Exercițiu de observație

Privește, te rog, imaginea de mai jos. Ce observi? La ce te duce cu gândul desenul acesta? Oare poți distinge trăirile emoționale ale celui ce-a desenat această imagine?

Îți lansez așadar provocarea să împărășești cu mine observația ta. Întrebările de mai sus ți-ar putea fi un bun instrument, întru o observație cât mai aproape de adevăr. Se prea poate să aflăm și povestea adevărată a acestui desen, dacă autorul se lasă înduplecat (de observațiile noastre / voastre, hihi).

Mai târziu îți voi împărtăși și ce eu am obervat privind această imagine. Îți dau însă ție întâietate. Că așa e politicos!

Succes!

10 lucuri care nu îmi plac

Dacă în 2010, provocată fiind de o postare de tip leapșa din lumea adam(a)ică, am scris despre 10 lucruri care îmi plac, astăzi – la zece ani distanță! -, provocată oarecum tot de o postare din aceeași lume socotesc o ocazie oportună să alătuiesc o listă cu 10 lucruri care nu îmi plac. Nici nu știu dacă sunt zece lucruri care să nu-mi placă! Poate că sunt mai mult de zece! Iată, acum este momentul să descopăr câte lucruri sunt care nu-mi plac chiar deloc. Sau poate că voi selecta doar 10 din lucrurile care nu-mi plac ce îmi traversează în acest moment memoria, vorba adam(a)ică(i).

