Cad frunzele copate de toamnă

Şi se împletesc în ruginii ţesături.

Un somn adând străpunge culorile pământului

Cu un ţipăt picurător de umezeală

Pălumind fiecare respiraţie de viaţă

Cu toamnă.

Umbra întunericului se întinde

Peste toamnă

Amuţind privightorile.

Ploi vijelioase se năpustesc

Pe deasupra şi pe dedesuptul

Toamnei…

Un soare lunatic

Bântuie peste gri cer de toamnă.

Nicio stea nu străluce

Înspre toamnă

Niciun glas nu răzbate

Din toamnă

Niciun chip nu se-arată

Prin toamnă

Niciun copt nu miroase

A toamnă

Doar tomnoase covoare,

Tomnitor de gălbejite,

Ţi se aştern foşnitor

Sub picioare.

Îndrăzneşte de păşeşete

În toamnă!

Lăudaţi-L pe Domnul!

Ferice de omul care se teme de Domnul,

şi care îndrăgeşte mult poruncile Lui.

Urmaşii lui vor fi puternici în ţară;

neamul celor drepţi va fi binecuvântat.

Bogăţie şi belşug va fi în casa lui,

iar dreptatea sa va fi statornicită pe vecie.

Celor drepţi le străluceşte o lumină în întuneric,

au parte de îndurare, de milostivire şi de dreptate.

Îi merge bine omului care îşi face milă împrumutând

şi care îşi chiverniseşte lucrurile cu pricepere.

Niciodată nu se va clătina.

Cel drept va fi amintit întotdeauna.

El nu se teme de veştile rele,

căci inima lui este tare şi

se încrede în Domnul.

Inima lui este tare

şi nu se teme…

A împărţit şi a dăruit celor nevoiaşi;

dreptatea lui rămâne pentru totdeauna…

(Psalmul 112:1-9)

“Eu Însumi Îmi voi paşte oile şi le voi da odihnă, zice Stăpânul Domn. O voi căuta pe cea pierdută, o voi aduce înapoi pe cea izgonită, o voi lega pe cea rănită şi o voi întări pe cea slăbită…” (Ezechiel 34:15-16)

De întărit, M-a întărit cu două transfuzii de sânge. Iar mâine o să-mi lege şi rana.

Iată că mi-a fost dat să ajung să fac şi transfuzii de sânge. De mai bine de 6 luni se scurgea din mine sângele puţin câte puţin. Prin urmare, ca să rămân în viaţă,  numai o transfuzie (mai exact: 2 transfuzii a câte 300 de grame fiecare) de sânge mă putea (re)pune pe picioare. (Şi să mai spună cineva, de-acum încolo, că nu am şi sânge belgian în mine!)

În Vechiul Testamnet, Dumnezeu le porunceşte israeliţilor  “să nu mâncaţi carne cu viaţa ei, adică cu sânge” (Genesa 9:4). “Căci viaţa oricărei făpturi este sângele ei. De aceea [...]  israeliţii să nu mănânce cu sânge nicio făptură, pentru că viaţa oricărei făpturi este sângele ei” (Levetic 17:14).

Sângele înseamnă viaţă. Ai sânge în tine, ai viaţă în tine! Când ţi se scurge viaţa din tine, sângele, şi rămâi fără suflare, eşti mort. Eşti fără viaţă. Un singur lucru te poate (re)aduce la viaţă, te poate învia sau te poate păstra în viaţă : O transfuzie de sânge… O transfuzie de viaţă…

Şi Isus Christos a spus: “Eu sunt Viaţa…”

El este singurul şi unicul donator de Viaţă. De Viaţă Veşnică.

Eu sunt Viaţa... Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu Tatăl, nimeni nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu Tatăl,  decât prin Viaţa.

Dar, ca să  primeşti Viaţa, trebuie să treci prin(ntr-o) “moarte” sau trebuie (măcar!) să ajungi să ţi se scurgă sângele (vechi) din tine (vezi tu, o boală sau o încercare; uneori numai astea ne fac bine pentru viaţă!). Abia atunci poţi primi transfuzia!

Eu sunt Viaţa! Eu dau Viaţa! Şi o dau cui vreau Eu!

Primiţi şi voi Viaţa!

“Fiecare să se păzească de prietenul lui; și să nu vă încredeți în niciunul din frații voștri, căci orice frate este un înșelător și orice prieten umblă cu bârfeli. Fiecare își înșală prietenul și nimeni nu spune adevărul.

