De primăvară

Primăvară, Doamnă dragă,               Arătându-ți trupul alb
Te ivești plăpând, încet                   De sub pământiu veșmânt.
De prin foșnetul de frunze.             Cum cu talpa-ți de verdeață
Arătându-ți chip violet                    Pășind blândă și suavă
De sub ruginiu voal.                        Peste stele de zăpadă
                           Răspândești parfum de flori
                           Printe suflete de gheață.

sl370337-mica.jpg

                   

Anunțuri

Al 20-lea bănuț

”Sunt foarte amărât; înviorează-mă, Doamne, după Cuvântul Tău! Te rog din toată inima mea, ai milă de mine, după făgăduința Ta!” (Psalmii)

Al 19-lea bănuț

”Cine iubește viața, și vrea să aibă parte de zile bune, să își înfrâneze limba de la rău și buzele de cuvinte înșelătoare.”(Petru, apostol al lui Isus Hristos) 

Cine ești tu?

Gândindu-mă, cu mâhnire în suflet, la nesimțirea omului, la lipsa lui de respect față de Cel Ce i-a suflat ”suflare de viață”, mi-am amintit încă o poezioară spusă de Opapa, străbunul meu drag. Poate, pentru unii poezia asta pare ridicol de simplă, de banală, însă nu și pentru mine. Îmi aduc și acum aminte ce fior mă cuprindea când imi spunea Opapa mie poezia asta, de parcă chiar mie mi se adresa (și eu eram doar o copilă de 6-7 anișori, pe atunci).    

Cine ești tu, omule,
Care tot mereu
Defaimi numele sfânt
Al lui Dumnezeu?

Cine ești tu,
Care pe acest pământ
Lupți cu-nverșunare
Contra Celui Sfânt.

Ești doar o furnică!
Om nepăsător!
Cum de nu ai frică
De-al tău Creator?

De te-ai recunoaște
Să știi cine ești
Și până ai zile
Să te pocăiești.

Al 18-lea bănuț

”Dacă este cineva în Cristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; deci, toate lucurile s-au făcut noi!” (Pavel, apostol al lui Cristos, prin voia lui Dumnezeu)

Al 17-lea bănuț

”Domnul a fost cu Iosif, așa că toate îi mergeau bine; el locuia în casa stăpânului său … Stăpânul lui a văzut că Domnul era cu el, și că Domnul făcea să-i meargă bine orice lucru de care se apuca.”

Câinele și omul

Mă gândeam astăzi la străbunicul meu, la Opapa (Mârza Ilie), singurul meu străbun pe care l-am cunoscut în viață. Era un om blând, smerit, senin, milostiv. De multe ori, când îl vizitam împreună cu bunica mea, îmi făcea plăcere să îl ascult spunându-mi felurite istorioare sau simple poezioare  moralizatoare. 
Zilele astea mi-am amintit o astfel de poezioară despre ce înseamnă să fii OM. Pesemne, pe vremea lui Opapa omenia consta și în a-ți arăta recunoștința, atitudine pe care, din păcate, astăzi puțini oameni o mai dețin.
Poezia spune așa:

Din bucata mea de pâine
Am hrănit un om și-un câine.
Câinele mă recunoaște
Sare-n jurul meu voios
Să-i mai dau carne și os.
Omul însă mă urăște
Numai de rău mă vorbește.

Stau și mă întreb mai bine:
”Care-i om, și care-i câine?”

Comentariile sunt bine-venite.