiecare an scolar este un nou inceput, o noua calatorie pe spinarea cunoasterii in cautarea Adevarului si fiecare copil este un viteaz cautator si cuceritor. Rolul meu este sa ii invat cum sa invete sa zboare, sa ii indrum si sa le dau curaj.

Florile vii au ramas inca preferatele mele. Pasiunile mele creative inca nu m-au parasit, iar iubirea de oameni prinde pe zi ce trece radacini trainice in mine.

Si raman pentru eternitate indragostita. Si sunt cat pentru o viata intreaga iubita. Si sunt pentru totdeauna mama.

Asa, ca la 40 de ani…

 

 

 

 

 

 

 

 

Marturisire

As protesta si eu, daca as (mai) fi in tara. As purta si eu o pancarda (decenta), de genul: ‘fara hotie’. Ma rog, nu prea am inspiratie acum. E din pricina sinuzitei, care ma tine la pat.

Imi vine sa plang si sa rad deoportiva. Sa plang pentru ai mei, cei de-acasa, si pentru – sa zicem – tara… Si sa rad ca nu-s acolo sa  sufar vazand nedreptatea, hotia si durerea unui popor mintit, umilit si ridiculizat de cei de-un neam si de-o limba cu ei. Bizar si greu de patruns, pentru mine.

Ma silesc zilele astea sa fiu la curent cu ce se intampla in Romania. Marturisec, sunt curioasa sa aflu deznodamantul. Cine va fi biruitor? Glasul poporului sau galsul banului, pardon Guvernului? Din pricina acestei curiozitati am ajuns pe pagina de facebook a Floricai Chereches, unde am vazut postat o poza cu un tanar liceean ce tinea in mana o pancarda pe care scria: ‘DECI, AM VOIE SA COPIEZ LA BAC?’ Desigur, nu ca el chiar s-ar gandi la asa ceva, dar ordonanta bucuclasa poate oferi acest ‘privilegiu’ putorilor.

Cand am citit acest mesaj, m-am gandit la niste elevi de-ai mei. Sa va explic: de trei ani predau educatie morala religioasa (religie protestanta) la un liceu din orasul in care locuim. De mentionat ca in Belgia educatia morala (religioasa sau nereligioasa) este obligatorie din clasa I pana in clasa a-XII-a, respectiv a-XIII-a. Elevii primesc 2 ore de educatie morala pe saptamana. Printre elevii mei se numara si elevi de origine romana. Mda, in orasul nostru sunt peste 700 de romani inscrisi. Cei mai multi dintre ei sunt protestanti. In genere, elevii mei sunt alohtoni.

Zilele trecute aveam o discutie cu cativa din colegii mei, in sala profesorala, despre unul din fostii mei elevi – roman de origine – care tocmai renuntase la scoala. Desigur, regretam toti decizia lui. Ce lipsa de intelepciune sa renunti in clasa a-X-a la scoala! (Ce-i drept, elevul cu pricina avea de mult 18 ani impliniti. Asta spune ceva despre cat de mult ‘iubea’ el scoala.) Asa ca ii zic colegului meu: ‘Pacat de el… fara o diploma n-are niciun viitor…, mai ales aici, in Belgia…’. Deodatata il aud pe colegul meu zicand: ‘Pai, el ne-a zis ca se duce la voi in Romania si isi cumpara o diploma de liceu.’ Brusc toata sala profesorala si-a indreptat privirea spre mine (colega lor romanca), iar de undeva se aude o intrebare: ‘E adevarat? Poate sa faca asta?’

‘Mda, cred ca poate fi adevarat’, raspund eu cu jumatate de gura si lasnad capul in jos, gandindu-ma la evenimenele actuale din Romania.

