Atunci îți recomand să iei contact cu CURAE, pe www.curae.be, și să completezi formularul. Dacă dai pe steagul României (Ăla cu roșu, galben și albastru, deși, după vremurile țării, steagul e mai mult negru…), poți citi în românește. Nu mai sta pe gânduri! Aici vei învața să lucrezi cu respect față de pacient, care e OM!, vei  fi tu însuți/însăți respectat de colegi (fie ei asistenți sau medici) și de pacienți, vei învața să nu(mai) aștepți vreo „atenție” pentru spălat pacient, schimbat patul pacientului, făcut tratamentul, și vei mai învața să trăiești – tu si familia ta – decent. Iar copiii tăi, dacă-i ai, vor merge cu drag la școală! Ba, atunci când va fi bolnav, se va „preface” sănătos, ca să nu lipsească de la școală! Pe bune!

Te întrebi dacă CURAE prezintă credibilitate? Iți spun că DA. Fac parte din echipă și-ți spun: CURAE este parolistă!  Curae te respectă, îți respectă drepturile și îți pune la dispoziție asistență adminstrativă și cursuri de limbă (Olandeză sau Franceză) de minim 3 luni.

Dacă alegi să vii să lucrezi în Flandra – regiunea vorbitoare de limba Olandeză – s-ar prea putea să nimerești în grupa mea de limbă! Poate însă o să alegi să vii să lucrezi în Valonia – regiunea vorbitoare de limba franceză. E bine și așa. Tu decizi!

Dă-mi voie să-ți spun ceva! O fi părând ea mai grea limba olandeză, însă nu e chiar așa! Bunăoară are cea mai simplă gramatică! Substantivele nu se declină pe cazuri, este un singur caz, iar conjugarea verbelor e chiar floare la ureche, având  doar 2 terminații. Ba mai mult, într-un enunț cu mai multe vrebe numai unul se conjugă, restul rămân cu forma de infinitiv! Dacă ești isteț, ambițios, și conștinciios, atunci o poți învăța! Pe deasupra, ardelenii se vor simții ca în Ardeal printre flamanzi, iar sudiștii se vor simți ca în Ardeal (hihi), iar moldovenii… nu știu cum se vor simții… ca în străinătate?

Fie că e pentru tine, fie pentru vreun prieten, îți doresc succes!

Încearcă! Nu pierzi mai mult decât nu ai, dar poți însă câștiga o slujbă în Blegia!