  1. Fără să stau prea mult pe gânduri: nu-mi plac minciuna și nici mincionșii. Mințind ne rănim singuri: Nu vă mai minţiţi unii pe alţii; spuneţi adevărul, fiindcă avem părtăşie unii cu alţii şi atunci cînd ne minţim unii pe alţii ne facem rău nouă înşine. Porunca a noua ne interzice minciuna: Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău (Exodul 20:16). Dumnezeu urăşte minciuna: Buzele mincinoase sunt o urâciune înaintea Domnului, dar cei credincioşi adevărului Îi sunt plăcuţi (Proverbe12:22). Ba mai mult! Mincinoşii sunt excluşi din prezenţa lui Dumnezeu și nu vor intra în Cetatea lui Dumnezeu: Nici unul care spune minciuni nu va sta în prezenţa Mea! Și afară sunt […] oricine iubeşte şi practică minciuna (Paslmul 101:7; Apocalipsa 22:15). Pe lângă toate acestea, însuși Domnul Isus Cristos afirmă că minciuna vine de la diavol, care este tatăl minciunii: Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8:44). Concluzie: diavolul e tatăl minciunii, iar mincioșii sunt fii (și fiicele) lui!
  2. Nu îmi plac dezordinea și mizeria. Dumnezeu este Domnul ordinii, al orânduielii și al curăției inimii. Încă de pe primele pagini ale Scripturii, Dumnezeu abordează problema ordinii; dezordine și haos. La început pământul era pustiu și gol. Apoi, Cuvântul Divin aduce ordine în mod sistematic în formă și conținut. Desigur că, prin apariția păcatului în lume reapare haosul și dezordinea în ființa umană și în jurul acesteia. Însă prin Cristos – Dumnezeul întrupat –  este readusă ordinea și echilibrul ființei umane; a lui Adam (omul). Credința în El este încununarea unei vieți ordonate, curate și sfinte! Și numai prin credința în Cristos Isus putem să scăpăm de dezordinea sentimentelor sau emoțiilor negative. Bine este deci să facem și să păstrăm ordinea și curățenia în mintea, inima, sufletul și viața noastră! Pentru o viață prosperă și sănătoasă! Nu cred că greșesc dacă spun că ordinea și curățenia interioară încep din exterior, adică cu casa ta! Nu crezi? Bunica îmi spunea mereu: Casă curată și ordonată, suflet curat și rânduit. Fizicianul Adam Frank, autointitulat ‘evanghelistul științei’, mă va contrazice totalmente. De fapt, el chiar susține contrariul! Cu referire la ordine-dezordine și haos el face următoare afirmație șocantă: [Dezordinea] ‘este legea fizicii. Universul în sine este haos. Cum puteți face ordine în casă sau în viața voastră, dacă acest lucru contravine naturii Universului?’ Eu nu mă pot pune cu un profesor de astrofizică, dar Cuvântul lui Dumnezeu – da! Iată ce i se răspunde în cartea Proverbe: Când nu este viziune, poporul ajunge la dezordine, dar cel care păzește legea este fericit (Proverbe 29:18). Iar în epistola lui Iacov Cuvântul îi replică următoarele: […] Căci acolo unde este invidie şi ambiţie egoistă, acolo va fi dezordine şi răutate de orice fel (Iacov 3:16). Concluzie: dezordinea se naște acolo unde nu este viziune și acolo unde este invidie și ambiție egoistă. Adică în inimile pline de murdărie. Este deci imperios necesar să ne curățim inimile! Cu toții știm că numai sânge de Cristos ne poate înălbi inimile și ordona haosul din casa și viața noastră.
  3. Nu îmi plac aglomerația și înghesuiala. Evit cât pot de mult spațiile aglomerate unde din toate părțile poți fi lesne înghesuit, îmbrâncit și uneori chiar lovit. În aglomerație parcă nu ai aer și nici libertate de mișcare. Sunt momente când chiar ești purtat de mulțime încotro nu vrei tu. Pe lângă lipsa de aer și de mișcare este și foarte mult zgomot. Și asta îți obosește mintea. Nu te lasă să mai te gândești lucid la ale tale, sau la cele de Sus. Însuși Isus avea momente când evita mulțimile de oameni, părăsind locul aglomerat cu barca împreună cu discipolii săi sau retrăgându-se singur deoparte, într-un loc putiu. Astăzi sunt 36 de grade, o zi deci caniculară, și majoritatea s-a retras la mare pe plajă sau în mare. Eu însă prefer răcoarea și liniștea apartamentului meu micuț de la parter, unde mă pot feri de aglomerația și înghesuiala plajelor. Ce plăcere să nu fii nevoit să înoți într-o mare de oameni! Ei nu te deranjează, tu nu îi încurci. Fiecare lasă pe fiecare să trăiască.
  4. Nu îmi place culoarea neagră. Negrul, o culoare acromatică fără nuanță, este cea mai închisă culoare pe care care o putem vedea, ea fiind rezultatul absenței sau absorbției luminii vizibile. Simbolic, culoarea neagră reprezintă pentru mine întunericul, moartea, răul, violența, durerea, boala, suferința, angoasele unui suflet chinuit, păcatul, mizeria, absența luminii. Pe cât posibil deci o evit: din ținută, în decorații, din gând și minte … Cu toate acestea, în anumite ocazii sunt nevoită să o port, pe și în mine. În ținută, când o port, mă duce cu gândul solemnitate și autoritate, ceea ce și simboliza negrul încă din Evul Mediu. Din acest motiv cred că și până în zilele noastre este purtat de judecători și magistrați. Mai greu este când negrul mi se furișează în suflet. Deși o vreme, sau deloc, nu o vede nimeni – nici chiar eu! eu doar o simt – ea îmi marchează gândurile, cuvintele, gesturile, faptele, visurile. Deci, nu-mi place deloc culoarea neagră, o culoare fără nunață, fără lumină, fără speranță. Aș vrea, dacă se poate, să o scot din paleta mea de culori.
  5. Nu îmi place cafeaua. Eu nu beau cafea. În primul rând, nu îmi place gustul ei amărui spre ars. Oricât aș încerca s-o îndulcesc, tot nu voi reuși să-i anihilez gustul amar. Nu zic parcă unii că viața este precum o ceașcă de cafea: aromată și totuși amară? O fi, nu-ș’ ce să zic. Că eu nu beau cafea. În al doilea rând, vorbele bunicii m-au făcut să nu-mi placă cafeaua. Ea îmi spunea: Cafeaua băută în exces îmbătrânește tenul și îngălbenește dinții. Mi-a fost deajuns să-mi spună așa ceva pe când eram tânăruță, ca să nu-mi doresc niciodată să beau cafea, haha! Dinți galbeni … ten îmbătrânit … Nu, nu vreau așa ceva! Voi? Desigur, exagerez puțin acum! N-am prea văzut oameni cu dinții îngălbeniți de la cafea, dar de la tutun – da!  Acum, ce înseamnă în exces? Tibi, soțul meu, bea 2-3 cafele pe zi. El zice că e normal, nu în exces. Alții beau mai multe pe zi? E și asta tot normal? În fine, cui îi place cafeaua, să se disfrute (a se citi bucura) cu măsură de aroma și gustul ei amărui. Cui nu-i place, ca mie, să nu fie învidioși pe cei dintâi, hihi.
  6. Nu îmi place să citesc ziarul. Tatăl meu este de meserie zețar, desigur acum la pensie. Știți ce făcea un zețar? Zețarul, pe când jurnaliștii nu-ș scriau singuri la computer articolul, era cel care scria ziarul cu litere de plum culese cu pensenta și așezate în oglindă în culegător, adică în pagina de ziar. Bunicul, de când îl știu este un consecvent citior al ziarului pe hârtie. După fiecare citire din scorță-n scoarță a ziarului, bunicul meu are un ritual: merge de se spală pe mâini cu apă și săpun. Ca să îndepărteze bine plumbul și cerneala toxice, așezate pe mâini în timpul citirii ziarului.  Îmi aduc aminte cum tata primea zilnic 1 litru de lapte de la tipografie, ca antidot împotriva plumbului otrăvitor.
  7. Nu îmi place să calc haine. Oare cărei prințese urbane îi place să calce haine? Căreia dintre noi, femeile (sunt prin zonă bărbați, atrași de acest act?), i se pare ideea de a plimba un fier aburind încins pe un material șifonat și de a-l lăsa perfect neted, aburind fierbinte în urma sa atrăgătoare? Mie, una, nu. Știți în câte dimineți de sâmbătă și de vacanță mă trezesc spunându-mi ‘azi o să calc’? Multe, chiar săptămânal. Însă mi se întămplă cam o dată la două sau trei săptămâni să mă țin de ce-mi propun. Nu îmi place să calc, pentru că nu-mi place statul în picioare în căldură, insitențele pe material pentru un călcat perfect. Cu toate astea, calc! Calc nu pentru că îmi place, ci pentru că trebuie: pentru mine și pentru familia mea. În concluzie, voi spune precum prințesa urbană: calc, deci exist!
  8. Nu îmi place să dorm singură. Nu îmi place deloc să dorm singură, pentru că nu îmi place singurătatea. Mai bine doi decât unul, spune Scriptura, […] căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul. Dar vai de cine este singur și cade fără să aibă pe altul care să-l ridice! Tot așa, dacă se culcă doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are să se încălzească dacă e singur? Și dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă (Eclesiastul 4:9-12). Și eu cred pe cuvânt Scriptura! Tu nu?
  9. Nu îmi plac frigul și căldura mare. Nu știu cum am rezistat până la 30 de ani la temperaturile ridicate pe timp de iarnă din România! Când eram nevoită să port pe sub pantaloni ștrampi groși și egări și mă înfofoleam ca la Polul Nord. Nu-mi place frigul, adică gerul. Nu-mi plac temepraturile sub zero grade. Atunci simt că-mi îngheață inima în mine, și gândurile devin un sloi de gheață. Brrr! Dar nu-mi place nici căldura mare. Dacă se poate, nici prea cald dar nici prea frig. Așa, moderat. Atunci aș fi fericită. Dacă e prea cald mi se topesc toate visurile și mi se scurg ochii din orbită. E, căldură mare, mon cher …
  10. Nu îmi plac schimbările (majore). Schimbările mă tulbură, mă debusolează. Pentru că trebuie să o iei de la început. Mai întâi trebuie să renunți la ceva, și să accepți altceva. Necunoscutul mă stresează. Oamenii noi mă pun în încurcătură. Schimbările majore te smulg din rădăcinile tale și te obligă să te replantezi în altă grădină, necunoscută. Schimbările îți dau peste cap obiceiurile și te obligă să adopți altele noi. Îmi place viața simplă și banală: același oraș, aceleași străzi, aceeași plopi, aceeași casă, același loc de muncă, aceeași colegi, aceeași biserică, aceași credință, aceiași prieteni vechi, același medic de familie, același dentist, același coafor, aceeași farmacie, același magazin, aceeași limbă, aceeași țară … Viața însă nu mi-e deloc simplă și banală. Dimpotrivă, schimbările majore au venit brusc, grosolan și făr’ să mă întrebe. Alte orașe, alte străzi, alți plopi, alte case, alte locuri de muncă, alți noi colegi, alți prieteni noi și vechi, alți medici și alte spitale, altă farmacie, altă țară, altă limbă, altă cultură, altă biserică, altă cultură, alte obiceiuri … aceeași eu …