Mai tarziu, in timpul orei, un alt elev de-al meu – si el roman – aflat in clasa a-XII-a la meserii, mi se ‘confeseaza’ ca va face si anul 13 de liceu pentru a putea obtine diploma de liceu, apoi se intoarce in Romania si se va inscrie la facultate.  Ca in Romania ‘se poate orice, daca stii sa te descurci’. De specificat ca in Belgia daca la liceu esti la profil de meserii, dupa 12 clase (adica 6 ani de liceu) obtii doar un atestat de meserie, deci nu ai niciun drept sa mergi la post-liceala, colegiu sau facultate. Ca sa te poti inscrie cel mult la o post-liceala de 3 ani, trebuie sa faci si al XIII-lea an, si astfel sa obtii diploma de liceu. Insa cu profilul de meserii nu poti merge la facultate (in Belgia)! Deci, imaginati-va acum ca acest tanar, care in liceu nu a facut matematica, istorie, chimie, biologie, fizica – datorita profilului ales de el, si anume meserii -, vine si se inscrie in Romania la facultate. (In cadrul unei dispipline intitulata ‘Proiect – discipline generale’, elevii de la profilul meserii primesc infomatii de baza/elementare din/despre disciplinele mai sus amintite, insuficient pentru un potential viitor student la facultate.)

De aceea, va rog mult, PROTESTATI, PROTESTATI, PROTESTATI. Protestati  chiar si voi, dragi protestanti, ca nu cumva acestor elevi sa li se permita asemenea nelegiuri. De pe urma unora ca ei, tot efortul celor ramasi in Romania de a starpi coruptia, mita si nedreptatea poate avea mult de suferit. Ei nu sunt acolo cu voi. Nu indura frigul impreuna cu voi. Nu indura umilita si  nedreptatea ca voi, dar viseaza sa vina in Romania unde pot face orice, fara sa fie amendati.Pentru ca Guvernul de azi le da girul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rădăcinile mele: bunicii

„Cine nu are bătrâni sa își cumpere” se spune în popor. Și mult adevăr se-ascunde în aceasta zicala veche. Fără bătrâni, n-avem rădăcini. Fără bătrâni,  n-avem trecut. Iar trecutul este scânteia prezentului și oglinda viitorului. Bătrânii sunt începutul nostru, iar sfârșitul lor (frumos) de viață poate fi și sfârșitul nostru.

Opapa (Marza Ilie), bunicul mamei mele, este prima mea rădăcină și  prima scânteie a prezentului meu. Îl iubeam pentru blândețea lui, pentru ochii lui senini, pentru căldura din vocea lui. Bătrânețea lui mă fascina,  la cei 6, 7, 8 și 9 ani ai mei. Mi-l amintesc cum – sprijinit în baston – privea din coltul blocului copiii cum se jucau (galagios) în curtea dintre blocuri. Pentru el – bătrânul!- gălăgia copiilor și jocul lor zgomotos (pentru unii) era o sursă de fericire. Așa da bătrân!  Sa iubești jocul zgomotos al copiilor. Ăsta da rădăcină!
Următoarele mele  două rădăcini îmi sunt bunicii din partea mamei. La cei 88 de ani ai lor si la cei 65 de ani de căsătorie, iată-i pe acești doi bătrânei frumoși, tinandu-se de mână, cum se sprijinesc – împreună – intr-un baston, pășind încet,  atât de încet ca în preajma lor parca nici timpul nu se grăbește, înaintea mea. Ei mi-au netezit încă din pruncie calea. Deseori mi-au cârpit aripile, mi-au șters lacrimile și mi-au oblojit inimioara mea mică de copil. Bunica, la propriu, mi-a salvat inima. Presimtirile si insistentele ei au descoperit malformația inimii mele. Și la timp! Bunicului i-a fost de-ajuns un scâncet timid pentru a se face punte intre talentul meu și realizarea lui. El, bunicul – rădăcină mea cea tare – este prezentul meu. Astăzi sunt ceea ce am fost sa fiu, dascăl,  datorită bunicului meu, datorită disponibilitatii lui de a se pune la dispoziție pentru mine: o trestie plăpânda. El e rădăcină mea cea (mai) statornică. Ei, bunicii, au sădit în inima mea firavă și bolnavă de copil credința în Unicul Dumnezeu – Creator și Tată -, speranța în mântuirea Fiului lui Dumnezeu și speranța în Duhul lui Dumnezeu. Nimeni și nimic nu-mi va putea smulge credința! Caci ea, credința, mi-e rădăcină, dispre trecut înspre viitor. Și,  privindu-i pe ei simt cum parcă îmi privesc propia bătrânețe. Și tânjesc sa gust bătrânețea,  așa ca ei. Mana-n mână cu EL. Nu mi-e totuna cum îmi trăiesc bătrânețea.  Și nici cu cine. Un lucru îmi este clar: ca ei – rădăcinile mele dragi vreau sa îmbătrânesc.  Intens, lung și încredințați ca „toate lucrurile lucrează spre binele celor ce îl iubesc pe Dumnezeu”. Așa da bătrânețe!

