Un alt fel de definiție

- Fini, vezi gentuța asta? Trebuie să mi-o cumpăr.

- De ce, mama?

- Păi, uite cum o cheamă!

- F…Fl..Flo…Florentina?

- Da. Ca pe mine. Atunci trebuie să mi-o iau! (pauză) Știai că numele meu însemnă „înfloritoare”?

- Nu.  (pauză) Adică tu mergi prin zăpadă și în urma picioarelor tale cresc flori. Asta înseamnă că ești înfloritoare.

-???

„Trendy Florentina”

Trendy Bag: Florentina.

Nu, nu mi-am pornit nicio afacere  cu genți „trendy” de mână.  Deși am cohetat cu ideea asta mai de multicel.

Azi dimineață, întorcându-mă acasă (după ce l-am dus pe Fini la școală), am trecut pe lângă un magazin (pentru prima oară) cu obiecte artizanale. M-am oprit o clipă în fața vitrinei lui, căci îmi sărise în ochi o gentuță maro. Era expusă una gata montată, iar alături era „agățată”  în ambalajul ei una „dezmembrată”. Mișto ideea. Ți-o faci tu.

Îmi cobor încet privirea pe ambalaj, căutând undeva în jos prețul. Și, ce să vezi! Produsul poartă numele meu! Ete, na! Numele meu! „O fi românească!” îmi zic. Și caut repede ceva scris (și) în românește. Parcă mă gâdila așa un seniment de mândrie românească. Uite, domne, că și noi avem micii nostri designeri! Nu, nu găsesc niciun scris în românește. Scrie  în neerlandeză, în franceză, în germană…, dar în română… doar numele produsului: florentina. Super tare, nene!

De fapt, privind mai atent, văd în dreapta sus steagul germaniei. Deci, gentuța e nemțească, dar numele e românesc.

Da, chiar i se potrivește gentuței numele! E cu flori. Iar „florentina”, nume de origine latină, se pare că înseamnă „înfloritoare” (ca o floare – hihi). Iată deci, o gentuță „trendy” cu flori, pentru flor(i)entine.

P.S. Dacă stau bine să mă gândesc, cel mai mult îmi place să desenz flori. Ori de câte ori mă plictisesc, mă apuc să desenz floricicele pe orice: pe hârtiuțe (dacă sunt la îndemână), pe mână, pe pantaloni (dacă sunt de casă), în aer, pe colțul cărților sau al caietelor, pe cutiile de medicamente. Iar când mă mai jos cu pensula pe o pânză mă pomenesc că tot flori desenez. Ăsta e semn că mi-e dor de o primăvară înfloritoare (hihi).

No, ca să-mi stâmpăr dorul de primăvară, am să-mi cumpăr o „trendy” bag „Florentina”. Nu?

O metaforă

- Fini, iar ai fost neastâmpărat la școală! Ce se întâmplă cu tine? De câte ori am discutat problema asta cu tine, și eu și mama? Că în timpul orei nu vorbești decât dacă ți se cere. Și că nu ai de împărțit, și nici de cerut nimic și nimănui în oră! Cum stăm?

Fini nu zice nimic, un timp.  Apoi, puțin meditaiv:

- Păi, eu tot încerc să râmân pe trotuar – adică  să fiu cuminte. Asta e o metaforă. Dar uneori mai ajung și pe stradă, adică când nu sunt cuminte.

-!!!! Știi, dacă nu ești atent și nimerești din greșeală pe stradă te mai lovește o bicicletă sau, mai rău, te poate călca o mașină. Adică vine și pedeapsa, blândă sau aspră; dacă nu rămâi pe trotuar.  Asta e tot o metaforă. (Tibi zâmbește)

- Da. Știu asta. Am să încerc să rămân pe trotuar… ca să nu primesc pedeapsă (cu capul în jos și cu voce joasă).

După o scurtă pauză:

- Da o să îmi aducă mama cadou din România?

- Dacă ne spune juf. că ești cuminte.

- De-acum încolo o să stau numai pe trotuar! (ca un ordin, pentru sine)

Cafeaua de criză

„Se ia o boabă de cafea (așa, mai mărișoară; dacă nu aveți, e bună și una mică), se leagă cu o ață și se scufundă de 2-3 ori în ceașca cu apă fierbinte. La fiecare 3 cafele se schimbă ața!”