www.curae.be

Pe când aveam în jur de 10 ani am primit de la bunici o carte de povești intitulată „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi” de Nikolai Nosov, carte ce avea să devină cartea copilăriei mele. O carte al cărui conținuit îmi revenea în minte în mai toate etapele „vârstelor” mele. În toate amintirele mele cartea asta, nu știu de ce, era mereu prezentă. Ori de câte ori aveam ocazia aminteam de ea, însă – din păcate – nimeni nu își aducea aminte să fi auzit, citit sau văzut cartea asta. Ciudat! Bunicii nu-și aminteau să-mi fi cumpărat cartea cu pricina, părinții nu-și aminteau să mă fi văzut citind cartea asta, nici chiar să o fi văzut pe rafturile bibliotecuței mele. Când le pomeneam prietenilor mei (de-o vârstă cu mine) de ea, niciunul nu-și amintea să fi auzit de Habarnam. Le descriam cu lux de amănunte imaginea de pe copertă, le făceam un sumar al cărții, dar… nimeni  nimic. Într-o vreme ajunsesem să renunț la ideea de a mai pomeni de ea sau de a dori să (re)achiziționez cartea care, probabil, era doar o fantezie de-a mea, gândeam de-acum. Până într-o zi, pe vremea când eram profesoară și mergeam mereu la Anticariaul unde lucra fostul meu coleg de facultate și bunul meu prieten Teo, ca să mă aprovizionez cu cărți. O dată am zăbovit mai mult (afară era o vreme ploioasă, iar în magazin era așa de plăcut lângă calorifer) și, din vorbă-n vorbă, pomenesc de cartea lui Habarnam. Mare mi-a fost mirarea să-l aud pe Teo că și el a citit-o! Deci, nu eram chiar dusă cu pluta! Chiar exista cartea! Și nu fusesem singura ce-o citise! Am depănat o vreme aventurile hazlii ale vestitului Habarnam și-ale prietenarilor săi și am părăsit anticariatul cu promisiunea că imediat ce Anitcariatul va achiziționa cartea lui Habarnam, o voi putea lua. Așa a și fost. După o vreme, făcând iar o vizită la Anticariat, Teo  mi-a adus din spate cartea. Uau! După atâția ani și după atâta mister aveam iar Aventurile lui Habarnam în mână! Da, nu era cel mai îngrijit exemplar, dar era reală, și era din nou a mea! Tare mult îmi doeram să o recitesc și să i-o pot citi și lui Fini. Atunci când am (re)primit-o, Fineas era prea mic pentru o asemenea lectură (n-avea încă 2 ani); așa că am recitit-o cu sufletul la gură eu, apoi am pus-o bine pentru vremea când și fiul meu avea să aibă suficientă răbdare să o asculte. Pe când a împlinit 4 ani am început să i-o citesc, dar nu până la final. Primise altă carte mai interesantă și dorea să-i citesc din ea. Mă rog, când ne-am mutat în Belgia am luat-o cu noi, printre alte vreo 15 cărți. Iar azi, din întâmplare, am dat de ea printre dosarele cu acte. Și ne-am apucat să o (re)citim. Și m-a cuprins, dintr-o dată, nostaligia copliăriei mele: cu cărțile mele preferate cu desenele animate, devenite preferate din lipsă de alternativă, cu jocurile copilăriei, cu prietenii copliăriei, cu mine copil.

Ce n-aș fi dat, copil fiind, să fi existat cu adevărat un oraș de basm cum  era Orașul Florilor în care locuiau prichindeii și prichinduțele lui Nosov – oameni mici, mici de tot; nu mai mici de cât un castrevete, și nici acela prea mare. Un oraș tare frumos, pe lângă care creșteau o sumedenie de flori, precum romanițe, margarete, păpădii, ce pentru locuitorii orășeluilui păreau niște falnici stejari.

Dar, știi ceva? De ce să o povestesc? Mai bine dă fuga la Anticariatul lui Teo, sau prin librăriile din oraș (dacă mai există așa ceva) și cumpără-o. Dacă n-ai citit-o, îți garantez că merită și banii tăi și timpul! (Să fim sinceri, cine n-ar da  din când în când „lumea toată” pentru un moment de copilărie? Habarnam și aventurile prietenilor săi ar putea să-ți ofere acest moment răvnit.)  Iar dacă ai citit-o în copilărie, ca și mine și ca Teo, îți garantez că va fi o lectură captivantă pentru odrasla ta. Iar pentru băieții se va dovedi a fi chiar și un ghid al bunelor maniere!

(articol scris în urmă cu 2 ani)

foto: http://www.latrecut.ro/2006/03/aventurile-lui-habarnam-si-ale-prietenilor-sai/

6 decembrie

Stop! Oprește-te! Lasă-l pe Sfântul Niculae să se odihnească în pace. Preafericitul, și-a dat duhul cu vreo câteva sute de ani în urmă, cam pe 6 decembrie. Nu mai vine el din „sânul lui Avraam” să ne pună un cadou sau o botă (depinde de cât de cuminte ai fost peste an!) în papuc.

În esență, gestul lui nobil și neomenesc n-a  fost acela de A PRIMI, ci de A DĂRUI!