Într-o clipita mă strafulgera gândul la ultimele mele rădăcini: părinții.  Brusc inima mi se chirceste în mine de durere… Pentru ca O rădăcină mi-a fost prea de tipuriu tăiată. Și doare… Și începi sa te clatini din toate rădăcinile… Și vezi cum tremuri ca o trestie firavă în vânt. .. Și te întrebi. .. De ce așa de repede? Cum de mai poți sta tare în picioare în mijlocul furtunilor vieții cu rădăcina dătătoare de viață tăiată: MAMA? Cum? Cum (mai) poate el, TATA – o rădăcină atât de firavă – sa îmi dea statornicie? Îmi întorc din nou privirea spre rădăcinile mele cele tari, bunicii, și – adânc inrădăcinată in credința moștenită de la ei – găsesc fără prea mult zbucium raspunsul: „Ce la oameni e nu neputință la Dumnezeu este cu putință.”

Ei bine, privind cu nostalgie la Opapa, bucurându-mă încă de rădăcinile mele cele tari și statornice – bunicii -, gândindu-mă cu un dor dureros la rădăcina mea tăiată – la mama mea cea dragă – aștept (neputincioasă) ajutorul lui Dumnezeu: să-mi întărească cumva și cea din urmă rădăcină. Așa încât și prin ea (el) sa devin, la randu-mi, o rădăcină trainica și de neclintit pentru fiul meu.

Invata-Mă,  Doamne, sa cuget înțelept la zilele și la viața rădăcinilor mele.

 

 

 

 

 

 

 

Noi nu vom imbatrani niciodata!

Mergem încet prin viață.

N-am învățat să ne grăbim!

Ne bucurăm liniștit.

Nimeni nu ne-a văzut vreodată că ne agităm de bucurie!

Dormim învăluiți în vise.

Noi n-am auzit de somn fără visuri!

Iubim o singură dată, pe îndelete.

Nimeni n-a îndrăznit să iubească pe fugă de două ori!

Vorbim în șoaptă.

N-am învățat să vorbim (mai) tare.

Lucrăm încet.

Nimeni nu ne zorește să muncim ca nebunii!

De aceea NOI nu vom imbatrani niciodata.

 

 

 

Belgia NU mai cauta asistenti medicali romani!

Deoarece in ultimul timp primesc foarte multe cereri de slujba de asistent medical in Belgia, pe baza articolui de aici, ma simt obligata sa anunt ca, de mai bine  de jumatate de an, nu mai fac parte din echipa firmei belgiene Curae bva de recrutare asistenti  medicali. Nemaifiind parte din firma, renunt la orice reclama pro sau contra. 

 

Cei interesati sa intre pe site-ul firmei http://www.curae.be, pentru alte informatii.a

 

 

Niciodata nu spune „NICIODATA”!

Nicicodata nu spune „niciodata” e ca „de ce ti-e frica nu scapi. Cel putin in cazul meu.

