Cine?

Iata-ma in pragul lui 40. Inca un varf de deget si, hop(a) sus pe a patruzecea treapta a vietii mele. Ce binecuvantare! Sa fiu femeie la 40 de ani! De aici, de sus, viata este mai tihnita, mai cumpatata, mai lunga, mai sigura… De-aici, de la 40, poti vedea deslusit fiecare apus si fiecare rasarit, fiecare ceas scurs si fiecare minut intepenit intre speranta si deznadejde, fiecare lacrima de binecuvantare ce picura (de) pe barba cerului, fiecare usa larg deschisa spre orizonturi inca necunoscute, fiecare fereastra intredeschisa, fiecare chip de lut si fiecare zambet ascuns. Aici, sus si aerul e mai pur si mai respirabil, si lumina mai alba. Si ce liniste odihnitoare! Niciun vuiet naprazic, doar un susur bland. Nicio amenintare dinspre cele patru vanturi, doar o ploaie calda de vara. Casa mi-e plina de armonie, slujba un ogor gras si miezos, sufletul o padure inverzita. Asa, ca la 40 de ani.

Daca m-as intinde putin pe varfuri, as putea atinge poala Cerului – sa il sarut pe Dumnezeu. Nu, nu e nevoie. S-a aplecat El, Dumnezeirea intrupata, din Inaltimile Sale cele mari si m-a apucat de mana dreapta si m-a ridicat, hopa sus, pana la Cer. Casa mi-e in mana Sa, slujba e pentru si despre El, sufletul mi-l-a cucerit pe deplin.

Cei zece ani de drumetie pana la 40 au fost o adevarata aventura prin arsita napraznica a desertaciunii  si prin inspumatele valuri ale acestei lumi. Cand am cazut rapusa de oboseala, bratul iubitului inimii mele m-a sprijinit. Cand arsita soarelui mi-a uscat buzele inimii, preiubitul nostru fiu m-a saturat cu apa proaspta si racoroasa. Cand noaptea cea intunecata s-a napustit asupra mea, Dumnezeu a fost Lumina mea. Cand picioarele mi se clatinau pe cararea nisipoasa, Dumnezeu S-a facut Cale pentru mine. Cand barca vietii mele se clatina in coace si-n colo prin valurile tulburi, Cristos S-a facut Far si Scapare pentru mine.

Astazi, stau iarasi la catedra in fata elevilor mei cei dragi, cu bucuria unui dascal implinit. Fiecare chip de copil este ca o gura de aer proaspat. Fiecare intrebare, ca o catarare pe cel mai inalt munte. Fiecare sclipire, ca o victorie si fiecare nedumerire, ca o avalansa. Nu ma satur sa imi admir dragii mei elevi, veniti din toate colturile lumii: Congo, Surinam, Kenia, Olanda, Belgia (tara in care imi exercit, de altfel meseria de dascal), Romania, Ungaria, Armenia, Brazilia, Portugalia, Rusia etc. N-am nevoie sa cutreier lumea, caci lumea s-a ‘rasurnat’ in sala mea de curs. Fiecare elev are povestea lui, cultura si obiceiurile sale. Ii iau asa cum sunt si, impreuna, ne urcam pe aripile Cunoasterii si cutreiream lumea lui Dumnezeu de la un capat la altul. De la povestea creatiei, pana la povestea mortii. De la povestea lui Mary Jones si a sa Biblie, pana la povestea lui Martin Luther.De la iesirea din Egipt si cele 10 porunci, pana la Crucea si mormantul gol. Cateodata ne apropiem de ‘lucurile pamantesti’ (banii si munca, media si rolul ei, lumea de astazi, drepturile omului, drepturile copilului, drepturile femeii, politica de ieri si de azi, protejarea plantei si a mediului inconjurator), in cautarea  adevarului. Alteori plutim peste prapastii adanci: dragostea si prietenia, familia si rolul meu in familie, adolscenta cu suisuri si coborasuri, lumea nevazuta, moartea si suferinta, despre durere, despre viata de dincolo de moarte, eutanasie, stiinta si bibilia (clonarea, modificarea genetica, transplantul de organe). Niciun zbor nu e la fel, nicio prapastie nu e mai intunecoasa ca nestiinta si necunoastera adevarului.

