2016-07-17 22.40.31

Rădăcinile mele: bunicii

2016-07-17 22.36.06.jpg„Cine nu are bătrâni sa își cumpere” se spune în popor. Și mult adevăr se-ascunde în aceasta zicala veche. Fără bătrâni, n-avem rădăcini. Fără bătrâni,  n-avem trecut. Iar trecutul este scânteia prezentului și oglinda viitorului. Bătrânii sunt începutul nostru, iar sfârșitul lor (frumos) de viață poate fi și sfârșitul nostru.

Opapa (Marza Ilie), bunicul mamei mele, este prima mea rădăcină și  prima scânteie a prezentului meu. Îl iubeam pentru blândețea lui, pentru ochii lui senini, pentru căldura din vocea lui. Bătrânețea lui mă fascina,  la cei 6, 7, 8 și 9 ani ai mei. Mi-l amintesc cum – sprijinit în baston – privea din coltul blocului copiii cum se jucau (galagios) în curtea dintre blocuri. Pentru el – bătrânul!- gălăgia copiilor și jocul lor zgomotos (pentru unii) era o sursă de fericire. Așa da bătrân!  Sa iubești jocul zgomotos al copiilor. Ăsta da rădăcină!
2016-07-17 22.40.31Următoarele mele  două rădăcini îmi sunt bunicii din partea mamei. La cei 88 de ani ai lor si la cei 65 de ani de căsătorie, iată-i pe acești doi bătrânei frumoși, tinandu-se de mână, cum se sprijinesc – împreună – intr-un baston, pășind încet,  atât de încet ca în preajma lor parca nici timpul nu se grăbește, înaintea mea. Ei mi-au netezit încă din pruncie calea. Deseori mi-au cârpit aripile, mi-au șters lacrimile și mi-au oblojit inimioara mea mică de copil. Bunica, la propriu, mi-a salvat inima. Presimtirile si insistentele ei au descoperit malformația inimii mele. Și la timp! Bunicului i-a fost de-ajuns un scâncet timid pentru a se face punte intre talentul meu și realizarea lui. El, bunicul – rădăcină mea cea tare – este prezentul meu. Astăzi sunt ceea ce am fost sa fiu, dascăl,  datorită bunicului meu, datorită disponibilitatii lui de a se pune la dispoziție pentru mine: o trestie plăpânda. El e rădăcină mea cea (mai) statornică. Ei, bunicii, au sădit în inima mea firavă și bolnavă de copil credința în Unicul Dumnezeu – Creator și Tată -, speranța în mântuirea Fiului lui Dumnezeu și speranța în Duhul lui Dumnezeu. Nimeni și nimic nu-mi va putea smulge credința! Caci ea, credința, mi-e rădăcină, dispre trecut înspre viitor. Și,  privindu-i pe ei simt cum parcă îmi privesc propia bătrânețe. Și tânjesc sa gust bătrânețea,  așa ca ei. Mana-n mână cu EL. Nu mi-e totuna cum îmi trăiesc bătrânețea.  Și nici cu cine. Un lucru îmi este clar: ca ei – rădăcinile mele dragi vreau sa îmbătrânesc.  Intens, lung și încredințați ca „toate lucrurile lucrează spre binele celor ce îl iubesc pe Dumnezeu”. Așa da bătrânețe!

Într-o clipita mă strafulgera gândul la ultimele mele rădăcini: părinții.  Brusc inima mi se chirceste în mine de durere… Pentru ca O rădăcină mi-a fost prea de tipuriu tăiată. Și doare… Și începi sa te clatini din toate rădăcinile… Și vezi cum tremuri ca o trestie firavă în vânt. .. Și te întrebi. .. De ce așa de repede? Cum de mai poți sta tare în picioare în mijlocul furtunilor vieții cu rădăcina dătătoare de viață tăiată: MAMA? Cum? Cum (mai) poate el, TATA – o rădăcină atât de firavă – sa îmi dea statornicie? Îmi întorc din nou privirea spre rădăcinile mele cele tari, bunicii, și – adânc inrădăcinată in credința moștenită de la ei – găsesc fără prea mult zbucium raspunsul: „Ce la oameni e nu neputință la Dumnezeu este cu putință.”