Dar puteți încerca și cu năut prăjit și măcinat…

Piața de „tâlhari”

Ieri s-a ținut într-un orășel din apropiere vestita „rommel markt” (piață de vechituri), care pentru unii e un hobby, pentru alții e o afacere, iar pentru alții poate fi un mijloc de a se debarasa de „vechiturile” din podul casei. În rommel martk găsești de toate și orice; de la ață până la mobilă. Și unele lucruri chiar sunt de valoare, sau noi, și la prețuri ridicol de mici. Depinde de „comerciant”. Și, ce e important, fiind piață, totul se negociază!

O astfel de piață are loc în fiecare sâmbătă sau duminică (În Turnhout e duminică dimineața, de exemplu.) în fiecare oraș, durând aproximativ 6 ore. Iar în zile de sărbătoare, piața de vechituri se ține într-un anume oraș, însă de proporții uriașe, adunând laolaltă câteva mii de oameni. Ei bine, ieri, pentru că la noi a fost a doua zi de Paște – desigur, pentru majoritatea locuitorilor acestei țări această zi însemnând nimic mai mult decât o zi liberă (Ca să nu-mi mai amintesc că Duminica de Paște a fost pentru vecinii noștri doar o zi liberă, deci un bun prilej de a-și spăla și aspira mașinile, chiar sub geamul nostru.)  -, într-un orășel din vecinătatea orașului nostru s-a organizat o uriasă asemenea piață, ce a adunat laolaltă în jur de 5000 de oameni – vânzători, cumpărători și curioși, deopotrivă; oameni dornici de a se bucura de o zi caldă de primăvară la iarbă verde, printre „vechituri” scoase la vânzare. Căci piața s-a ținut pe o zonă verde de la periferia orașului cu pricina, între închisoarea orașului șio biserică catolică, întinzându-se bine până în păduricea din apropiere. Desigur, nici chioșcurile ambulante cu hamburgheruri, hot-doguri, frituur (cartofi prăjiți), bere și sucuri n-au lipsit din peisaj.

Cum intrai în zona destinată pieței, pe partea dreaptă zăreai gardurile închisorii: primul, fooarte înalt și din fier; al doilea, în stil medieval, din cărămidă și cu turnulețe de veghe din loc în loc. Iar pe partea stângă, ceva mai departe, se afla clădirea unei biserici catolice, așezată ca un monument în mijlocul unei poenițe, acum înverzite.

Deja străbătusem la pas mai bine de 4 ore aproape toată piața, iar acum – destul de obosiți – căutam să ne îndreptăm spre ieșire, pe unde iar am trecut pe lângă drumul ce ducea la biserică.  Deodată, cu coada ochiului văzurăm câțiva oameni intrând și ieșind din biserică. Ciudat! Și zic către Tibi: „Te pomenești că este piață și în biserică! Nu pot să cred!” „Tot ce se poate”, îmi răspunde Tibi. „Trebuie să mergem până acolo, să vedem cu ochii noștri. Să ne convingem!” Și intrăm pe aleea ce duce spre biserică. Am amuțit amândoi.

Poarta de intrare în sfântul locaș nu se vedea defel, căci sta ascunsă de chioșcul cu bere, ce trona sfidător la nici 10 metri de intrarea în biserică. Una din licorile lui Bachus se lua cu năvală.

Am dat roată de jur-împrejurul bisericii.  În curtea neamurilor Tempului Lui Dumnezeu erau înșirate tarabele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei. Eram tot mai uimiți de priveliștea curții bisericii.

Nu-mi venea să cred! De jur-împrejurul bisericii, se întindeau corturi, tarabe sau pleduri pline cu boarfe, vechituri, acareturi, scaune de interior sau de grădină, ceasuri, vase, tacâmuri, pânzeturi, suveniruri, toate date spre vânzare. Ce-au făcut oamenii din curtea Casei Domnului? Ce-au făcut? Grupuri de oameni stăteau jos pe treptele bisericii și sorbeau licoarea bahică. Mă uitam la ei a minune, că și era să cad de pe trepte. Bine că m-am ținut bine de bară.

Toți se purtau firesc. Numai noi ne orbecăiam la ei, la ce era în jurul nostru, nefiresc. La un moment dat zărirăm și intrarea principală a bisericii. Ne îndreptăm spre ea. Pe treptele intrării zăceau abandonate pahare goale, sau pe jumătate goale, de bere, gunoaie, oameni opriți să-și tragă duhul (pângărit)…

Deasupra porții bisericii se mai păstrează – încă – una din puținele mărturii care atestă faptul că această clădire a fost cândva o Casă de Rugăciune, și anume o placă de piatră în care sunt sculptați Pruncul Isus în poala mamei Sale, Maria, iar de-o parte și de alta a Pruncului cu mama, stând îngenunchiați câte un înger ceresc înaripat.