Fiecare an scolar este un nou inceput, o noua calatorie pe spinarea cunoasterii in cautarea Adevarului si fiecare copil este un viteaz cautator si cuceritor. Rolul meu este sa ii invat cum sa invete sa zboare, sa ii indrum si sa le dau curaj.

Florile vii au ramas inca preferatele mele. Pasiunile mele creative inca nu m-au parasit, iar iubirea de oameni prinde pe zi ce trece radacini trainice in mine.

Si raman pentru eternitate indragostita. Si sunt cat pentru o viata intreaga iubita. Si sunt pentru totdeauna mama.

Asa, ca la 40 de ani…

 

 

 

 

 

 

 

 

Marturisire

As protesta si eu, daca as (mai) fi in tara. As purta si eu o pancarda (decenta), de genul: ‘fara hotie’. Ma rog, nu prea am inspiratie acum. E din pricina sinuzitei, care ma tine la pat.

Imi vine sa plang si sa rad deoportiva. Sa plang pentru ai mei, cei de-acasa, si pentru – sa zicem – tara… Si sa rad ca nu-s acolo sa  sufar vazand nedreptatea, hotia si durerea unui popor mintit, umilit si ridiculizat de cei de-un neam si de-o limba cu ei. Bizar si greu de patruns, pentru mine.

Ma silesc zilele astea sa fiu la curent cu ce se intampla in Romania. Marturisec, sunt curioasa sa aflu deznodamantul. Cine va fi biruitor? Glasul poporului sau galsul banului, pardon Guvernului? Din pricina acestei curiozitati am ajuns pe pagina de facebook a Floricai Chereches, unde am vazut postat o poza cu un tanar liceean ce tinea in mana o pancarda pe care scria: ‘DECI, AM VOIE SA COPIEZ LA BAC?’ Desigur, nu ca el chiar s-ar gandi la asa ceva, dar ordonanta bucuclasa poate oferi acest ‘privilegiu’ putorilor.

Cand am citit acest mesaj, m-am gandit la niste elevi de-ai mei. Sa va explic: de trei ani predau educatie morala religioasa (religie protestanta) la un liceu din orasul in care locuim. De mentionat ca in Belgia educatia morala (religioasa sau nereligioasa) este obligatorie din clasa I pana in clasa a-XII-a, respectiv a-XIII-a. Elevii primesc 2 ore de educatie morala pe saptamana. Printre elevii mei se numara si elevi de origine romana. Mda, in orasul nostru sunt peste 700 de romani inscrisi. Cei mai multi dintre ei sunt protestanti. In genere, elevii mei sunt alohtoni.

Zilele trecute aveam o discutie cu cativa din colegii mei, in sala profesorala, despre unul din fostii mei elevi – roman de origine – care tocmai renuntase la scoala. Desigur, regretam toti decizia lui. Ce lipsa de intelepciune sa renunti in clasa a-X-a la scoala! (Ce-i drept, elevul cu pricina avea de mult 18 ani impliniti. Asta spune ceva despre cat de mult ‘iubea’ el scoala.) Asa ca ii zic colegului meu: ‘Pacat de el… fara o diploma n-are niciun viitor…, mai ales aici, in Belgia…’. Deodatata il aud pe colegul meu zicand: ‘Pai, el ne-a zis ca se duce la voi in Romania si isi cumpara o diploma de liceu.’ Brusc toata sala profesorala si-a indreptat privirea spre mine (colega lor romanca), iar de undeva se aude o intrebare: ‘E adevarat? Poate sa faca asta?’

‘Mda, cred ca poate fi adevarat’, raspund eu cu jumatate de gura si lasnad capul in jos, gandindu-ma la evenimenele actuale din Romania.

Mai tarziu, in timpul orei, un alt elev de-al meu – si el roman – aflat in clasa a-XII-a la meserii, mi se ‘confeseaza’ ca va face si anul 13 de liceu pentru a putea obtine diploma de liceu, apoi se intoarce in Romania si se va inscrie la facultate.  Ca in Romania ‘se poate orice, daca stii sa te descurci’. De specificat ca in Belgia daca la liceu esti la profil de meserii, dupa 12 clase (adica 6 ani de liceu) obtii doar un atestat de meserie, deci nu ai niciun drept sa mergi la post-liceala, colegiu sau facultate. Ca sa te poti inscrie cel mult la o post-liceala de 3 ani, trebuie sa faci si al XIII-lea an, si astfel sa obtii diploma de liceu. Insa cu profilul de meserii nu poti merge la facultate (in Belgia)! Deci, imaginati-va acum ca acest tanar, care in liceu nu a facut matematica, istorie, chimie, biologie, fizica – datorita profilului ales de el, si anume meserii -, vine si se inscrie in Romania la facultate. (In cadrul unei dispipline intitulata ‘Proiect – discipline generale’, elevii de la profilul meserii primesc infomatii de baza/elementare din/despre disciplinele mai sus amintite, insuficient pentru un potential viitor student la facultate.)