Ei bine, privind cu nostalgie la Opapa, bucurându-mă încă de rădăcinile mele cele tari și statornice – bunicii -, gândindu-mă cu un dor dureros la rădăcina mea tăiată – la mama mea cea dragă – aștept (neputincioasă) ajutorul lui Dumnezeu: să-mi întărească cumva și cea din urmă rădăcină. Așa încât și prin ea (el) sa devin, la randu-mi, o rădăcină trainica și de neclintit pentru fiul meu.

Invata-Mă,  Doamne, sa cuget înțelept la zilele și la viața rădăcinilor mele.

 

 

 

 

 

 

 

portret-333

Noi nu vom imbatrani niciodata!

Mergem încet prin viață.

N-am învățat să ne grăbim!

Ne bucurăm liniștit.

Nimeni nu ne-a văzut vreodată că ne agităm de bucurie!

Dormim învăluiți în vise.

Noi n-am auzit de somn fără visuri!

Iubim o singură dată, pe îndelete.

Nimeni n-a îndrăznit să iubească pe fugă de două ori!

Vorbim în șoaptă.

N-am învățat să vorbim (mai) tare.

Lucrăm încet.

Nimeni nu ne zorește să muncim ca nebunii!

De aceea NOI nu vom imbatrani niciodata.

 

 

 

Belgia NU mai cauta asistenti medicali romani!

Deoarece in ultimul timp primesc foarte multe cereri de slujba de asistent medical in Belgia, pe baza articolui de aici, ma simt obligata sa anunt ca, de mai bine  de jumatate de an, nu mai fac parte din echipa firmei belgiene Curae bva de recrutare asistenti  medicali. Nemaifiind parte din firma, renunt la orice reclama pro sau contra. 

 

Cei interesati sa intre pe site-ul firmei http://www.curae.be, pentru alte informatii.a

 

 

Cel mai bun lucru

IMG_20140816_124650„MAMELE sunt cel mai bun lucru, atunci cand sunt aproape de tine. Chiar langa tine. Cu tine in casa. Mama, vreau, cand sunt mare, sa locuiesc in acelasi oras cu tine.”

Fineas, in aceasta seara.

Niciodata nu spune „NICIODATA”!

Nicicodata nu spune „niciodata” e ca „de ce ti-e frica nu scapi. Cel putin in cazul meu.

Cand an picat primul an la examenul de admitere la facultate, le-am spus bunicilor: „Gata. Eu nu mai dau niciodata la facultate!” Urmatorul an, pe la vreo 21 de ani, sunt admisa pe unul din locurile fara plata.
Cand am intrat la facultate am zis ca nu ma marit „niciodata” cat is studenta. In anul doi de facultate am intrat… maritata! Si, Doamne, ce bine am facut! Am avut o studentie dulce-aromata.
Cand insistent eram indemnata sa fac si eu scoala de soferi, chiar si Tibi insista, eu am „servit” acelasi raspuns: „Eu, niciodata nu o sa conduc o masina!”
Astazi conduc, inca cu semnul L de incepator, un citroen C3, automatic.
Cand am venit in Belgia, Tibi m-a sfatuit sa invat sa merg pe bicicleta, ca sa imi fie mai usoara deplasarea prin oras. „Eu? Niciodata nu ai sa ma vezi pe mine mergand pe bicicleta!”, a fost raspunsul meu categoric de atunci. Astazi, nu concep iesitul in oras, sau prin oras, decat… pe bicleta. Si am o frumoasa Montego, maro, cu manere din piele maro. Numai buna pentru mine.
Pe vremea cand imi faceam practica pedagogica la Teologie, pentru ca profesorul era foarte exigent cu mine (Daca va spun ca profesorul de practica pedagogica la specialitatea A, adica religie, era chiar sotul meu?), i-am replicat: „De ce tot insisti atata sa fie totul perfect, ca eu NICIODATA, nu o sa predau religie in scola?!”