Își deprind limba la vorbe mincinoase și se obosesc să facă rău. Limba lor este o săgeată ucigătoare, ea rosteşte înşelăciunea. Cu gura ei vorbesc prietenului de pace, dar în adâncul inimii îi întind curse.” (Ieremia 9)

Dacă ești un român prins, din pricina crizei venite pe nepregătite, între un credit la BCR și altele două la Banca Țiriac și la BancPost, atunci munca sezonieră peste hotare (mai spre hotarele dinspre nord, unde criza a fost din timp preîntâmpinată), pentru 4-6 săptămâni, la cules de mere, roșii, ardei sau alte legume-fructe, este – probabil – cea mai salvatoare soluție economică. E pe termen scurt, și câștigi într-o lună cât alți români rămași acasă în 6 luni, de pildă. Dacă aplici rețeta asta de două ori pe an, atâția ani câți necesită achitarea tuturor creditelor tale, te faci un român liniștit și fericit. Liniștit că ai scăpat de bănci, fericit că poți face altele de-acum.

Buun, să revenim la muncă. La cules de mere. De exemplu. Nu e mare scofală, nu? Te cocoți în pom și scuturi mărul până cad toate merele. E, așa faci în ograda ta de la țară. Și merele le faci plăcinte sau dulceață. „Dincolo” se lucrează la standarde occidentale.  Adică te porți „cu mănuși” cu merele. Le culegi cu mâna și le așezi cu mare blândețe în containere speciale. Dar, stai linștit! Nu-ți face griji că nu vei știi ce și cum. Totul se învață. Dacă știi engleză, patroana sau patronul îți va explica. Vei prinde repede, că doar tot românul e isteț. Nu cu asta ne lăudăm? Că românul le știe pe toate!  Și asta chiar e adevărat! Dacă însă nu te descurci așa de bine cu limba engleză și, desigur, nici limba țării în care ai venit la muncă nu o cunoști (Dacă e Spania sau Italia, ca român ai noroc. De la telenovele sau meciuri, tot ai prins tu ceva. Dar dacă e Olandeză, Norvegiană, Finlandeză… îți trebuie cel puțin 2 ani să trăiești printre ei, ca să pricepi ceva.), nu te îngrijora. Vei primi o listă cu instrucțiuni, scrisă chiar în limba ta. Cum e posibil asta? Foarte simplu. În primul rând, nu vei fi singurul român. Asta pentru că, românii sunt cei mai doriți la muncile sezoniere, şi nu numai. Sunt serioși și extrem de muncitori. Așa că vei avea surpriza să te trezești în străinătate muncind cot la cot cu vreo 20 de confrați. Și ce, asta nu e bine? E chiar foarte bine! Nici nu simți că ești plecat.  Iar, în al doilea rând, se poate nimeri să lucreze în livada cu pricina români care deja cunosc limba țării atât de bine, încât sunt rugați de patroni să traducă instrucțiunile de cules merele și pentru confrații lui, în așa fel încât și ei să învețe – pe limba lor – cum să culeagă merele și cum să se poarte cu ele.

Iată, eu îți fac un catâr de bine, și îţi pun la dispoziție instrucțiuniile de lucru, așa cum au fost ele traduse în limba română. (Menționez că traducerea nu îmi aparține. Traducător necunoscut. Intrucțiunile vor fi scrise cum majuscule.)

INSTRUCTII DE CULES

1. CULEGE-TI CU UNGHIILE TĂIATE

2. CULEGE-TI MERELE CU CODITĂ SI NU LE STRÂNGE-TI LA CULES

3. NCEPE-TI LA CULES DE JOS ÂN SUS

4. CULEGE-TI FĂRĂ FRUNZE SI NICI CU BUCATĂ DE CRENGUȚĂ

5. CULEGE-TI CU AMÂNDOUA MÂINI, SI NU

CULEGE-TI CU UNA SI PUNE-ÂN CEALANTA

6. DACA DIN ÂNTÂMPLARE SCĂPAȚI UN MĂR JOS VEDE-TI DACĂ E BUN Â-L

PUNE-TI ÂN BOXA DAR DACĂ  E LOVIT ÂL PUNE-TI ÂN LADA MICĂ

7. IMPORTANT E CALITATEA MERE LOR  DAR NU CULEGE-TI REPEDE SI FĂRĂ CALITATE

8. BOXA TREBUE SA FIE BINE PLINĂ

9. CÂND UMPLE-TI BOXA TREBUIE SĂ OLĂSATI CU ATENTIE JOS. SI SĂ NU TRÂNTITI.

Date fiind aceste intrucțiuni, bănuiesc că veți culege și voi ce puteți: unghii (tăiate) sau mere(?); cu codițe, fără frunze și fără vreo bucată de crenguță.