Vrem Sărbători de Iarnă? Vrem sărbători cu cadouri și mese copioase?  Foarte bine! În esență, sărbătorile sunt un memento a CEVA, în cazul celor de iarnă – un memento al Cerului deschis pentru noi și a coborârii lui Dumnezeu Fiul printre noi, muritorii. Cadourile, să spunem, pot fi și ele un memento al Darului Cerului (Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Creatorul tuturor lucrurilor), dacă nu pierdem din vedere motivația acestei sărbători a Cadourilor: DĂRUIREA. Așa că, preocuparea n-ar trebui să (ne) fie: „oare ce primesc?”, ci „oare  ce dăruiesc?”

Deci, tu ce-i pus în papucul „lui Moș Niculae”?

De la începuturi, ne-am propus să revendicăm această sărbătoare pentru Cristos, Celui Căruia i se și cuvine! Adventul nostru nu este o așteptare a Moșului  cel roșu (semnul minciunii) și „îmbătrânit de zile”, ci a Celui Ce S-a dezbrăcat pe Sine – pentru puțină vreme! – de dumnezeiasca-i slavă, a Celui Ce S-a făcut asemeni nouă, venind să locuiască printre noi, pentru a ni-L face cunoscut pe Dumnezeul Suveran, Tatăl nostru, și pentru a ne deschide porțile Împărăției Cerului, prin moarte (și încă moarte de cruce!), a Celui Ce a biruit moartea, iar acum șade în mărire la drapta Tatălui: a lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Deci nu este o astfel de listă. Și nu e nici lista pentru mama și tata cu ce „vreau eu anul ăsta sub brad”. Nu. E lista lui cu ce îi place, ce nu îi place și ce i-ar plăcea să facă.

Într-o zi mai relaxată, l-am rugat pe Fineas să îmi spună 3 lucruri care îi plac, 3 care nu-i plac și 3 pe care ar dori să le facă. Fineas a stat o vreme pe gânduri, apoi mi-a răspuns:

1. „Îmi place lângă mami şi tati, pentru că ei sunt călduroişi.”

2. „Îmi plac dulciurile. Îmi place să mânânc orice are gust bun, de dulce.”

3. „Îmi place ştiinţa şi istoria. Pentru că așa pot ştii multe despre ce s-a întâmplat mai demult.”

4. „Îmi place fantezia, pentru că  simt că  sunt şi eu în ea.”

5. „Îmi plac animalele. Pentru că sunt frumoase şi interesante.”

Nu s-a putut limita la 3. E bine și așa. Am aflat, apoi, că nu-i place să fie provocat, că  nu-i place lupta și că  nu-i place să stea de partea răului. Întrebat ce i-ar plăcea să facă, iată ce-a răspuns:

1. „Mi-ar plăcea să am un frăţior.”
2. „Mi-ar plăcea să existe fantezie. Pentru că în fatenzie te bucuri mai mult decât în realitate.”
3. „Mi-ar plăcea să vizitez un parc acvatic, unde sunt multe animale acvatice şi un muzeu de dinozauri.”

Acum schimbăm liptonul cu gheață pe un ibric cu ceai fierbinte, preferabil de fructe de pădure. Alții, chiar pe un vinișor roșu fiert cu scorțișoară. Deh, după gust. Sau după „picior”. Păi, nu știi?! Se zice că unii trăiesc pe „picior mare”. Adică, au „picior mare”! Și, dacă au picior mare, au nevoie și de pantofi mari. Așadar, picior mare, pantofi mari, deci și costuri mari.  Iar alții, se zice că trăiesc pe „picior mic”, indubitabil, costuri mici. Aștia din urmă, carevasăzică, beau ceai.

Dar picioarele desculțe? Ele pe ce „picior”  trăiesc oare? Și, de băut, ce beau? Da, da, știu, nu trebuie să-mi spui! Firește, apă. Cu gheață sau fierbinte? Nu trebuie să-mi răspunzi. Nu-i treaba mea, nu? Fiecare după cum dorește. Eu beau ceai. Sunt friguroasă. Și sensibilă…

Gata  și cu băile de soare. Și pe astea le înlocuim cu băi aburinde și aromate, adevărate terapii pentru picioarele noastre obosite.  Obosite de atâtea drumuri…  drumuri line, noroioase sau chiar abrupte.