Astazi am participat in Bruxelles la intalnirea de inceput de an a profesorilor-candidati de religie protestanta si evanghelica din Flandra, in vedera impartirii orelor de religie protestanta si evanghelica din scolile publice din Flandra.

M-am lecuit, sper! Ca, NICIODATA sa nu mai spun NICIODATA, caci se pare ca „de ce mi-e frica nu scap”. Fiindca aici e buba! Intotdeauna spun (sau am spus, mai bine spus) niciodata cand ma tem de ceva. Si, ca sa las sinceritatea sa se „scurga” pana la finalul articolului, „ceva”, in cazul meu este sinonim cu ESEC.
N-as putea spune ca „niciodata” n-am avut esecuri, cine poate afirma oare acest lucru? Si, de la sine inteles, ma tem sa spun ca „niciodata nu o am esecuri”.
Insa, de multe ori, si esecurile noastre pot fi un rau necesar, pentru noi, ba chiar un „bine” pentru celalalt. Ca prea toate le vedem numai pentru noi!

Fineas si domnisoarele

Eram zilele trecute toti trei in parc, la locul de joaca. Noi, ca niste parinti „obositi”, leneveam pe câte doua scaune, chiar lânga locul de joaca al copiilor. Acolo unde Fini cu alti camarazi se mutau ametior de repede de la o hinta la un balansoar, de la un tobogan la frânghii. Si cum leneveam noi asa, il vedem deodata pe Fini topaind spre noi.

– Tata hai, uite sunt un cangur. Si tu esti un alt cangur. Si…
(Si isi pregateste punmii de bataie. Iar tata se pregatese si el de atac. )

– … si noi doi ne batem pentru o… (si cu un ochi imi trage o privire scurta) domnisoara.

Haha!!!!

Dialog cu Salome

În seara asta le-am avut în grijă pentru o vreme pe nepoțele noastre.  Pe la ora cinei, m-am dus la bucătărie să încropesc o cină caldă pentru băieții mei și nepoțele. Am intrat în bucătărie, am aprins lumina de sus – ca să văd bine să aleg ingredientele -, am închis ușa după mine și m-am apucat de… gătit. De-odată ușa se deschide și un „căpșor blond” mă întreabă:

– Flori, cu ce te ajut?

Mirată, mă uit la nepoata mea de 5 ani jumate și la surioara ei de jumătatea vârstei ei, ce o urmase  codiță în bucătărie, și îi răspund:

– Cu nimic. Voi mergeți la joacă cu Fini. Mă descurc singură.

Deh, într-o casă de băieți sunt obișnuită să gătesc singură, fără mici ajutoare pe lângă mine… Nu după mult timp, același căpșor blond – urmat de aceeași codiță – mă întreabă din nou:

– Flori, dar eu cu ce te ajut? Eu vreau să te ajut.

–  Acum nu ai cu ce. Dar mai târziu o să mă poți ajuta, răspund eu, gândind că o voi chema să mă ajute la pus furculițele și șervețelele pe masă.

Și fetița plecă înspre joacă, mulțumită parcă de răspuns. Iar eu mi-am văzut mai departe de gătit. Curățat, tăiat, spălat, aprins plita, pus apa la fiert, pus sare, scos apartul de mărunțit din sertar…

– Flori acum pot să te ajut?

Ups! Uitasem ce-i promisesem fetei.

– Mda… poți acum să… mă ajuți… la… tăiat (în apartul de mărunțit) legumele,

I-am răspuns eu sacadat fetei, în timp ce căutam iute prin bucătărie o „slujbă” pentru ea. Îi dau indicațiile necesare, îi așez mâna pe aparat, apăsăm împreună și așteptăm ca aparatul să ne mărunțească legumele. Ne zâmbim, ne facem cu ochiul, ne încurajăm din priviri, oprim aparatul, ne uităm să vedem cum și cât a mărunțit, punem la loc, turnăm în cratiță…

– Flori, știi, când eu o să fiu mare, mama mea o să fie bătrână.

– Mda, iar când Fini (verișorul lui și fiul nostru) o să fie și el mare, și eu o să fiu bătrână!

– Da? Și tu o să fii bătrână?

Între timp am terminat cu legumele și am trecut și la alte trebușoare.