Începeți culesul de sus în jos. Cu amândouă mâinile.

Nu culegeți fără calitate și nici repede! Importantă e calitatea! 

Să culegeți, dar să nu strângeți.

Să umpleți bine boxa și să nu o trânti (-)ți.

Spor la cules, fraților!

Toţi suntem supuşi greşelilor! Chiar şi limba română!

A greşi e… omeneşte!

]]> http://jurnalulflorentinei.wordpress.com/2009/10/23/culegeti-ce-puteti/feed/ 1 jurnalulflorentinei images http://jurnalulflorentinei.wordpress.com/2009/10/21/tot-despre-timp/ http://jurnalulflorentinei.wordpress.com/2009/10/21/tot-despre-timp/#comments Wed, 21 Oct 2009 19:48:32 +0000 jurnalulflorentinei http://jurnalulflorentinei.wordpress.com/?p=1268 ]]>

Când am timp,

Nu am ce scrie.

Când am ce scrie,

Nu am timp.

Când am și timp,

Și am și ce,

Nu am cui.

Când am cui,

Am timp,

Am ce,

Nu am cu ce scrie.

Când am cu ce,

Am cui,

Am ce,

Și am timp,

Am uitat ce

Vroiam să scriu,

Cui vroiam să scriu,

Cu ce îmi alesesem să scriu.

Și… timpul a fugit… iar.

Și-o iau de la început.

Deci…

Caut timp…

Aș putea scrie despre Timp…

Despre Tipul care se scurge

Și care e Timp numai în cădere

Și care, secundă cu secundă,

se despoaie de minute, de secunde,

de ore, de zile, de ani, de noi…

Dar, cui îi pasă?

Aș putea scrie despre Cădere

Despre Căderea timpului.

Despre Căderea noastră.

Sau despre Căderea noastră în timp.

Despre căderea noastră din timp.

Aș putea scrie despre îngeri înfrânți.

Sau aș putea să scriu despre mine.

Despre căderea mea.

Despre timpul meu.

Despre îngerul meu înfrânt.

Aș putea…

Are cineva un pix?

…

Prea târziu…

Iar a plecat timpul…

Iar am uitat…

Am uitat ce…

Cui…

Poate mâine îmi fac rost de timp…

Să o iau de la început…

Uau!

Aș putea scrie despre Început!

După Cădere

vine un Început!

Când Începi, din nou,

Să te ridici.

Și iar începi să mergi…

… în cădere…

Vezi!

Timpul e în cădere…

Noi suntem în cădere…

Îngerii, la fel…

Zece zâmbete suave      

Zece gânduri împletite

Zece foșnete de noapte

Zece clinchete-n florite

Zece sărutări șoptite

Zece trandafiri pe buze

Zece ziceri descântate

Zece lacrimi răsărite

Zece raze răspândite

Zece perle înșirate

Zece șoapte înnodate

Zece chipuri creionate

Zece nopți și zece zile

Zece toamne, şi o iarnă,

Zece primăveri fierbinți

Zece veri primăvărate

Zece zumzete într-unul 

Zece calde mângâieri

Zece tainic desmierdări

Zece jumătăți de lună

Zece  răsărit de cer

Zece ceasuri de tăcere

Zece…

Nişte buni prieteni de-ai noştri trec printr-un moment de cumpănă. Oameni de afaceri, români (cu credite, ipoteci şi iar credite – aşa cum cere o afacere, mai ales în România), sunt forţaţi, din pricina crizei economice, să-şi închidă firma, să-şi părăsească familia, să renunţe la biserică, la şcoală,  la buni prieteni şi să apuce calea Moabului. Nu sunt singurii. În ultimele 6-8 luni, în oraşul nostru, la orice colţ, în orice magazin, auzi vorbindu-se româneşte. Chiar pe strada noastră am descoperit azi că avem nişte vecini… români. Ce mică e Europa pentru “oştenii” lui Mircea!