Auzi, n-ai auzit, cumva, pe ce drumuri se petrec picioarele desculțe?  N-ai auzit. Păi, nici n-aveai cum. Că ele sunt desculțe, nu fac zgomot când pășesc pe drumul lor. Nu sunt sensibile? Nu le e frig, oare?

Un ceai? De mușețel? De lavandă? A, de fructe de pădure. Păi, de fructe… n-am. Poftim un plic de ceai de lavandă. E bun seara. Liniștește sistemul nervos. Și te-ncălzește repede.

Zahăr? Fără. Da, ce, ai diabet? A,…te abții de la dulce. Mă rog, nu-i treaba mea. Fiecare cum hotărăște în inima lui. Poftim ceaiul. Dar, de picioare nehotărâte și de inimă desculță ai auzit?

Acum, fie vorba între noi, încălțate sau desculțe, orice picioare se pot clătina, dacă nu urmează îndeaproape pașii Lui și dacă nu se țin hotărâte pe calea Sa, așa, fără să se abată nici la stânga, nici la dreapta de la ea. Da, am auzit de picioare nehotărâte. Sunt sensibilă… Si nehotărâtă… Tu nu?  Totuși, El nu va lăsa să ni se clatine piciorul. Sigurat, Păzitorul nostru nu va dormita. Ba mai mult,  El ne va păzi piciorul de orice capcană.

Îți mai torn niște ceai? Tot fără zahăr? Tot. Și eu. Ca să vezi, începe deja să se întunece afară. Și seara încă e departe… Nu-i nimic. Să trecem la inimă.

Am auzit de inimă împietrită, de inimă rea, de inimă pervertită, de inimă împărțită, de inimă îngâmfată, de inimă blestemată, de inimă înșelătoare și de deznădăjduit de rea, de inimă abătută, de inimă tulburată, de inimă bolnavă, de inimă frântă, de inimă zdrobită, de inimă rănită, de inimă speriată, de inimă sleită, de inimă întărită, de inimă mulțumită, de inimă mișcată, de inimă străpunsă, de inimă cercetată, de inimă înălțată, de inimă veselă, de inimă înțeleaptă, de inimă cinstită, de inimă întărită, de inimă curată, de inimă neînfricată, de inimă schimbată, de inimă tare, de inimă dedicată, de inimă fermecată, de inimă înmuiată. A ta cum e?

A mea e nespus de-nșelătoare și deznădăjduit de rea.

Fața mi s-a posomorât… Lasă, că prin întristarea feţei inima se face mai bună.

-Fini, ai primit azi temă pentru mâinie?

- Da.

- La matematică?

-Da! Da, cum de ai știut mama?!

- Păi, tu nu știi că mămicile știu totul?! (zâmbesc, dar el nu mă vede)

-Și tăticii…?

-Și tăticii!

- Nu. Tăticii pun doar întrebări.

Vacanța noastră de 2 luni și-a luat… vacanță, întorcându-se din vacanță… școala. Fineas a urcat  „la etaj”.  În clasa a IV-a!

(În școala lui Fineas, în curtea de la parter au careul și locul de joacă clasele a I-a , a II-a și a III-a, iar  în curtea de la etaj – clasele a IV-a, a V-a și a VI-a. Dintr-a VII mergi la liceu!)

La Academia de Muzică, a trecut în gradul 2 de teorie muzicală. Iar, după 4 ani de vioară, a renunțat la ea pentru… o chitară.

De ce?

Păi, „chitara te face cool, mama!”

Culmea e că și profesoarele de teorie muzicală și de instrument (vioară) l-au încurajat să-și aleagă un alt instrument!

De ce?