De aceea, va rog mult, PROTESTATI, PROTESTATI, PROTESTATI. Protestati  chiar si voi, dragi protestanti, ca nu cumva acestor elevi sa li se permita asemenea nelegiuri. De pe urma unora ca ei, tot efortul celor ramasi in Romania de a starpi coruptia, mita si nedreptatea poate avea mult de suferit. Ei nu sunt acolo cu voi. Nu indura frigul impreuna cu voi. Nu indura umilita si  nedreptatea ca voi, dar viseaza sa vina in Romania unde pot face orice, fara sa fie amendati.Pentru ca Guvernul de azi le da girul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2016-07-17 22.40.31

Rădăcinile mele: bunicii

2016-07-17 22.36.06.jpg„Cine nu are bătrâni sa își cumpere” se spune în popor. Și mult adevăr se-ascunde în aceasta zicala veche. Fără bătrâni, n-avem rădăcini. Fără bătrâni,  n-avem trecut. Iar trecutul este scânteia prezentului și oglinda viitorului. Bătrânii sunt începutul nostru, iar sfârșitul lor (frumos) de viață poate fi și sfârșitul nostru.

Opapa (Marza Ilie), bunicul mamei mele, este prima mea rădăcină și  prima scânteie a prezentului meu. Îl iubeam pentru blândețea lui, pentru ochii lui senini, pentru căldura din vocea lui. Bătrânețea lui mă fascina,  la cei 6, 7, 8 și 9 ani ai mei. Mi-l amintesc cum – sprijinit în baston – privea din coltul blocului copiii cum se jucau (galagios) în curtea dintre blocuri. Pentru el – bătrânul!- gălăgia copiilor și jocul lor zgomotos (pentru unii) era o sursă de fericire. Așa da bătrân!  Sa iubești jocul zgomotos al copiilor. Ăsta da rădăcină!
2016-07-17 22.40.31Următoarele mele  două rădăcini îmi sunt bunicii din partea mamei. La cei 88 de ani ai lor si la cei 65 de ani de căsătorie, iată-i pe acești doi bătrânei frumoși, tinandu-se de mână, cum se sprijinesc – împreună – intr-un baston, pășind încet,  atât de încet ca în preajma lor parca nici timpul nu se grăbește, înaintea mea. Ei mi-au netezit încă din pruncie calea. Deseori mi-au cârpit aripile, mi-au șters lacrimile și mi-au oblojit inimioara mea mică de copil. Bunica, la propriu, mi-a salvat inima. Presimtirile si insistentele ei au descoperit malformația inimii mele. Și la timp! Bunicului i-a fost de-ajuns un scâncet timid pentru a se face punte intre talentul meu și realizarea lui. El, bunicul – rădăcină mea cea tare – este prezentul meu. Astăzi sunt ceea ce am fost sa fiu, dascăl,  datorită bunicului meu, datorită disponibilitatii lui de a se pune la dispoziție pentru mine: o trestie plăpânda. El e rădăcină mea cea (mai) statornică. Ei, bunicii, au sădit în inima mea firavă și bolnavă de copil credința în Unicul Dumnezeu – Creator și Tată -, speranța în mântuirea Fiului lui Dumnezeu și speranța în Duhul lui Dumnezeu. Nimeni și nimic nu-mi va putea smulge credința! Caci ea, credința, mi-e rădăcină, dispre trecut înspre viitor. Și,  privindu-i pe ei simt cum parcă îmi privesc propia bătrânețe. Și tânjesc sa gust bătrânețea,  așa ca ei. Mana-n mână cu EL. Nu mi-e totuna cum îmi trăiesc bătrânețea.  Și nici cu cine. Un lucru îmi este clar: ca ei – rădăcinile mele dragi vreau sa îmbătrânesc.  Intens, lung și încredințați ca „toate lucrurile lucrează spre binele celor ce îl iubesc pe Dumnezeu”. Așa da bătrânețe!