Ei, bine, după două zile în care mi-am selectat 10 lucruri care nu îmi plac, închei învitându-te și pe tine să-ți faci o listă cu 10 lucruri care nu îți plac. Te prinzi în ‘leapșa’ mea? S-ar putea să te surprinzi!  Este foarte probabil să avem câteva lucuri comune care nu ne plac. Sau s-ar prea putea să fie tocmai invers. Răstălmăcind o vorbă românescă, aș putea zice: ce ție nu-ți place, altuia poate îi place. Spre deosebire de gusturi care nu se dicută, cred că fără ezitare (ne-)am putea discuta neplăcerile. Nu crezi?

În concluzie: care sunte cele 10 lucruri care nu îți plac?

Portret de primăvară

Primăvară, doamnă dragă,

Te ivești încet, plăpând

De prin foșnetul de frunze

Arătându-ți chip violet

De sub ruginiu voal.

Primăvară, soro dragă,

Te ivești de după nea

Arătându-ți trupul cald

De sub pământiu veșmânt.

Primăvară, fată dragă

Pășești blândă și suavă

Cu papucii tăi cei verzi

Peste stele de zăpadă

Răspândind parfum de flori

Printe suflete de gheață.

Primăvară, te poftesc

În cerdacul meu umil!

Năpădit de lunga iarnă

Și-nghețat de-atâta frig.

Fără frică și sfială,

Intră, Doamnă, ‘n-al meu palat

De-mi deschide larg fereastra

Sufletului meu uitat.

Primăvară, nu pleca!

Nu pleca în alt palat!

Dialog imaginar despre aripi

Cred că eu m-am născut fără aripi. Pesemne de aceea am învățat de timpuriu să pășesc. Privește-mi tălpile cu râni adânci de la miile de pași pășiți! O, dacă-aș avea și eu aripi … să pot și eu zbura departe … până la marginile lumii mele … Dar n-am … Așă că sunt nevoită să-mi colind lumea pe jos. Uneori însă obosesc. Atunci mă opersc și mă odihnesc. Și cum stau eu așa să mă odihnesc mă uit cu jind la aripile voastre. Și oftez ușurel. Mă ridic nițeluș pe vârfuri să vă privesc aripile și de departe, și-mi văd mai departe de drum. Tot pe jos. Voi, în zbor. Mai am cale lungă până la capătul inimii … Ah, inima mea … și ea e tot fără aripi … Cred că așa ne-am născut amândouă, neînaripate.