„La Fineas, cheia spre cunoaștere este PASIUNEA. Când a prins pasiune de vreun instrument sau materie, învață din mers.”

Pentru vioară nici în al 4 -lea  an nu găsise cheia. Dar pentru chitară… de cum l-a văzut pe Laci, chitaristul bisericii, imediat a găsit-o!

Să sperăm că și-a găsit intrumentul!

Deja se fac pregătiri – teoretice – pentru o trupă rock. Rock en roll! Nu dark rock, mama!  I-a și propus lui tati să le fie manager de trupă. Există o mică problemuță: toți băieții „selectați” pentru trupă vor să cânte al același instrument. La…  CHITARĂ. Niciun percuționist, niciun organist, niciun pletos cu voce… toți vor să fie chitariști!

Până una alta, să vedem cum stați  voi cu tabla înmulțirii și-a împărțirii, copii? Întreabă deja de-a doua zi de școală  învățătoarea. Ia, luați voi creionul în mână și „cântați” niște înmulțiri și împărțiri de pe extemporalul ăsta! Sper să nu vă cântați în fața lui! 

Am auzit că s-au descurcat. Au reușit „să cânte” un extemporal (de) la prima vedere! Muzicieni adevărați, nu? Să vedem cum o fi la prima sesiune de examene! În decembrie. Dar, până atunci, spor la învățat, copii! Iar, nouă, părinților, spor la… răbdat! Asta e cel mai „cool” pentru un părinte!

Am ieșit din coasta ta

iar tu m-ai înghesuit

în inima ta.

M-ai ferecat

cu lanțurile dragostei

m-ai răstignit

cu mângâierile tale

m-ai orbit

cu privirile tale…

Mă sugrumi

cu sărutările tale

mă ucizi

cu iubirea ta…

Iar când suflarea ta

mă va îngheța

altă Eva va ieși din coasta ta.

în tot ce îmi încântă ochiul,

în văgăuni, în scorburi și în stele…

Dar nu Te găsesc!

Mi s-a spus că exiști,

că ești aproape de mine

- chiar la un pas -

dar nu Te văd,

nu Te simt…

Unde ești?

Te-am căutat

în cărți, în natură,

în filozofii, în mistere…

dar nu Te-am aflat…

Unde locuiești?

Îmi este de-ajuns

să-mi spui:

Iată-mă!

Doar să știu că exiști,

apoi nu Te mai dernajez…

dar nu vrei…

Însă Tu,

Tu m-ai căutat…

…. și m-ai găsit…

Așa am aflat

că Tu nu ești

nici în stele,

nici în filozofii

sau în scorburi,

ci

la CRUCE.

Pironit pe cruce

sufereai în tăcere.

Te-am întrebat

din vina cui…

… m-ai privit în ochi…

… din vina mea!

De atâtea ori am trecut

pe lângă Cruce,

dar niciodată nu mi-am ridicat

privirea în sus…

Ai fost mereu

atât de aproape de mine…

… doar la UN PAS…

Poezie publicată în Revista LYDIA,  numărul 37, Oradea

Pentru încă două nopți plăcute de vară, în curtea interioară a Castelului lui Iancu de Hunedoara, vor răsuna pagini celebre din opere: Răpirea din Serai, Carmen, Elexirul dragostei, Bărbierul din Sevilia, Don Giovanni, La Rondine.

Pentru încă două nopți senine de vară adevărate bijuterii muzicale vor strălucii deopotrivă cu stelele pe pânza cerului ce acoperă curtea Castelului.

Aseară,  în noaptea deschiderii,  noi am fost fermecați de vocile sopranelor: Catarina Lal Coresi, Daniela Vlădescu, Mădălina Sandu, de cele ale tenorilor Daniel Stoica și Ciprian Done și de cele ale baritonilor Cătălin Toropoc și Krum Galabov. Voci superbe, acompaniate, desigur, de orchestra Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”, Constanța, dirijată de maestrul japonez Koichiro Kanno.