Când eşti singur singurel, fără “responsabilităţi”, desigur, mutarea într-o ţară străină e chiar o aventură plăcută. Însă pentru cei cu familie (mai ales când copiii sunt deja şcolari), nu e tocmai uşor: limbă nouă (chiar străină!), şcoală nouă, sistem nou, cultură nouă, mentalitate nordică (opusul celei balcanice!), singuri, fără prieteni, printre “fraţii” tăi români, gata la tot pasul să te mănânce de viu. (Sunt, desigur, şi excepţii! Bunăoară, cei care te-au adus aici şi care au cutreierat cu tine toate serele, toate abatoarele, ca să-ţi găseşti de muncă; cei care au bătut oraşul în lung şi-n lat, ca să-ţi găseşti o locuinţă; sau cei care te-au găzduit – pe tine sau pe cei din famila ta- o vreme în camera lor… ) În fine, după părerea mea, “străinătatea” nu e chiar “Ţara Făgăduinţei”, însă, mai ales în plină criză românească, este Gosenul nostru, al unora. (Cine ştie, dacă nu pentru vremuri ca astea ne-a îngăduit  Dumnezeu să fim aici!) Majoritatea celor de aici tânjnesc după ţara natală – România -, după plaiurile mioritice, după graiul dulce al străbunilor noştri, după familie, după tot ce e “românesc” (chiar şi după mâncarea de acasă). Însă, deşi toţi trăiesc cu dorul în suflet, cu nostalgia ţării în gând, cu dulceaţa limbii materne pe buze, unii români sunt mereu pe picior de întoarcere  acasă (de vreo 6-7 ani), dar alţii învaţă să trăiască ca străini într-o ţară străină – învăţând limba (după carte!), integrându-se treptat-treptat în cultura şi în societatea în care acum trăiesc (poate  şi ei temporar) împreună cu familia.

Drumul acesta, cum spuneam mai sus, vor trebui să îl parcurgă şi prietenii noştri. E şi firesc, privind din această perspectivă, să li se pară că barca lor se scufundă, că furtuna tot mai aprig se înteţeşte. Desigur, oameni temători de Dumnezeu, se bizuie pe puterea Providenţei, căutând (acum, din răsputeri) să privească dincolo de nori la soarele ce, la final, va străluci peste feţele lor.

“Doamne! Trezeşte-Te, nu vezi că pierim?”

Când planurile tale nu se realizează aşa cum tu le-ai plănuit (de-acasă), inevitabil te cuprinde panica. Apele ţi se tulbură, iar barca ţi se clatină, şi stai gata-gata să te scufunzi. “Până aici ne-a fost…”

Şi totuşi… “buni, de ce plângi? Că barca noastră nu o să se scufunde!” îi asigură pe prietenii noştri tocmai mezinul lor, un băieţel de numai 5 anişori.

“Dar, de unde ştii tu, puiul bunicii, lucrul ăsta?”

“Păi, mi-a spus Nenea din vis, azi-noapte!”

“Ce nene? Ce vis ai visat tu? Ia, hai, spune la buni visul.”

“Păi am visat că eram pe o mare murdară, şi că erau două bărci pe apă. În una eram eu cu mami, cu tati şi cu P. (surioara lui de 8 anişori), şi în cealaltă barcă erai tu cu bunicul. Şi am trecut toţi în barca noastră. Dar barca noastră nu s-a scufundat! Că mi-a zis mie Nenea. Că barca nostră nu o să se scufunde!”

“Care nene? Cum arăta? De unde era?”

“Nenea din cer! Care era îmbrăcat în haină albă!! Nu mai plânge buni. Barca noastră nu o să se scufunde!”

În vremurile de pe urmă, zice Dumnezeu, … fiii şi fiicele voastre vor profeţii, tinerii voştri vor vedea viziuni…