Nu dispera. Știu sigur că într-o zi voi primi o inimă nouă! Și aceea sigur va avea aripi înalte până la nori. Până atunci însă mai am ceva de mers. Uf! Iar mi-au obosit picioarele. Așa m-aș opri puțin iară … Nu! Nici vorbă să te oprești! Mergi mai departe și tot înainte! Ar fi mai bine să te grăbești puțin! Ba chiar să o iei la fugă. Și fug … Gâfâi, dar alerg mai departe și fără să mă uit înapoi. În timp ce alerg mă cuprinde o fericire inexplicabilă. Așa că alerg și mai tare, de fericire. Nu știu de ce mă simt fericită. Dar sunt! Și alerg mai tare și mai intens, ca o nebună. Simt că o să-mi sară inima din piept. Să vezi atunci cum va zubra ea! Haha! E amunzant. Sunt frântă de oboseală, dar nu mă opresc din alergat. N-am aripi, dar acum simt cum parcă zbor. Straniu, n-am aripi dar simt fâlfâitul unor aripi trecând chiar în acest moment pe lângă mine. Îmi rotesc privirea iute de jur împrejur. Nu văd pe nimeni. Dar aud tot mai acut fâlfâitul unori aripi. Și se opresc brusc lângă mine.

Sunt aripile Preaiubitului meu Părinte și Domn! El mă cuprinde blând de după subsiori și mă zoară înspre pistele cele mai înalte. Mi-a promis că la bătrânețe cărunte îmi va da și mie aripi. Și încă aripi de vultur!  Dar, Doamne, am început să obosesc pe cale … Încep să mă cam clatin … Aproape că-mi vine să leșin … Nu vezi? Nu e prea mult până la bătrânețe cărunte să aștept? În mine se face liniște profundă și din străfundul inmii aud un glas blând care-mi zice: ‘Eu, Creatorul tău, dau tărie celui obosit şi măresc puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină, dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea; ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc. Încrede-te în Mine și pășește mai departe pe cale.’4

Înțeleg. Mă-ncred în Tine. Pășesc înainte și îmi aștept aripile. Oricum, până la anii bătrâneții nu mai e mult, nu? Zece? Cincisprezece? Douăzeci? Nu prea m-ai înzestrat, Doamne, cu răbdare, dar încep să-nvăț și să aștept. Și aștept … și aștept …

Știi ce cred eu? Cred că Dumnezeu chiar acum îmi țese aripile. Are nevoie de timp să mi le facă, cred. Să nu Îl mai deranjez atunci. Îl las să lucreze în liniște la arpipile mele de vultur.

Dar, încă ceva Doamne. Te rog să nu mi le faci prea scurte. Dar nici prea lungi. Apropo. Ai ales deja culoarea pentru aripile mele? Aș vrea, dacă se poate, aripile să fie de culoarea infinitului cu puțin de cer senin de vară pe margini. Și, încă ceva: dacă se poate să nu mi le faci prea grele, dar nici foarte, foarte ușoare. Fă-le, te rog, cam cât greutatea inimii mele. Cred că doar atâta greutate pot duce în spinare, nu mai mult. Oare  mai durează până sunt gata? Dar, când sunt gata, cum mi le dai? Mă chemi puțin până la Tine sau te apleci Tu din înălțimile Tale și te cobori Tu până la mine?

Neobosit de tirada mea de întrebări, îmi zice Dumnezeu prin fereastra Cerului crăpată: ‚Am să aplec cerurile și am să mă cobor până la tine, călare pe un heruvim și plutind pe aripile vântului cu aripile tale de vultur.’5

Și cine mi le va pune? Tu? Că eu n-am pus aripi la nimeni niciodată! Cum o să mi le pui? O să mă doară? Oare nu ar fi fost mai simplu (pentru mine) să mi le fi țesut de la facere? Acolo în pântecul mamei mele, în ascuns, în chip tainic și de nimeni știut? Nu. De ce? Pentru că așa ai vrut Tu. Înțeleg. Mai bine zis, încerc să Te înțeleg. Nu reușesc întotdeauna să-ți înțeleg gândurile, Doamne. Însă un lucru știu sigur: gândurle Tale cu privie la mine sunt de pace și nu de neorocire, ca să îmi dai un viitor și o nădejde (nouă)!

Rvenid la aripile mele, te rog, Doamne, să nu mi le faci nici prea zgomotoase. Fă-le, dacă vrei, grașioase și delicate. Chiar nu doresc să fiu zgomotoasă când trec pe lângă oameni.

Încă-mi mai aștept aripile. Și mă tot gândesc. La ele, la mine, la voi, la Dumnezeu, la drumul meu prin viață. Eu încă tot pe jos. Voi numai pe sus, în zbor. Uite, ați obosit și voi. Și vă opriți din zburat. Uite, voi nu știti să pășiți! Pesemene voi n-ați fost învâțați să umblați …

Ce bine că eu totuși știu să și umblu pe jos. Mie când îmi o să obosesacă aripile de atâta zbor, voi putea să mi le odihnesc în timp ce merg pe jos. Vezi, dacă nu știam și să merg? Atunci stăteam pe loc, ca voi acum.