Nu numai vocile și interpretarea scenică a cântăreților, măiestria intrumentelor și bagheta dirijorului au țesut sublimul și excelența momentului – prima noapte corviniană, ci și atmosfera și natura deopotrivă. Atmosfera dată de decența (în atitudine și ținută)  spectatorilor și de spectacolul luminilor de scenă. Iar complicitatea naturii, oferită prin dansul liniștit a liliecilor și prin apariția unei feline negre pe scena adaptată „Nopților”.

În ultima noapte… de operă, melomanii vor avea plăcerera să se bucure de interpretarea celebrei opere „La traviata” a lui Verdi.

Mie, astfel de momente îmi dau curajul să sper într-un, totuși, „mai bine” pentru neamul și patria mea, iar fiului meu –  curiozitatea pentru castele, istoria românilor și muzica „povestită”.

Dacă aveți posibilitatea, nu ratați o noapte la Castelul Corvinilor!

Bunăoară, el nu spune (atunci când vorbește în românește) „am 9 ani”, ci „ eu sunt 9 ani”; nu spune că „părinții lui X s-au certat”, ci că „au făcut ceartă”.  Iar alaltăieri seară mi-a spus entuziasmat:

-Mama, tati m-a învățat azi să… fotbalez!

Asta pentru că în limba olandeză nu se spune „a juca fotbal/tenis” sau „a merge cu bicicleta”, ci pur și simpul „a fotbala”, a tenisa” sau „a bicicla”. Desigur, într-o traducere motamo. Fineas așa traduce, de obicei.

Nu vă îngrijorați! Mereu îl corectăm și îi explicăm  diferențele dintre regulile limbii române și cele flamande.

- Mama, mâinile mele lucrează împreună și se ajută una pe alta. Dacă stânga mă doare (ieri a primit vaccin împotriva meningitei), dreapta face munca în locul ei.

-Mda. Bine că nu ai DOUĂ guri!

-De ce?

- Că dacă una obosea de atâta vorbit, vorbeai cu cealaltă! Și eu trebuia să-ți tot zic: „Tacă-ți gurile!”

- Mda.

Pauză.

- Dar dacă aveam două capete?

***

Profesorii îi „impută” lui Fineas că are prea multă fantezie pentru vârsta lui! Și asta într-un singur cap!

Mie mi-a spus un pusti  (neamț) de nici 4 ani, prin gura unei mătuși:

„Banii vin din PERETE. Te duci la perete cu CARTONUL COLORAT și peretele îți înghite numai puțin CARTONUL și  apoi îți dă  câți BANI vrei!”

Simplu, nu?

Ia, să dau și eu o fugă până la „perete”, că-mi lăsă bărbatul CARTONUL COLORAT…

Foto:http://noutati-mondene.blogspot.com/2009/11/avatare-poze-cu-bani-multi.html

făcutu-mi-am năsturași

Din micuțe viorele

îmi pusei la gât mărgele

Din gingașii ghiocei

făcutu-mi-am și cercei

Din creangă de corocodușă

mi-am pus la brâu curelușă

Din parfum de iasomie

mi-am croit și-o pălărie

Și gătită ca o Floare

am ieșit ‘n-tâmpinare

Domnului meu pe cărare.

Dis-de-dimineață-n zori

Ne-așezarăm flori cu flori

Pe margine de cărări

Pe Cristos  a-ntâmpina

În cetate când intra

În drumul spre Gologota.

Întâmpinându-L cu ciulini

Pironane, spini și mărăcini

Ofilite pe cărare

strigam toate-n gura mare:

Cristoase ai îndurare!

Vrem de păcat eliberare!

Iar Cristos umil trecea

Păcat cu păcat  ne lua

Suflete elibera

Și spre Gologota urca.

Acol’ Crist se răstignea

Suflete-a răscumpăra

Viața a ne-nmiresma.