Din interiorul bisericii răzbea până la noi o mare zarvă, așa ca la piață! Urcăm treptele cu emoție, privind stupefiați la resturile de pe trepte, la oamenii nonșalanți la ceea ce vedeam noi.

Pășim (cu revernță) în Casa Domnului. Inima ne bătea cu putere, de teama a ceea ce vom vedea aici. Ne asteptam să vedem o parte din piață. Dar nu a fost așa. Iată ce era în Biserică:

ERA O BERĂRIE! CASA LUI DUMNEZEU SE TRANSFORMASE ÎNTR-O BERĂRIE!

Am rămas încremeniți. Până și mîna ne tremura pe aparat.

„Casa Mea va fi o Casă de Rugăciune, dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari!” (Matei 21:13)

P.S. Sara, prietena mea, o distinsă doamnă de origine flamandă, când i-am arătat fotografiile și i-am povestit cele trăite ieri mi-a răspuns: „Ce te miri? Aici oamenii nu mai merg de mult, și deloc la biserică. Iar Parohiile, ca să nu piardă, au vândut clădirile bisericilor. Și astfel, vechile biserici au devenit muzee (Într-adevăr, la subsolul bisericii văzută de noi era intrarea spre muzeul închisorii din apropiere.), case de odihnă pentru vărstnici (azilele de la noi) sau chiar clădiri în care s-au amenajat apartamente de locuit. Vezi pe net vestitele biserici-apartament din Amsterdam și de la marea Belgiei.”

Sunt conștientă că nu toți sunt creștini (e problema fiecăruia), că nu toți sunt „bisericoși”, dar chiar slujitorii Bisericiii lui Cristos să vândă Casa Lui Dumnezeu pentru a fi întrebuințată în alte scopuri decât cele de închinare? Oricine ce ar zice, să faci o BERĂRIE dintr-o Casă de Rugăciune e o grosolană blasfemie! Uriciunea uriciunilor!

Oglinda cerului

Se anunța o zi frumoasă, după prea multe zile friguroase și umede. Mi-am propus să ies din hibernare și să explorez puțin natura. Așa că, hai în parc!

Lume multă. Părinți cu copii. Bunici cu nepoți. Copii singuri. Zarvă mare! Dar nu deranjează pe nimeni. E, parcă, o zarvă… primăvărativă. Totul mișună a viață. Ce plăcut!

M-am retras lângă lac să filmez lebăda neagră.

O spledoare!

Din când în când mai trăgeam cu urechea în jurul meu. Aceeași zarvă. Veselie. Glasuri zglobii de copii. Oameni singuri. Biciclete. Și căței. Rațe. Multe rațe. Numai fântâna din mijlocul apei tace. Lebăda e grațioasă. Mă așez pe-o bancă. Aproape de lac. E plăcut. Nu e cald chiar, dar e plăcut. Acum pândeam o pasăre ciudată, neagră și cu ciocul lung și subțire, ce intra în apă și apărea după câteva secunde ceva mai încolo cu ceva în cioc. „Mamă, pasărea aia se îneacă?” Tresar. Am uitat de Fineas. Credeam că se jocă ceva mai încolo. Deci și el urmărea împreună cu mine. „Nu, nu se îneacă” îi răspund instantaneu, cu ochii tot după pasăre. Fugim roată pe lângă lac. Vrem să o surprindem în poză cum iese cucernică din apă. Are mereu aceeași privire. De victorie. Știe că îi urmărim ritualul. Se apropie de mal. Să o vedem mai bine. Așa… Așa… Acum… Și iar se ascunde sub apă. Ah! Am ratat! Na, a ieșit mult mai departe…   Am apucat să pozez doar… cerul.

Cerul! Uau! Da, ce frumos e! Așa, oglindit în apa lacului. Niciodată nu mi s-a părut atât de frumos! Poate pentru că niciodată nu l-am văzut atât de aproape? Pe apă.  Pe loc, uit de pasărea ciudată, uit de lebăda neagră și îmi ridic ochii înspre cer.

Iată-l! Frumos. Nu e clar. E presărat cu nori albi, dar e blând și… luminos…

Și iar îmi plec ochii spre oglinda lui. Da. În oglindă îmi pare mai frumos. Mai aproape. Atât de aproape… încât aș putea să-l ating.

Atunci m-am gândit că, așa cum apa oglindește cerul -  făcându-l mai aproape de noi, mai tangibil -, tot așa și noi, oamenii,  „reflectăm salva Domnului ca într-o oglindă și suntem transformați în asemănarea Sa, din slavă în slavă”.