Oare cum o să arate aripile mele? Știe cineva? Abia aștept să îmbătrânesc! Atunci Dumnezeu o să-mi aducă aripile mele de vultur din Cerul Lui!

Vino bătrânețe, vino degrabă!

Dacă-aș avea aripi / Să zbor până ân adâncul inimii mele / Să-mi pot pipăi durerea / Să-mi mângâi tristețea.

Dacă-aș avea aripi / să mă înalț până în înaltul suferinței / să-mi sting neliniștea …

Dacă-aș avea aripi …

Scris in jurnalul personal în 17 decembrie 2019

In căutarea timpului pierdut…

Pentru că fiul nostru este pasionat de aventură, de multă adrenalină, de mister, de istorie și misticism, și pentru că am înțeles cât de prețioase sunt momentele petrecute împreună – în special cu un tânăr de 17 ani -, am ales să urmărim împreună seriale precum ARROW, FLASH și LEGENDS OF TOMORROW. Desigur, genul acesta de seriale nu sunt chiar pe gustul meu. Deseori mă intrigă, ba chiar mă tulbură subiectul lor! Nu de puține ori poveștile relatate sunt în contradicție cu principiile mele, cu logica, ba chiar cu bunul simț! Cu toate astea, aleg să le urmărim în continuare ÎMPREUNĂ, de dragul timpului petrecut împreună.

În serialul de astăzi, FLASH s-a întors în timp. Dorința adâncă de a reabilita viitorul trăit, la împins înapoi în trecut. Mărturisesc că de multe ori mi s-a întâmplat să ardă în mine dorința de a mă putea întoarce în timp. Să recuperez cumva timpul pierdut… O, dacă ne-am putea cu adevărat întoarce în timp… O, dacă am putea cumva descoperi formula care ne-ar putea ajuta să dăm timpul înapoi… Eu… aș aduce timpul cu mama în viață înapoi. M-aș întoarce înapoi în acel timp (pierdut pentru totdeauna). Atunci, aș îmbrățișa-o mai des, i-aș pune toate întrebările pe care nu mi-am făcut timp să i le pun, sau pe care n-am îndrăznit să i le pun. Aș petrece mai multe vacanțe cu ea și la ea… Aș ține-o mai mult timp la noi… Aș lupta pentru ea și împreună cu ea împotriva bolii. Aș îndrăzni mai mult… Aș căuta să petrec cât mai mult timp cu ea, cu mama… Mă tem însă că timpul acesta este pentru totdeauna pierdut, pierdut, pierdut… Plus de asta, ideea întoarcerii în timp pare a fi o utopie! Nu ne rămân așadar decât amintirile cu cei dragi. Însă, nu știu cum se face, mie îmi revin cel mai des amintirile mai puțin plăcute. Tocmai acele momente în care poate puteam să nu spun asta, sau cealaltă. Tocmai acele momente în care am procedat greșit sau neînțelept, zicându-mi atunci: „Lasă, că data viitoare o să…” … și „data viitoare” n-a mai venit…

Și, uite-mă aici. Prinsă în prezent. Pendulez între trecut și viitor. Trecutul îl pot vedea, de aici, din prezent, dar nu îl (mai) pot schimba. Timpul trecut nu îl pot (re)aduce în prezent, nu îl mai pot regăsi… Iar viitorul este o necunoscută pe care nu doresc cu niciun chip să o „cunosc” până nu devine prezent!

Ce găsesc înfricoșător este că prezentul în care mă simt parcă prinsă va deveni trecut, adică tocmai „timpul pierdut” în a cărui căutare sunt. Prezentul va deveni timpul (trecut) pe voi vrea apoi să îl dau înapoi, timpul în care voi vrea să mă (re)întorc… Complic lucrurile, și n-ar trebui... „Cele vechi s-au dus….” Trecutul e vechi și s-a dus… Ce am în fața ochilor este prezentul, care e de fapt un trecut „nou”. Acum este șansa mea de a face din el un trecut de neuitat, nicidecum unul pierdut! Așa că aleg să mă uit în continuare cu fiul nostru la serialele astea.

S-ar prea putea ca cineva să pretindă că petrecutul timpului cu astfel de seriale nu este „timp de calitate” cu fiul tău. Vă asigur că acest timp este mai prețios și mai sănătos pentru fiul nostru, decât cel pe care l-a petrecut departe de noi, AFARĂ, printre drogați, bandiți și bătăuși „invincibili”. Cine are parte de adolescenți „cuminți” să tacă! Cine are adolescenți trecuți prin foc, înțeleg foarte bine cât de calitate este timpul petrecut cu un tânăr de acum „clean”, făcând împreună lucruri banale, insignifiante, precum urmăritul unor seriale atât de nerealiste. „Cui i se iartă mult, iubește și mai mult.” AICI și ACUM! Nu: „Cui i s-a iertat…” Și nici: „Cui îi va fi iertat…” Acum e timpul pentru iertare și și pentru iubit! Și nu e timp de pierdut!