Vacanța era pe sfârșite. Plecarea noastră se apropia. Melancolia ne cuprindea pe toți, mai ales pe bunici. „Oare asta va fi ultima noastră revedere în trup?”, îmi imaginam că se întreabă încet. Eu, ca să îmi înăbuș același gând, îmi făceam de lucru cu bagajele: puneam în geamantan, scoteam și o luam de la început. Bunicul a venit în cameră, s-a așezat pe un taburet în fața sertarelor de la birou și a început să caute certificatul lor de căsătorie, vechi de 58 de ani. L-a găsit cu greu, printre alte certificate de naștere, de moarte, de botez ale străbunilor săi (și ai mei!). De sub ele a scos la iveală și o copertă albastră de caiet, destul de veche, plină cu vreo 4-5 plicuri, pline doldora cu scrisori și fotografii vechi de familie. A deschis coperta, a luat în mînă plic cu plic și le-a deschis atent. Privindu-l, îmi părea că trăiește aievea fiecare moment de atunci, de când primise scrisoarea sau fotografia, și, din când în când, zâmbea în colțul gurii, iar din ochii încețoșați de vreme se strecuraseră câteva lacrimi. Le-a citit cu sufletul și cu amintirle, rand pe rand… Eu – încă – mai făceam bagaje, dar îl priveam cu coada ochiului, parcă întinerea!  Deodată, s-a oprit, și-a dat de pe nas cele două perechi de ochelari care, împreună, abia îl ajutau să deslușească ce ține în mână (Când obloanele ferestrelor casei pământești încep să se închidă…), m-a atins pe mână (eu m-am oprit să-l privesc pe scumpul meu bun), și mi-a zis : „Florentina, când termini, să citești scrisoarea asta de la Marcu Nichifor, te rog.” „Desigur, opapa! Imediat termin – de mai bine de o oră mă făceam că îmi aranjez și rearanjez hainele și cărțile în geamantan – și mă apuc de citit. Abia aștept!”, i-am răspuns în grabă. Și m-am întors cu spatele spre el, continuându-mi împachetatul.

Câteva ore mai târziu, cu bagajele doar pe jumătate făcute, rămasă singură în cameră am deschis scrisoarea trimisă de Marcu Nichifor bunicilor mei. Pe fratele Marcu Nichifor îl cunoșteam din povestirile bunicilor din tinereșea lor. Bunăoară, bunicul îmi spusese că de multe ori a dormit în casa lor, când fr. MArcu venea în Alba-Iulia, Iar bunica îmi îmi povestise o pățanie destul de interesantă cu fr. Nichifor de pe vremea când și ea era copiliță. Marcu Nichifor era un om care îi punea, atunci când erau mici să se roage muult. Cică, odată când a venit, i-a pus pe toți copiii pe genunchi la rugăciune (pe cei din familia Mârza și câțiva verișori). După ce s-au rugat, fr. Marcu le-a spus foarte hotărât: „Nu e bine. Ne mai rugăm o dată.”   Și iar s-au pus pe genunchi la rugăciune. Fratele Marcu i-a scrutat din priviri pe prunci și a zis: „Iar nu e bine. Ne mai rugăm o dată.” S-au rugat și a treia oară, în spernața că acum va fi bine. Când s-au ridicat de pe ghenunchi, fratele Marcu le spune din nou: „Iar nu e bine. Mă! Tu ăla de acolo (un unchi de-al meu mai prăpădit), ieși afară de aici, că în tine e dracul!” Și s-au rugat pentru ultima oară.

Acestea fiind spuse, eram suficient de curioasă să citesc o scrisoare scrisă de renumitul frate Marcu Nichifor. Iată ce le scrie el bunicilor mei în 22 octombrie 1974:

Scumpii mei,

Când eram tânăr, țineam mult la tineri, pt că ei mă ajutau foarte mult, se rugau cu mine, erau teren mai liber și mai deschis pt Dumnezeu. Și când sunt vase spălate, curățite, Dumnezeu, prin mine, le revărsa har. Și cine udă pe alții are partea lui de apă vie. Și astăzi, după patru decenii când îi văd pe cei de atunci, foarte greu îmi vine să-mi pot ține bucuria. Îmi vine să cred că un credincios fără experiență proaspătă, viguroasă cu Dumnezeu fără biruințele zilnice devine o fosilă a trecutului și nu un reprezentant al lui Dumnezeu, plin de lumină, de putere, de biruințe și de bunătate cerească.

Anul acesta am fost la Speranța-Arad, unde am lucrat ca predicator (1940-1943), când s-au închis bisericile. Când m-am uitat peste cei prezenți (5-600?) nu vedeam pe nimeni care să aibă un pic de căldură, parcă eram într-o ghețărie. Mă uitam împrejur, fețe necunoscute, reci, parcă mă înghețau, ce grozav!