Iarna din martie

1 Martie. Și spunem: „A venit primăvara!”

Unde e? Că nu-i zăresc vestitorii? Nu vă grăbiți! Calendaristic, sosește în 21-ul  lui martie. Până atunci, să mai visăm puțin la iarnă. Să mai ningă puțin. Să ni se mai topească fulgi albi în păr.  Să ningă… Să ningă…

Și…

… ninge. Ninge luminos
Cu fulgi de-un ochi
Și cad în lacrimi
Peste tine,
Iubito.

Ninge. Ninge-n surdină
Cu mii de fulgi de-o gură
Și cad în săruturi
Peste părul tău de nuc,
Iubito.

Și-ntre săruturi încleștate
Adorm în părul tău
Fulgi mii de-o șchioapă.

Ninge. Ninge prăfuit
Cu mii de albe stele de-un fulg
Și cad în chipuri
Peste gândul meu
Alb.

Niciunde n-ai să simți
Atâta frig ca-n el,
Iubito.

Ninge. Ninge înbujorat
Cu fulgi de-o iubire
Prin lumea noastră
Fulguindu-ne
Privirile
Sărutările
Gândurile
Venite de undeva
De departe.

Acolo sunt mii ca noi,
Iubito…

Firmin

Am aflat despre Firmin de la Alin.  Cine e Firmin? Păi, Firmin este un… șobolan. Dar nu orice șobolan, ci un șobolan-cititor. Cum a ajuns el să citească? De foame.

Firmin se născuse într-o librărie, prin urmare cărțile îi erau la îndemână, și, de foame, s-a apucat să ronțăie cărți. „La început Firmin ronțăie cu entuziasm orice carte, dar, încet-încet, ajunge să facă diferența între stiluri literare (Bunăoară, Proust nu are același gust ca și Joyce!) și, până la urmă, învață să citească.”

Prin lecturile sale, Firmin se detașează de natura sa de șobolan, de cei din specia lui. El nu mai e doar un simplu șobolan, ci o ființă cu judecată, care, treptat, ajunge să îi admire pe oameni, însă imposibilitatea de a comnunica cu ei îl macină.

Mai multe, citiți aici.

Fără cuvinte

Atunci când nu avem nimic de spus, e bine să tăcem. De puțintică tăcere oricine are nevoie, la un moment dat. E ca o cură de refacere. Ca o gură de aer curat și proaspăt.

Atunci când nu avem nimic de spus, e recomandabil să nu scriem. Câteva pagini albe sunt mai binefăcătoare pentru cel ce se îndeletnicește (într-o formă sau alta) cu scrisul, decât descărcarea prin scris.

Uneori, paginile albe ascund în fibrele lor o sumedenie  de povești nescrise, un pumn de taine nespuse sau poate nimic din toate astea. Depinde de persoană.

Dacă așezi sub lupă paginile astea albe poate și tu vei vedea – și chiar trăi! – ploi calde de vară sau ploi reci de toamnă, adâncuri inundate, nopți înecate în zâmbete răzlețe, inimi împletite, raze de lună, cioburi de soare, furtuni nepotolite, primăveri zgomotoase,  toamne umbrite de balauri cu șapte capete, spâni ofticoși, mironosițe, sfinți mincinoși, fecioare prostituate, bubuline, scheleți, kebaburi și frincandei, zorzoane de sticlă, de plastic, de tinichea, țoale, mahala în ușa Sfintei Sfintelor, copii singuri, chipuri triste, oameni nătângi, mașini, pușcărie, demoni cu aripi de înger, îngeri cu chipuri de demon, oameni de zăpadă, limbi de foc, păpuși de carton, inimi de piatră, tot.

De ce să mai scriem? Lăsați mai bine paginile albe, și fiecare să citească ce vrea! Oricum fiecare citește cum vrea. De ce să mai vorbim? Eu nu cred că vom muri, dacă nu mai vorbim! Mai bine să ne retragem. În pustie cu noi! Să ne mântuim de poveștile noastre, pe care noi ni le-am plăsmuit și tot noi le-am spus și celor ce nu știu să-și țină gura. Și, iată, fiecare  spune mai departe ce el a auzit din povestea ta: o altă poveste, cu și despre tine. Dacă am fi lăsat Cuvântul să ne scrie povestea pe tăblița inimii noastre, acum de pe buzele noastre ar fi țâșnit niște ape adânci, iar înțeleptul ar fi știut cum să scoată din ele pe hârtie.  Nu suntem înțelepți.