Vă las, că iar ne uităm la un serial ARROW…

Oare, v-am spus cum – într-un alt serial – Laurel își scufundă sora moartă de 2 ani în fântâna lui Lazăr, iar aceasta învie din morți? Data viitoare, ce-ar fi să vorbim despre o înviere din morți? Până atunci, să visăm dar la ea.

Cine?

Iata-ma in pragul lui 40. Inca un varf de deget si, hop(a) sus pe a patruzecea treapta a vietii mele. Ce binecuvantare! Sa fiu femeie la 40 de ani! De aici, de sus, viata este mai tihnita, mai cumpatata, mai lunga, mai sigura… De-aici, de la 40, poti vedea deslusit fiecare apus si fiecare rasarit, fiecare ceas scurs si fiecare minut intepenit intre speranta si deznadejde, fiecare lacrima de binecuvantare ce picura (de) pe barba cerului, fiecare usa larg deschisa spre orizonturi inca necunoscute, fiecare fereastra intredeschisa, fiecare chip de lut si fiecare zambet ascuns. Aici, sus si aerul e mai pur si mai respirabil, si lumina mai alba. Si ce liniste odihnitoare! Niciun vuiet naprazic, doar un susur bland. Nicio amenintare dinspre cele patru vanturi, doar o ploaie calda de vara. Casa mi-e plina de armonie, slujba un ogor gras si miezos, sufletul o padure inverzita. Asa, ca la 40 de ani.

Daca m-as intinde putin pe varfuri, as putea atinge poala Cerului – sa il sarut pe Dumnezeu. Nu, nu e nevoie. S-a aplecat El, Dumnezeirea intrupata, din Inaltimile Sale cele mari si m-a apucat de mana dreapta si m-a ridicat, hopa sus, pana la Cer. Casa mi-e in mana Sa, slujba e pentru si despre El, sufletul mi-l-a cucerit pe deplin.

Cei zece ani de drumetie pana la 40 au fost o adevarata aventura prin arsita napraznica a desertaciunii  si prin inspumatele valuri ale acestei lumi. Cand am cazut rapusa de oboseala, bratul iubitului inimii mele m-a sprijinit. Cand arsita soarelui mi-a uscat buzele inimii, preiubitul nostru fiu m-a saturat cu apa proaspta si racoroasa. Cand noaptea cea intunecata s-a napustit asupra mea, Dumnezeu a fost Lumina mea. Cand picioarele mi se clatinau pe cararea nisipoasa, Dumnezeu S-a facut Cale pentru mine. Cand barca vietii mele se clatina in coace si-n colo prin valurile tulburi, Cristos S-a facut Far si Scapare pentru mine.

Astazi, stau iarasi la catedra in fata elevilor mei cei dragi, cu bucuria unui dascal implinit. Fiecare chip de copil este ca o gura de aer proaspat. Fiecare intrebare, ca o catarare pe cel mai inalt munte. Fiecare sclipire, ca o victorie si fiecare nedumerire, ca o avalansa. Nu ma satur sa imi admir dragii mei elevi, veniti din toate colturile lumii: Congo, Surinam, Kenia, Olanda, Belgia (tara in care imi exercit, de altfel meseria de dascal), Romania, Ungaria, Armenia, Brazilia, Portugalia, Rusia etc. N-am nevoie sa cutreier lumea, caci lumea s-a ‘rasurnat’ in sala mea de curs. Fiecare elev are povestea lui, cultura si obiceiurile sale. Ii iau asa cum sunt si, impreuna, ne urcam pe aripile Cunoasterii si cutreiream lumea lui Dumnezeu de la un capat la altul. De la povestea creatiei, pana la povestea mortii. De la povestea lui Mary Jones si a sa Biblie, pana la povestea lui Martin Luther.De la iesirea din Egipt si cele 10 porunci, pana la Crucea si mormantul gol. Cateodata ne apropiem de ‘lucurile pamantesti’ (banii si munca, media si rolul ei, lumea de astazi, drepturile omului, drepturile copilului, drepturile femeii, politica de ieri si de azi, protejarea plantei si a mediului inconjurator), in cautarea  adevarului. Alteori plutim peste prapastii adanci: dragostea si prietenia, familia si rolul meu in familie, adolscenta cu suisuri si coborasuri, lumea nevazuta, moartea si suferinta, despre durere, despre viata de dincolo de moarte, eutanasie, stiinta si bibilia (clonarea, modificarea genetica, transplantul de organe). Niciun zbor nu e la fel, nicio prapastie nu e mai intunecoasa ca nestiinta si necunoastera adevarului.

Fiecare an scolar este un nou inceput, o noua calatorie pe spinarea cunoasterii in cautarea Adevarului si fiecare copil este un viteaz cautator si cuceritor. Rolul meu este sa ii invat cum sa invete sa zboare, sa ii indrum si sa le dau curaj.

Florile vii au ramas inca preferatele mele. Pasiunile mele creative inca nu m-au parasit, iar iubirea de oameni prinde pe zi ce trece radacini trainice in mine.

Si raman pentru eternitate indragostita. Si sunt cat pentru o viata intreaga iubita. Si sunt pentru totdeauna mama.