Într-o clipita mă strafulgera gândul la ultimele mele rădăcini: părinții.  Brusc inima mi se chirceste în mine de durere… Pentru ca O rădăcină mi-a fost prea de tipuriu tăiată. Și doare… Și începi sa te clatini din toate rădăcinile… Și vezi cum tremuri ca o trestie firavă în vânt. .. Și te întrebi. .. De ce așa de repede? Cum de mai poți sta tare în picioare în mijlocul furtunilor vieții cu rădăcina dătătoare de viață tăiată: MAMA? Cum? Cum (mai) poate el, TATA – o rădăcină atât de firavă – sa îmi dea statornicie? Îmi întorc din nou privirea spre rădăcinile mele cele tari, bunicii, și – adânc inrădăcinată in credința moștenită de la ei – găsesc fără prea mult zbucium raspunsul: „Ce la oameni e nu neputință la Dumnezeu este cu putință.”

Ei bine, privind cu nostalgie la Opapa, bucurându-mă încă de rădăcinile mele cele tari și statornice – bunicii -, gândindu-mă cu un dor dureros la rădăcina mea tăiată – la mama mea cea dragă – aștept (neputincioasă) ajutorul lui Dumnezeu: să-mi întărească cumva și cea din urmă rădăcină. Așa încât și prin ea (el) sa devin, la randu-mi, o rădăcină trainica și de neclintit pentru fiul meu.

Invata-Mă,  Doamne, sa cuget înțelept la zilele și la viața rădăcinilor mele.

 

 

 

 

 

 

 

portret-333

Noi nu vom imbatrani niciodata!

Mergem încet prin viață.

N-am învățat să ne grăbim!

Ne bucurăm liniștit.

Nimeni nu ne-a văzut vreodată că ne agităm de bucurie!

Dormim învăluiți în vise.

Noi n-am auzit de somn fără visuri!

Iubim o singură dată, pe îndelete.

Nimeni n-a îndrăznit să iubească pe fugă de două ori!

Vorbim în șoaptă.

N-am învățat să vorbim (mai) tare.

Lucrăm încet.

Nimeni nu ne zorește să muncim ca nebunii!

De aceea NOI nu vom imbatrani niciodata.

 

 

 

Belgia NU mai cauta asistenti medicali romani!

Deoarece in ultimul timp primesc foarte multe cereri de slujba de asistent medical in Belgia, pe baza articolui de aici, ma simt obligata sa anunt ca, de mai bine  de jumatate de an, nu mai fac parte din echipa firmei belgiene Curae bva de recrutare asistenti  medicali. Nemaifiind parte din firma, renunt la orice reclama pro sau contra. 

 

Cei interesati sa intre pe site-ul firmei http://www.curae.be, pentru alte informatii.a

 

 

Cel mai bun lucru

IMG_20140816_124650„MAMELE sunt cel mai bun lucru, atunci cand sunt aproape de tine. Chiar langa tine. Cu tine in casa. Mama, vreau, cand sunt mare, sa locuiesc in acelasi oras cu tine.”

Fineas, in aceasta seara.

Niciodata nu spune „NICIODATA”!

Nicicodata nu spune „niciodata” e ca „de ce ti-e frica nu scapi. Cel putin in cazul meu.

Cand an picat primul an la examenul de admitere la facultate, le-am spus bunicilor: „Gata. Eu nu mai dau niciodata la facultate!” Urmatorul an, pe la vreo 21 de ani, sunt admisa pe unul din locurile fara plata.
Cand am intrat la facultate am zis ca nu ma marit „niciodata” cat is studenta. In anul doi de facultate am intrat… maritata! Si, Doamne, ce bine am facut! Am avut o studentie dulce-aromata.
Cand insistent eram indemnata sa fac si eu scoala de soferi, chiar si Tibi insista, eu am „servit” acelasi raspuns: „Eu, niciodata nu o sa conduc o masina!”
Astazi conduc, inca cu semnul L de incepator, un citroen C3, automatic.
Cand am venit in Belgia, Tibi m-a sfatuit sa invat sa merg pe bicicleta, ca sa imi fie mai usoara deplasarea prin oras. „Eu? Niciodata nu ai sa ma vezi pe mine mergand pe bicicleta!”, a fost raspunsul meu categoric de atunci. Astazi, nu concep iesitul in oras, sau prin oras, decat… pe bicleta. Si am o frumoasa Montego, maro, cu manere din piele maro. Numai buna pentru mine.
Pe vremea cand imi faceam practica pedagogica la Teologie, pentru ca profesorul era foarte exigent cu mine (Daca va spun ca profesorul de practica pedagogica la specialitatea A, adica religie, era chiar sotul meu?), i-am replicat: „De ce tot insisti atata sa fie totul perfect, ca eu NICIODATA, nu o sa predau religie in scola?!”