(Într-un cui din bucătărie atârnau două șorțuri de bucătărie: unul albastru micuț – ce mi l-a făcut mie bunica mea pe când aveam 5-6 anișori, și unul maro mare – făcut de străbunica mea bunicii mele.)

– Flori, eu vreau să îmi dai șorțul ăsta albastru.

– Lasă-l pe ăsta lui Noa și tu ia-l pe ăsta maro, că ești mai mare.

– Da…? Ăsta pe care îl ai de la bunica aia a ta bătrână?

– Făcut de străbunica mea pentru bunica mea.

Corespunzător echipate, fetele au început să mă ajute la deschis sertare, la pus vesela în sertare, la închis sertare, la învârtit în mâncare…

În fine, mâncarea-i gata, băieții la insistențele noastre ne ajută la pus masa, deci micile ajutoare își pot da jos echipamentul de bucătărie. Salome în timp ce își da jos șorțul, aruncându-i o privire oarecum curioasă, mă întreabă:

– Flori, dar cum l-a făcut bunica ta pe șorț?

– La mașina de cusut l-a făcut. Că străbunica mea era croitoreasă.

Îi răspund eu stând pe vine și cu capul băgat în frigider, să iau smântâna.

– Da? Du-mă la ea să văd și eu.

– Nu putem, că ea a murit. Îi răspund eu în fugă.

– A murit? De ce a murit?

– Că era bătrână. Răspund eu sec și fără să preîntâmpin impactul răspunsurilor mele, aparent simple, în mintiuța ei.

– Că era bătrână…? Deci și mama când o să fie bătrână o să moară?

Mă ridic brusc dinspre frigider spre ea, o privesc în ochi – Ce să-i răspund?! – și-i zic:

– Toți o să îmbătrânim. Și tu o să îmbătrânești…

Începusem oarecum să mă fâstâcesc. Încercam să grăbesc cumva așezarea noastră la masă, dar băieții încă nu puseseră fața de masă, și nici farfuriile… Salome mă privea fix în ochi. Ea aștepta să îmi duc până la capăt răspunsul.  Las ochii în jos. Mă jenam oarecum să recunosc acest adevăr. Asta  și pentru că azi se împlineau 2 luni de când mama mea murise, și nu era deloc bătrână. Avea doar 60 de ani.

– Toți îmbătrânim… și murim

Salome mă privea neclintit de serioasă, iar eu mă pierdeam în goană printre cuvintele astea două, printre ochii ei sincer de curioși, printre durerea crudă a pierderii mamei,  printre senzația de foame deja instalată… Atunci fetița mă trase înapoi, zicând:

– Adică toți o să murim. Dar, Flori, de ce murim?

Fetița asta de-o șchioapă rostea atât de liniștită o întrebare atât de fundamentală, o întrebare ce de-o bună bucată de vreme (re)zbiera în mine! DE CE MURIM NOI, OAMENII? DE CE? DE CE?

Singurul răspuns care mi-a putut țâșni atunci de pe buze a fost:

– Ca să ajungem la Domnul Isus.

– Dar numai copiii buni ajung la Domnul Isus!

– Dacă suntem ascultători ajungem la El.

– Haha! Deci de aia murim. Ca să ajungem la Domnul Isus. Ce bine. Eu credeam că numai oamenii răi mor.

Ne-am pus la masă. Am umplut pe măsura fiecăruia farfuria, Fini i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru că avem ce pune pe masă, pentru mătușa, unchiul, verioșare, unchiul celălalt și părinți, și am început a înghiți.

****

Ca să-l pot vreodată cuprinde pe Dumnezeu – în înțelepciunea Sa – trebuie să mă fac asemeni unui copil. Așa că nu râdeți: Ca să ajungem la Domnul Isus trebuie să… murim…

…și mi-e atât de greu să mă fac (iară) mică…

 

Bine am intrat în anul 2013!!!

Dar-ar Dumnezeu să ne facem ăst an mici, ca să pricepem în ălalalt an lucrul ăl MARE! La Anul și la mai MIC!