La ce folos să ne mai spetim să scriem sau să spunem altceva decât ce vrea cel ce ne citește sau cel ce se face că ne ascultă? Întotdeauna va exista cineva care îți va răstălmăci literele, vorbele, și ți le  va risipi în cele patru zări deformate și schimonosite. Tu nici nu le vei mai recunoaște. De parcă nici nu s-au născut din tine, ci parcă au țâșnit din balaurul cu șapte capete direct pe buzele tale, pe degetele tale, pe penița ta.  Suntem răi.

Așa că, mai bine tăcem. Nu mai spunem nimic. Nu mai scriem nimic – oricum suntem prea ocupați ca să citim ce ne scriem. Iar tăcerea ne păzește sufletul.

Mai bine să cântăm o cântare nouă. Fără cuvinte. Fără vorbe care să poată fi rostite sau auzite. Din inimă. Cu inimă. Pentru inimă. Știe cineva?

Iar Cuvântul să ne facă buni și să ne înțelepțească inimile.

Printre celebrități

Astăzi am aflat că m-am născut printre celebrități!  Totul a pornit de la urarea Joanei:
Joana: LA MULTI ANI!!!! Sa traiesti, Floareo! Sa-ti dea Domnul numai bucurii si multa sanatate!!
Pop Florentina: mersi, jo
Joana: chiar mi-a sunat mob mai inainte
Pop Florentina: hihi
Joana: am 3 prieteni nascuti astazi…..
Pop Florentina: sa te anunte sa ma urezi?
Joana: inghesuiala mare….
Joana: ihi
Pop Florentina: uau!
Joana: zi in care s-au nascut personalitati marcante, nu te joci…
Pop Florentina: serios!
Pop Florentina: nu stiam!
Joana:  ma refer la prietenii mei, deci si tu
Pop Florentina: hihi
Joana: 2 prietene si un prieten
Pop Florentina: deja ma si pregateam sa googalesc sa vad ce presonalitati marcante s-au nsacut tot in 13 febr!
Joana: pai da cautare cu numele tau
Pop Florentina: hihi

Ce, m-am lăsat! Nu! Am început să googălesc (Normal că nu despre mine! Cine știe ce aș fi descoperit!) și iată ce am aflat:

Am aflat că luna februarie e plină de personalități, cel puțin românești: de la pictorul Ștefan Luchian, filosoful și sociologul Mircea Vulcănescu, întemeietorul criticii românști moderne, și fondatorul grupării literare și politice Junimea -Titu Maiorescu, filologul, scriitorul, istoricul, folcloristul și dramaturgul Bogadan Petriceicu-Hașdeu, renumitul om de cultură Gheorghe Șincai, la împăratul Constantin cel Mare. Iată cu cine îmi împart luna de naștere!

Ba, mai mult! Îmi împart 13-le februarie cu Dimitrie Gusti – filosof, estetician și sociolog român născut în 1880; fondatorul Școlii Sociologice de la București (cu siguranță, orice sociolog a auzit de el). Îmi mai împart 13-le februarie și cu renumitul scriitor de romane detective, George Simenon – scriitor de origine belgiană, vorbitor de limbă franceză, ce a devenit cunoscut marelui public prin cele 84 de cărți ale sale, care îl au ca protagonist pe vestitul inspector Maigret.

Interesant, nu? Și până azi nici n-am știut toate astea! Și dacă de unele știam, niciodată – până acum – nu le-am asociat cu mine! Uau! Ca să vezi…!

Tot într-un 13 februarie (1841), medicul și ortopedul francez Charles Gabriel Pravaz a inventat siringa (de care mie mi-a fost îngrozitor de frică, până să mă fac mare); (1959) a fost creată vestita și mult râvnita păpușă Barbie; (1960) Franța testează bomba atomică (ups!).

Acum, nu știu cât de celebră oi fi eu – ținând cont că m-am născut printre atâtea celebrități umane! -, însă, un lucru e sigur: Sunt minuntă! (Ceea ce e mai mult decât celebru!) Căci Dumnezeu m-a țesut în chip tainic și minunat în pântecele mamei mele. Ooo, și ce tainică a fost viețuirea mea din pântecele mamei mele! Ființa mea, Lui Dumnezeu nu i-a fost ascunsă, iar pe când eram doar un embrion fără ochi, ochii lui Dumnezeu mă vedeau și vegheau asupra mea, iar în Cartea Sa stăteau scrise toate zilele ce-mi fusesră rânduite, chiar înainte de a fi fost vreuna din ele. De aceea, Îl laud! Căci sunt o făptură atât de minunată! Și unică! Ca orice persoană umană, de altminteri.