Astazi am participat in Bruxelles la intalnirea de inceput de an a profesorilor-candidati de religie protestanta si evanghelica din Flandra, in vedera impartirii orelor de religie protestanta si evanghelica din scolile publice din Flandra.

M-am lecuit, sper! Ca, NICIODATA sa nu mai spun NICIODATA, caci se pare ca „de ce mi-e frica nu scap”. Fiindca aici e buba! Intotdeauna spun (sau am spus, mai bine spus) niciodata cand ma tem de ceva. Si, ca sa las sinceritatea sa se „scurga” pana la finalul articolului, „ceva”, in cazul meu este sinonim cu ESEC.
N-as putea spune ca „niciodata” n-am avut esecuri, cine poate afirma oare acest lucru? Si, de la sine inteles, ma tem sa spun ca „niciodata nu o am esecuri”.
Insa, de multe ori, si esecurile noastre pot fi un rau necesar, pentru noi, ba chiar un „bine” pentru celalalt. Ca prea toate le vedem numai pentru noi!

Fineas si domnisoarele

Eram zilele trecute toti trei in parc, la locul de joaca. Noi, ca niste parinti „obositi”, leneveam pe câte doua scaune, chiar lânga locul de joaca al copiilor. Acolo unde Fini cu alti camarazi se mutau ametior de repede de la o hinta la un balansoar, de la un tobogan la frânghii. Si cum leneveam noi asa, il vedem deodata pe Fini topaind spre noi.

– Tata hai, uite sunt un cangur. Si tu esti un alt cangur. Si…
(Si isi pregateste punmii de bataie. Iar tata se pregatese si el de atac. )

– … si noi doi ne batem pentru o… (si cu un ochi imi trage o privire scurta) domnisoara.

Haha!!!!

Dialog cu Salome

În seara asta le-am avut în grijă pentru o vreme pe nepoțele noastre.  Pe la ora cinei, m-am dus la bucătărie să încropesc o cină caldă pentru băieții mei și nepoțele. Am intrat în bucătărie, am aprins lumina de sus – ca să văd bine să aleg ingredientele -, am închis ușa după mine și m-am apucat de… gătit. De-odată ușa se deschide și un „căpșor blond” mă întreabă:

– Flori, cu ce te ajut?

Mirată, mă uit la nepoata mea de 5 ani jumate și la surioara ei de jumătatea vârstei ei, ce o urmase  codiță în bucătărie, și îi răspund:

– Cu nimic. Voi mergeți la joacă cu Fini. Mă descurc singură.

Deh, într-o casă de băieți sunt obișnuită să gătesc singură, fără mici ajutoare pe lângă mine… Nu după mult timp, același căpșor blond – urmat de aceeași codiță – mă întreabă din nou:

– Flori, dar eu cu ce te ajut? Eu vreau să te ajut.

–  Acum nu ai cu ce. Dar mai târziu o să mă poți ajuta, răspund eu, gândind că o voi chema să mă ajute la pus furculițele și șervețelele pe masă.

Și fetița plecă înspre joacă, mulțumită parcă de răspuns. Iar eu mi-am văzut mai departe de gătit. Curățat, tăiat, spălat, aprins plita, pus apa la fiert, pus sare, scos apartul de mărunțit din sertar…

– Flori acum pot să te ajut?

Ups! Uitasem ce-i promisesem fetei.

– Mda… poți acum să… mă ajuți… la… tăiat (în apartul de mărunțit) legumele,

I-am răspuns eu sacadat fetei, în timp ce căutam iute prin bucătărie o „slujbă” pentru ea. Îi dau indicațiile necesare, îi așez mâna pe aparat, apăsăm împreună și așteptăm ca aparatul să ne mărunțească legumele. Ne zâmbim, ne facem cu ochiul, ne încurajăm din priviri, oprim aparatul, ne uităm să vedem cum și cât a mărunțit, punem la loc, turnăm în cratiță…

– Flori, știi, când eu o să fiu mare, mama mea o să fie bătrână.