Asa, ca la 40 de ani…

 

 

 

 

 

 

 

 

Marturisire

As protesta si eu, daca as (mai) fi in tara. As purta si eu o pancarda (decenta), de genul: ‘fara hotie’. Ma rog, nu prea am inspiratie acum. E din pricina sinuzitei, care ma tine la pat.

Imi vine sa plang si sa rad deoportiva. Sa plang pentru ai mei, cei de-acasa, si pentru – sa zicem – tara… Si sa rad ca nu-s acolo sa  sufar vazand nedreptatea, hotia si durerea unui popor mintit, umilit si ridiculizat de cei de-un neam si de-o limba cu ei. Bizar si greu de patruns, pentru mine.

Ma silesc zilele astea sa fiu la curent cu ce se intampla in Romania. Marturisec, sunt curioasa sa aflu deznodamantul. Cine va fi biruitor? Glasul poporului sau galsul banului, pardon Guvernului? Din pricina acestei curiozitati am ajuns pe pagina de facebook a Floricai Chereches, unde am vazut postat o poza cu un tanar liceean ce tinea in mana o pancarda pe care scria: ‘DECI, AM VOIE SA COPIEZ LA BAC?’ Desigur, nu ca el chiar s-ar gandi la asa ceva, dar ordonanta bucuclasa poate oferi acest ‘privilegiu’ putorilor.

Cand am citit acest mesaj, m-am gandit la niste elevi de-ai mei. Sa va explic: de trei ani predau educatie morala religioasa (religie protestanta) la un liceu din orasul in care locuim. De mentionat ca in Belgia educatia morala (religioasa sau nereligioasa) este obligatorie din clasa I pana in clasa a-XII-a, respectiv a-XIII-a. Elevii primesc 2 ore de educatie morala pe saptamana. Printre elevii mei se numara si elevi de origine romana. Mda, in orasul nostru sunt peste 700 de romani inscrisi. Cei mai multi dintre ei sunt protestanti. In genere, elevii mei sunt alohtoni.

Zilele trecute aveam o discutie cu cativa din colegii mei, in sala profesorala, despre unul din fostii mei elevi – roman de origine – care tocmai renuntase la scoala. Desigur, regretam toti decizia lui. Ce lipsa de intelepciune sa renunti in clasa a-X-a la scoala! (Ce-i drept, elevul cu pricina avea de mult 18 ani impliniti. Asta spune ceva despre cat de mult ‘iubea’ el scoala.) Asa ca ii zic colegului meu: ‘Pacat de el… fara o diploma n-are niciun viitor…, mai ales aici, in Belgia…’. Deodatata il aud pe colegul meu zicand: ‘Pai, el ne-a zis ca se duce la voi in Romania si isi cumpara o diploma de liceu.’ Brusc toata sala profesorala si-a indreptat privirea spre mine (colega lor romanca), iar de undeva se aude o intrebare: ‘E adevarat? Poate sa faca asta?’

‘Mda, cred ca poate fi adevarat’, raspund eu cu jumatate de gura si lasnad capul in jos, gandindu-ma la evenimenele actuale din Romania.

Mai tarziu, in timpul orei, un alt elev de-al meu – si el roman – aflat in clasa a-XII-a la meserii, mi se ‘confeseaza’ ca va face si anul 13 de liceu pentru a putea obtine diploma de liceu, apoi se intoarce in Romania si se va inscrie la facultate.  Ca in Romania ‘se poate orice, daca stii sa te descurci’. De specificat ca in Belgia daca la liceu esti la profil de meserii, dupa 12 clase (adica 6 ani de liceu) obtii doar un atestat de meserie, deci nu ai niciun drept sa mergi la post-liceala, colegiu sau facultate. Ca sa te poti inscrie cel mult la o post-liceala de 3 ani, trebuie sa faci si al XIII-lea an, si astfel sa obtii diploma de liceu. Insa cu profilul de meserii nu poti merge la facultate (in Belgia)! Deci, imaginati-va acum ca acest tanar, care in liceu nu a facut matematica, istorie, chimie, biologie, fizica – datorita profilului ales de el, si anume meserii -, vine si se inscrie in Romania la facultate. (In cadrul unei dispipline intitulata ‘Proiect – discipline generale’, elevii de la profilul meserii primesc infomatii de baza/elementare din/despre disciplinele mai sus amintite, insuficient pentru un potential viitor student la facultate.)

De aceea, va rog mult, PROTESTATI, PROTESTATI, PROTESTATI. Protestati  chiar si voi, dragi protestanti, ca nu cumva acestor elevi sa li se permita asemenea nelegiuri. De pe urma unora ca ei, tot efortul celor ramasi in Romania de a starpi coruptia, mita si nedreptatea poate avea mult de suferit. Ei nu sunt acolo cu voi. Nu indura frigul impreuna cu voi. Nu indura umilita si  nedreptatea ca voi, dar viseaza sa vina in Romania unde pot face orice, fara sa fie amendati.Pentru ca Guvernul de azi le da girul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rădăcinile mele: bunicii

2016-07-17 22.36.06.jpg„Cine nu are bătrâni sa își cumpere” se spune în popor. Și mult adevăr se-ascunde în aceasta zicala veche. Fără bătrâni, n-avem rădăcini. Fără bătrâni,  n-avem trecut. Iar trecutul este scânteia prezentului și oglinda viitorului. Bătrânii sunt începutul nostru, iar sfârșitul lor (frumos) de viață poate fi și sfârșitul nostru.