Revenire de duminică

Este vreunul dintre noi care n-a citit  ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte?” Nu prea cred! Este vreunul dintre noi care să nu-și fi dorit niciodată să fie nemuritor? Nici asta nu prea cred! Fineas, într-una din discuțiile noastre îmi spunea: „Mama, nu îmi place să moară oamenii. Aș vrea ca oamenii să nu moară niciodată.”

În ciuda Căderii, Dumnezeul Creator a pus în noi „gândul veșnicieii”. Și, uneori chiar involuntar ne trezim că tânjim  după un tărm al vieții veșnice, al vieții fără de moarte. De-ar fi să nu murim niciodată….

Marea nesfârșită, cerul de necuprins, longevitatea brazilor, preistoricitatea ferigilor, necunoscutul cosmic ne duc cu gândul la „neteminare”, la netrecător, la o veșnicie.

Si dacă o tânjim, și dacă ea e pusă în noi, înseamnă că ea TREBUIE să existe! Și dacă există, înseamnă că TREBUIE să existe și  Calea înspre ea! Indubitabil!

Depinde ce alegem: o viață perenă, ce se va scurge scurt și dureros de dulce DOAR pe pămntul pe care pășim, sub cerul pe care-l vedem, sau alegem, ca în basm, să plecăm în căutarea vieții veșnice.

Dar ce este viața veșnică, în definitiv?

Singrul răspuns pe care pot să mi-l dau, și pe care-l accept este acesta: „Și viața veșnică este aceasta – să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos, pe Care L-ai trimis Tu.”

Începe să-L cunoști pe Dumnezeu și nu te opri niciodată! 

 

Belgia caută asistenți medicali!

Ești asistent(ă) medical(ă)? Vrei să vii și să lucrezi în Belgia?

Atunci îți recomand să iei contact cu CURAE, pe www.curae.be, și să completezi formularul. Dacă dai pe steagul României (Ăla cu roșu, galben și albastru, deși, după vremurile țării, steagul e mai mult negru…), poți citi în românește. Nu mai sta pe gânduri! Aici vei învața să lucrezi cu respect față de pacient, care e OM!, vei  fi tu însuți/însăți respectat de colegi (fie ei asistenți sau medici) și de pacienți, vei învața să nu(mai) aștepți vreo „atenție” pentru spălat pacient, schimbat patul pacientului, făcut tratamentul, și vei mai învața să trăiești – tu si familia ta – decent. Iar copiii tăi, dacă-i ai, vor merge cu drag la școală! Ba, atunci când va fi bolnav, se va „preface” sănătos, ca să nu lipsească de la școală! Pe bune!

Te întrebi dacă CURAE prezintă credibilitate? Iți spun că DA. Fac parte din echipă și-ți spun: CURAE este parolistă!  Curae te respectă, îți respectă drepturile și îți pune la dispoziție asistență adminstrativă și cursuri de limbă (Olandeză sau Franceză) de minim 3 luni.

Dacă alegi să vii să lucrezi în Flandra – regiunea vorbitoare de limba Olandeză – s-ar prea putea să nimerești în grupa mea de limbă! Poate însă o să alegi să vii să lucrezi în Valonia – regiunea vorbitoare de limba franceză. E bine și așa. Tu decizi!

Dă-mi voie să-ți spun ceva! O fi părând ea mai grea limba olandeză, însă nu e chiar așa! Bunăoară are cea mai simplă gramatică! Substantivele nu se declină pe cazuri, este un singur caz, iar conjugarea verbelor e chiar floare la ureche, având  doar 2 terminații. Ba mai mult, într-un enunț cu mai multe verbe numai unul se conjugă, restul rămân cu forma de infinitiv! Dacă ești isteț, ambițios, și conștinciios, atunci o poți învăța! Pe deasupra, ardelenii se vor simții ca în Ardeal printre flamanzi, iar sudiștii se vor simți ca în Ardeal (hihi), iar moldovenii… nu știu cum se vor simții… ca în străinătate?

Fie că e pentru tine, fie pentru vreun prieten, îți doresc succes!

Încearcă! Nu pierzi mai mult decât nu ai, dar poți însă câștiga o slujbă în Belgia!

www.curae.be