Pe drum înspre casă de la școală, îmi povestește Fineas că Daniel (un coleg de clasă) l-a „acuzat” că l-a făcut pe Xavi (un alt coleg de clasă) mincinos. Tot de la el aflu că acest Xavi a spus ceva neadevărat despre el, despre Fineas.

Deci, Fini e „acuzat” că l-a făcut pe Xavi mincinos. Fineas  (se) explică:

-Nu l-am făcut mincinos! I-am spus doar că e ca un șarpe în apa pură (traducerea în limba română îi aparține lui Fineas).

Mă opresc din pedalat. Eram pe biciclete. Mă uit uimită la el, și-l întreb:

- Cum adică: „un șarpe în apa pură”?! Ce ai vrut să-i spui cu asta?

- Păi, un șarpe în apa pură (limpede, a vrut el să spună) strică și poate fi periculos; că mușcă.

-Dar, de unde ai auzit tu expresia asta? Mă gândeam că este o expresie olandeză de care eu nu mai auzisem.

- De niciunde! Eu am inventat-o!

- Nu. Care?

- Că juf (învățătoarea) ne zice „mondje toe!” (gura închisă!), dar dentistul zice „gura mare”.

***

-Mami, știi ce e ciudat la părinți?

- Nu. Nu am idee. Ce?

- Când suntem mici ne învață să vorbim și când suntem mari ne  tot spun să tăcem din gură…

(din repertoriul copiilor de 9 ani, „recitat” și de Fineas, aproape ani)

12  februarie se ivește în zorii unei dimineți de sâmbătă. Acum 34 de ani. Eu nu mă grăbeam să mă nasc. Oare  n-ar fi mai bine să aștept până pe 14? Până de „dragobete”? Credeți că pe vremea nașterii noastre exista printre români Sfântul Valentin? Nici vorbă! Totuși, pe viitor (adică astăzi!), ce bine mi-ar sta ca zi de naștere 14 februarie! Nu? Copil din dragoste, născut chiar de ziua dragostei!

12  februarie asfințește. Eu nu m-am născut încă. Să mai aștept puțin. Mi-e bine aici, în acest loc tainic. Dincolo nu(-l) văd, doar (îl) aud (voci).

Se zăresc zorii primei zile, adică DUMINICA. Dar 13! 13 februarie. Să ies… să nu ies… „Pe 13! Ai înebunit! Asta-i ghinon curat!”

Ei, aș! Nu e nici marți și nici vineri! Doar n-oi vedea prima oară pisica neagră! Or în lumea de aici, strâmtă și tainică, nu sunt nici temeri și  nici superstiții omenești!

13 frebuarie trece de amiază. Eu dau semne de agitatie. Parcă nu mai încap în spațiul ăsta strâmt. Ar trebui să ies. Doar e DUMINICĂ! E zi de bucurie!

Se înserează. În jurul exteriorului meu aud multe voci. E mare agitație afară. Oare ce-o fi? Ia, hai, să văd și eu ce e? Încep să (mă) împing. Dau din coate. Lovesc puternic cu piciorușele. Împing cu căpșorul. De afară se aud țipete. Mor de curiozitate să văd ce se întâmplă acolo! Mă împing mai tare. Sunt tare agitată.

Încă o oră din 13 februarie. Să mai stau oare? Acușica e 14. Mă opresc puțin. Exteriorul se liniștește și el. Un țipăt prelung și… „pac”. Mă izbește în ochi pentru prima oară albul luminii. Asta mă enervează. Mă pun pe plâns, rău de tot. Aud oftaturi, râsete, felicitări… Simt o ușoară durere, ca o plamă peste fundic. „Au!” Asta mă sperie și mă doare. Și mă face să plâng  și mai tare. Oare asta este tot dincolo? Plâns și durere? Mai bine mai așteptam vreo oră două, sau o zi două…

Apropo, când m-am născut?