Cand an picat primul an la examenul de admitere la facultate, le-am spus bunicilor: „Gata. Eu nu mai dau niciodata la facultate!” Urmatorul an, pe la vreo 21 de ani, sunt admisa pe unul din locurile fara plata.
Cand am intrat la facultate am zis ca nu ma marit „niciodata” cat is studenta. In anul doi de facultate am intrat… maritata! Si, Doamne, ce bine am facut! Am avut o studentie dulce-aromata.
Cand insistent eram indemnata sa fac si eu scoala de soferi, chiar si Tibi insista, eu am „servit” acelasi raspuns: „Eu, niciodata nu o sa conduc o masina!”
Astazi conduc, inca cu semnul L de incepator, un citroen C3, automatic.
Cand am venit in Belgia, Tibi m-a sfatuit sa invat sa merg pe bicicleta, ca sa imi fie mai usoara deplasarea prin oras. „Eu? Niciodata nu ai sa ma vezi pe mine mergand pe bicicleta!”, a fost raspunsul meu categoric de atunci. Astazi, nu concep iesitul in oras, sau prin oras, decat… pe bicleta. Si am o frumoasa Montego, maro, cu manere din piele maro. Numai buna pentru mine.
Pe vremea cand imi faceam practica pedagogica la Teologie, pentru ca profesorul era foarte exigent cu mine (Daca va spun ca profesorul de practica pedagogica la specialitatea A, adica religie, era chiar sotul meu?), i-am replicat: „De ce tot insisti atata sa fie totul perfect, ca eu NICIODATA, nu o sa predau religie in scola?!”

Astazi am participat in Bruxelles la intalnirea de inceput de an a profesorilor-candidati de religie protestanta si evanghelica din Flandra, in vedera impartirii orelor de religie protestanta si evanghelica din scolile publice din Flandra.

M-am lecuit, sper! Ca, NICIODATA sa nu mai spun NICIODATA, caci se pare ca „de ce mi-e frica nu scap”. Fiindca aici e buba! Intotdeauna spun (sau am spus, mai bine spus) niciodata cand ma tem de ceva. Si, ca sa las sinceritatea sa se „scurga” pana la finalul articolului, „ceva”, in cazul meu este sinonim cu ESEC.
N-as putea spune ca „niciodata” n-am avut esecuri, cine poate afirma oare acest lucru? Si, de la sine inteles, ma tem sa spun ca „niciodata nu o am esecuri”.
Insa, de multe ori, si esecurile noastre pot fi un rau necesar, pentru noi, ba chiar un „bine” pentru celalalt. Ca prea toate le vedem numai pentru noi!

Revenire de duminică

Este vreunul dintre noi care n-a citit  ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte?” Nu prea cred! Este vreunul dintre noi care să nu-și fi dorit niciodată să fie nemuritor? Nici asta nu prea cred! Fineas, într-una din discuțiile noastre îmi spunea: „Mama, nu îmi place să moară oamenii. Aș vrea ca oamenii să nu moară niciodată.”

În ciuda Căderii, Dumnezeul Creator a pus în noi „gândul veșnicieii”. Și, uneori chiar involuntar ne trezim că tânjim  după un tărm al vieții veșnice, al vieții fără de moarte. De-ar fi să nu murim niciodată….

Marea nesfârșită, cerul de necuprins, longevitatea brazilor, preistoricitatea ferigilor, necunoscutul cosmic ne duc cu gândul la „neteminare”, la netrecător, la o veșnicie.

Si dacă o tânjim, și dacă ea e pusă în noi, înseamnă că ea TREBUIE să existe! Și dacă există, înseamnă că TREBUIE să existe și  Calea înspre ea! Indubitabil!

Depinde ce alegem: o viață perenă, ce se va scurge scurt și dureros de dulce DOAR pe pămntul pe care pășim, sub cerul pe care-l vedem, sau alegem, ca în basm, să plecăm în căutarea vieții veșnice.

Dar ce este viața veșnică, în definitiv?

Singrul răspuns pe care pot să mi-l dau, și pe care-l accept este acesta: „Și viața veșnică este aceasta – să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos, pe Care L-ai trimis Tu.”

Începe să-L cunoști pe Dumnezeu și nu te opri niciodată!