– Mda, iar când Fini (verișorul lui și fiul nostru) o să fie și el mare, și eu o să fiu bătrână!

– Da? Și tu o să fii bătrână?

Între timp am terminat cu legumele și am trecut și la alte trebușoare.

(Într-un cui din bucătărie atârnau două șorțuri de bucătărie: unul albastru micuț – ce mi l-a făcut mie bunica mea pe când aveam 5-6 anișori, și unul maro mare – făcut de străbunica mea bunicii mele.)

– Flori, eu vreau să îmi dai șorțul ăsta albastru.

– Lasă-l pe ăsta lui Noa și tu ia-l pe ăsta maro, că ești mai mare.

– Da…? Ăsta pe care îl ai de la bunica aia a ta bătrână?

– Făcut de străbunica mea pentru bunica mea.

Corespunzător echipate, fetele au început să mă ajute la deschis sertare, la pus vesela în sertare, la închis sertare, la învârtit în mâncare…

În fine, mâncarea-i gata, băieții la insistențele noastre ne ajută la pus masa, deci micile ajutoare își pot da jos echipamentul de bucătărie. Salome în timp ce își da jos șorțul, aruncându-i o privire oarecum curioasă, mă întreabă:

– Flori, dar cum l-a făcut bunica ta pe șorț?

– La mașina de cusut l-a făcut. Că străbunica mea era croitoreasă.

Îi răspund eu stând pe vine și cu capul băgat în frigider, să iau smântâna.

– Da? Du-mă la ea să văd și eu.

– Nu putem, că ea a murit. Îi răspund eu în fugă.

– A murit? De ce a murit?

– Că era bătrână. Răspund eu sec și fără să preîntâmpin impactul răspunsurilor mele, aparent simple, în mintiuța ei.

– Că era bătrână…? Deci și mama când o să fie bătrână o să moară?

Mă ridic brusc dinspre frigider spre ea, o privesc în ochi – Ce să-i răspund?! – și-i zic:

– Toți o să îmbătrânim. Și tu o să îmbătrânești…

Începusem oarecum să mă fâstâcesc. Încercam să grăbesc cumva așezarea noastră la masă, dar băieții încă nu puseseră fața de masă, și nici farfuriile… Salome mă privea fix în ochi. Ea aștepta să îmi duc până la capăt răspunsul.  Las ochii în jos. Mă jenam oarecum să recunosc acest adevăr. Asta  și pentru că azi se împlineau 2 luni de când mama mea murise, și nu era deloc bătrână. Avea doar 60 de ani.

– Toți îmbătrânim… și murim

Salome mă privea neclintit de serioasă, iar eu mă pierdeam în goană printre cuvintele astea două, printre ochii ei sincer de curioși, printre durerea crudă a pierderii mamei,  printre senzația de foame deja instalată… Atunci fetița mă trase înapoi, zicând:

– Adică toți o să murim. Dar, Flori, de ce murim?

Fetița asta de-o șchioapă rostea atât de liniștită o întrebare atât de fundamentală, o întrebare ce de-o bună bucată de vreme (re)zbiera în mine! DE CE MURIM NOI, OAMENII? DE CE? DE CE?

Singurul răspuns care mi-a putut țâșni atunci de pe buze a fost:

– Ca să ajungem la Domnul Isus.

– Dar numai copiii buni ajung la Domnul Isus!

– Dacă suntem ascultători ajungem la El.

– Haha! Deci de aia murim. Ca să ajungem la Domnul Isus. Ce bine. Eu credeam că numai oamenii răi mor.

Ne-am pus la masă. Am umplut pe măsura fiecăruia farfuria, Fini i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru că avem ce pune pe masă, pentru mătușa, unchiul, verioșare, unchiul celălalt și părinți, și am început a înghiți.

****

Ca să-l pot vreodată cuprinde pe Dumnezeu – în înțelepciunea Sa – trebuie să mă fac asemeni unui copil. Așa că nu râdeți: Ca să ajungem la Domnul Isus trebuie să… murim…

…și mi-e atât de greu să mă fac (iară) mică…

 

Bine am intrat în anul 2013!!!

Dar-ar Dumnezeu să ne facem ăst an mici, ca să pricepem în ălalalt an lucrul ăl MARE! La Anul și la mai MIC!