ORA 23:30, 13 FEBRUARIE, ANNO DOMINI 1977, în ZIUA DOMNULUI.

***

Ce cântărește la tine cel mai mult?

(-) Iar nu ești cuminte, măi copile!

(+) Vreau să îți faci temele înainte de cină.

Citește mai departe aici.

Tu ești un părinte pozitiv?

Află care sunt cei 5 stâlpi ai părintelui pozitiv  aici.

Închipuiți-vă că suntem cu toții la ora de desen.

Apropo, își mai aduce cineva  aminte de ea?

Eu îmi amintesc că desenul (alături de muzica) era materie de „sacrificiu”, devenind, de cele mai multe ori, „extra” matematică sau română. Desenul nu era o materie „de bază”, așa că nu cerea prea mult exercițiu. Dar matematica… sau româna (ca materie)… Da!

Nu pot să nu-mi amintesc cuvintele profesoarei  noastre de muzică, din clasa a VIII-a , căreia îi cerusem (cu aprobarea celorlalți dascăli) să-și cedeze „muzica” în favoarea românei și matematicelor; că doar eram în prag de admitere la liceu! Viitorul nostru atârna de aceste ore „extra”! Cu răbdare și multă blândețe (calități rar întâlnite în dascălii școlii românești), ne-a explicat (și, pe unii ne-a făcut să înțelegem) că viitorul nostru nu se clădește doar pe  două materii școlare: matematică și română. În viață vom avea nevoie și  de altceva din toată școala asta. În viața de dincolo de bănci, catalog și catedră,  poate unora ne vor fi mai de folos muzica și desenul, decât matematica! „Oare voi – a spus ea în final – când mergeți la o nuntă sau la un botez faceți funcții și matrice? Sau cântați?!”

Să ne întoarcem totuși în ora de desen.

Deci, să presupunem că ora a început. Catalogul a fost strigat. Toți suntem prezenți. Nimeni nu obișnuiește să lipsească de la desen! Doar pe motiv de boală. Deci, nu e nimeni bolnav.

Ni se cere să ne pregătim ustensilele de desen: creion negru HB, pentru schiță; pensule, acuarele, apă și caietul de desen pentru mica noastră operă.

Ascultăm și împlinim fără gălăgie și deranj cele cerute. Doar ne place tuturor ora de desen! Aici, ai putea spune, domnește liniștea și ordinea.

Așezăm în liniște pe pupitru o coală albă din caiet, la stânga punem atent acuarelele, lângă care întindem pensulele, la dreapta punem borcănelul cu apă, iar în mână ținem cu toții creionul.

Suntem gata pentru desen!

Începem cu un desen de… imaginație.

Închideți ochii, respirați adânc și desenați prima imagine pe care o vedeți în minte. Desenați!

Și desenăm. Toți. Cu ochii închiși, dar cu mintea larg deschisă. Nimeni nu trișează. Doar desenăm. Nu vedem ce desenăm, dar simțim.

Desenăm într-o așa de mare liniște, încât poți auzi vârful creioanelor noastre la unison cum cioplește atât de fin în hârtia albă. Apoi clipocitul apei la atingerea pensulelor, cum fredonează în surdină cântecul culorilor.

Noi desenăm și colorăm mai departe. Nimeni nu șterge. Nimeni nu corectează. Doar desenăm și colorăm.

Oare ce desenăm? Nu sunteți curioși?

Ce culori folosim? Punem prea multă apă? Prea mult alb? Prea mult negru? Folosește cineva griul? A adus cineva soarele printre noi? A pictat careva cerul? Dar stelele? Oamenii? Sunt și oameni? Dar florile și iarba proaspătă?

Se desenează în continuare.

Se aud câteva zâmbete din spate.

Șșșt!

Din nou liniște. Desenul este pe final.

Gata.

Acum lăsați creionul jos și priviți-vă desenul.

Ce ați desenat?