Opapa (Marza Ilie), bunicul mamei mele, este prima mea rădăcină și  prima scânteie a prezentului meu. Îl iubeam pentru blândețea lui, pentru ochii lui senini, pentru căldura din vocea lui. Bătrânețea lui mă fascina,  la cei 6, 7, 8 și 9 ani ai mei. Mi-l amintesc cum – sprijinit în baston – privea din coltul blocului copiii cum se jucau (galagios) în curtea dintre blocuri. Pentru el – bătrânul!- gălăgia copiilor și jocul lor zgomotos (pentru unii) era o sursă de fericire. Așa da bătrân!  Sa iubești jocul zgomotos al copiilor. Ăsta da rădăcină!
2016-07-17 22.40.31Următoarele mele  două rădăcini îmi sunt bunicii din partea mamei. La cei 88 de ani ai lor si la cei 65 de ani de căsătorie, iată-i pe acești doi bătrânei frumoși, tinandu-se de mână, cum se sprijinesc – împreună – intr-un baston, pășind încet,  atât de încet ca în preajma lor parca nici timpul nu se grăbește, înaintea mea. Ei mi-au netezit încă din pruncie calea. Deseori mi-au cârpit aripile, mi-au șters lacrimile și mi-au oblojit inimioara mea mică de copil. Bunica, la propriu, mi-a salvat inima. Presimtirile si insistentele ei au descoperit malformația inimii mele. Și la timp! Bunicului i-a fost de-ajuns un scâncet timid pentru a se face punte intre talentul meu și realizarea lui. El, bunicul – rădăcină mea cea tare – este prezentul meu. Astăzi sunt ceea ce am fost sa fiu, dascăl,  datorită bunicului meu, datorită disponibilitatii lui de a se pune la dispoziție pentru mine: o trestie plăpânda. El e rădăcină mea cea (mai) statornică. Ei, bunicii, au sădit în inima mea firavă și bolnavă de copil credința în Unicul Dumnezeu – Creator și Tată -, speranța în mântuirea Fiului lui Dumnezeu și speranța în Duhul lui Dumnezeu. Nimeni și nimic nu-mi va putea smulge credința! Caci ea, credința, mi-e rădăcină, dispre trecut înspre viitor. Și,  privindu-i pe ei simt cum parcă îmi privesc propia bătrânețe. Și tânjesc sa gust bătrânețea,  așa ca ei. Mana-n mână cu EL. Nu mi-e totuna cum îmi trăiesc bătrânețea.  Și nici cu cine. Un lucru îmi este clar: ca ei – rădăcinile mele dragi vreau sa îmbătrânesc.  Intens, lung și încredințați ca „toate lucrurile lucrează spre binele celor ce îl iubesc pe Dumnezeu”. Așa da bătrânețe!

Într-o clipita mă strafulgera gândul la ultimele mele rădăcini: părinții.  Brusc inima mi se chirceste în mine de durere… Pentru ca O rădăcină mi-a fost prea de tipuriu tăiată. Și doare… Și începi sa te clatini din toate rădăcinile… Și vezi cum tremuri ca o trestie firavă în vânt. .. Și te întrebi. .. De ce așa de repede? Cum de mai poți sta tare în picioare în mijlocul furtunilor vieții cu rădăcina dătătoare de viață tăiată: MAMA? Cum? Cum (mai) poate el, TATA – o rădăcină atât de firavă – sa îmi dea statornicie? Îmi întorc din nou privirea spre rădăcinile mele cele tari, bunicii, și – adânc inrădăcinată in credința moștenită de la ei – găsesc fără prea mult zbucium raspunsul: „Ce la oameni e nu neputință la Dumnezeu este cu putință.”

Ei bine, privind cu nostalgie la Opapa, bucurându-mă încă de rădăcinile mele cele tari și statornice – bunicii -, gândindu-mă cu un dor dureros la rădăcina mea tăiată – la mama mea cea dragă – aștept (neputincioasă) ajutorul lui Dumnezeu: să-mi întărească cumva și cea din urmă rădăcină. Așa încât și prin ea (el) sa devin, la randu-mi, o rădăcină trainica și de neclintit pentru fiul meu.

Invata-Mă,  Doamne, sa cuget înțelept la zilele și la viața rădăcinilor mele.

 

 

 

 

 

 

 

Noi nu vom imbatrani niciodata!

Mergem încet prin viață.

N-am învățat să ne grăbim!

Ne bucurăm liniștit.

Nimeni nu ne-a văzut vreodată că ne agităm de bucurie!

Dormim învăluiți în vise.

Noi n-am auzit de somn fără visuri!

Iubim o singură dată, pe îndelete.

Nimeni n-a îndrăznit să iubească pe fugă de două ori!

Vorbim în șoaptă.

N-am învățat să vorbim (mai) tare.

Lucrăm încet.

Nimeni nu ne zorește să muncim ca nebunii!

De aceea NOI nu vom imbatrani niciodata.