La un moment dat, într-un colț stătea un moșneguț, căuta, se sforța să-și țină bucuria, dar era o luptă zadarnică. Se uita pieziș la mine și se mișca neliniștit. M-am gândit cine-i, și mi-am adus aminte de el. În 1940 el avea o bodegă lângă gara electrică. Deseori mergeam acolo și predicam, mergeam acolo după cei mai mari bețivi din oraș, îi duceam la mine și mă rugam cu ei. S-a mai întâmplat însă, după ce Dumnezeu îi elibera, să-i găsesc la o masă cu mâncare în față și un păhăruț, mititel cât degetul cel gros. Când vedeam păhăruțul, imediat îl apucam așa plin cum era și afară cu el. El vedea și alerga furios la mine să-i plătesc paharul (nu zicea țuica sau lichiorul). Era o discuție aspră. „Eu n-am bani să-ți plătesc paharele cu care nenorocești pe oameni, femei și copii. Banii mei sunt bani sfinți, eu sunt al lui Dumnezeu. Mie să-mi ceri Biblie sau Testamente.” Ar fi putut să-mi dea vreo pereche de palme, dar Dumnezeu era cu mine, puterea Lui era mare. Împricinatul stătea smerit și-și termina porția lui. Era unul din cei mai meri bețivi, scos din serviciu, alungat de familie, dormea noaptea lângă zgura de locomotive, care era fierbinte. Deseori mergeam și-l căutam. În cameră la mine ei erau socotiți prietenii mei. Știau unde pun cheia și oricând erau bineveniți, aceau mâncare și căldură. Bătrânelul acela se bucura că mă văzu.

Odată, după război, l-am întâlnit la Berlin. Acolo am ținut un serviciu de evanghelizare. Seara m-a invitat cineva la el cu multă dragoste; era părtaș cu alt frate la o moară mare. M-a găzduit fiindcă eram obosit. M-am culcat, iar dimineață am avut o cursă și am plecat. Pe drum îmi reconstituiam fizionomia lui, că-l cunosc! Unde și cum? Și mi l-am reamintit. (marele bețiv) Se poate că-i era jenă! Dar, de data asta, când eram la amvon mi l-am reamintit de-a binelea, și bucuria lui m-a eliberat, mi-a dat slobozenie; ce frumoase sunt amintirile cu Dumnezeu!

Cel mai mare dar pe care-l putem face cuiva e un zâmbet de bucurie, dar nu o bucurie superficială, ci o bucurie sănătoasă, puternică, axată pe o legătură intimă cu Dumnezeu, pe o stare de plinătate a puterii Lui și pe o legătură strânsă cu izvoarele vieții, a luminii, a puterii Lui.„Bucuria Domnului este tăria voastră” (Neem. 8:10). „Domnul nu va mai putea de veselie pt tine” (Țef. 3:17). Când Duhul lui Dumnezeu se bucură de mine, sau în mine, atunci aceasta se vede în afară, nu se poate ascunde, oricât ai încerca să ascunzi, degeaba. Ar trebui să fiu un pic mai sincer cu unii sau cu alții, dar poate n-ar putea purta: „Dragă, nu te supăra, ochii tăi, fața ta, arată că Dumnezeu e întristat, spune sincer: ce s-a întâmplat?” E foarte greu să faci asta, după ce vezi pe cineva așa de rar!

Dumnezeu întotdeauna a fost foarte categoric cu mine. În timpul războiului, fiindcă problemele frățietății erau mari, predicatorii plecați (la război), am renunțat la salariul de predicator de la Speranța, ca să pot fi la dispoziția lui Dumnezeu pt toate bisericile. Fiindcă făceam misiune la spitale și la pușcărie și aveam nevoie de bani, am vândut o Biblie engleză ilustrată cu 120 sau 150 de lei; era o diferență de vreo 50 de lei cât m-a costat pe mine. Prietenul meu era bogat. Avea vreo 100 hectare de pământ. Când am venit acasă, Dumnezeu era întristat de-a binelea. „Cu cât ai vândut Biblia?… Eu nu te-am chemat să faci afaceri pt slujba Mea! Du-te și dă-i diferența de bani pe care ai luat-o, și restul de bani dă-l săracilor. De-acum n-o să-ți mai dau bani. N-ai fost credinicos.” Eu, cu mare greutate am găsit săracii. Era o zi ploioasă, m-am udat. Dumnezeu a luat asupra Lui problema existenței (mele). Niciodată n-am dus lipsă nici de lemne. Îngerii (și ciorile) își făceau lucrarea lor. Dar fiindcă lucram între năpăstuiții soartei, Dumnezeu îmi trimitea și pentru ei, și pentru mine. Unul dintre tinerii de colaborare de atunci (azi om cu copii – 5) mi-a zis: „Dacă Dumnezeu are  nevoie de mine, oricând sunt gata să las totul și să trecem la dispoziția Lui.”

Ideea la care am vrut să ajung a fost  că Duhul Sfânt a fost întristat. L-am întrebat pe Domnul, și El mi-a răspuns. Am pus lucrurile la punct, iar bucuria, pacea, slobozenia în fața Lui au fost aceleași. Dar e un lucru precis, confirmat:  orice fisură între noi și Dumnezeu, Duhul nostru pierde voioșia, bucuria  și nu mai suntem ceea ce trebuie să fim în planul Lui: lumina Lui, sarea pământului, o apă vie care regenerează, reîmprospătează, care dă puls de viață nouă – râuri de apă vie. Este o mare durere a lui Dumnezeu când nu-și poate arăta  cea mai mare minune: locuirea Lui în viața copiilor Săi. Iar noi, în privința aceasta, să nu-L mărginim; așa cum nici universul nu-L mărginește nici într-un fel. Parcă m-am întins prea departe, gândindu-mă și la alții.

Azi plouă. Ar fi trebuit să fiu plecat, de altfel. Dar m-am întins pe pat – poziția din fotografie – și-am scris. Aș vrea să trag concluzia la care  a ajuns un credinicos foarte serios:

Orice ai spune sau ai face, sau te-ai ruga, atâta vreme cât nu ești 100% predat Lui, această stare este socotită păcat. Pentru că folosești aceste mijloace ca să-l ții pe Dumnezeu la distanță, care-n realitate este o luptă, o împotrivire foarte subtilă, foarte dibace și indirectă contra Lui. Orice amânare a predării (totale) este în realitate o nesinceritate, un mijloc de a-i da întâietate Eu-lui, a ține ce nu-ți aparține, a face voia ta, care nu-i altceva decât o luptă, o revoltă contra lui Dumnezeu. Cuvintele pe care le pune Domnul Isus în gura vameșului, când nu îndrăznea nici ochii să-și ridice în sus, „ai  milă” să le spunem și noi, printr-o mărturisire sinceră, să depunem – prin pocăință – jos armele și metodele de luptă contra Creatorului, arme care-L lovesc mai rău decât piroanele de pe cruce. Păcatul lovește-n Dumnezeu. De unde vin aceste răni? De la cine? „În casa celor ce mă iubeau le-am primit.” (Zah. 13:6) Când veniți la izvoarele curățirii, nimeni să nu plece cu pete, ci curați. Să-I oferim o viață, un templu, un tron, dar și un instrument de care să se foloseacă  oriunde, oricând.

Salutări gazdei mele, fam. fr. Remus, multă sănătate. Mulțumesc pt dragostea ce mi-ați arătat-o în mijlocul vostru. Maranta! Și pt cei ce-L așteaptă, îi salut cu Evrei 10:37.

Cu dragoste și bucurie,

M. Nichifor.

P.S. Pe foto verso scria:

20.X.1974

Scumpii mei, mă gândesc cu bucurie, amintindu-mi de frumoasele experiențe pe care Dumnezeu ni le-a dăruit împreună, cu tinerii; și cum prin cheia ușii te uitai (aici face referie la bunicul meu, Oargă Petru) cum profesorul mă ascultă la engleză!!!

Într-adevăr, viața unui credincios este o luptă titanică, unde forțe extraterestre contribuie la înfrângerea și la ridicarea noastră. Deseori suntem inundați de puterile întunericului, ca de lăcustele lui Faraon, dar când Îi dăm Lui 100% libertate de acțiune, ieșim biruitori – dar obosiți.

Cărțile sunt făcute din pomi, din foi, și frunzele lor folosesc la vindecare. Pomul Vieții și Cartea Vieții trebuie să fie la mijloc. Pomii altoiți, de asemena, dau roade bune. În mijlocul stau ca-ntr-o pădure, și ele mă înăresc. Dumnezeu, prin ele condiționeză veghere, candelă aprinsă, ulei de rezervă, haine curate și așteptarea venirii Lui glorioase.

Cu dragoste, Marcu

Cine vrea să citească, să se lumineze și să se pocăiască, ca păcat să nu înfăptuiască!