De-a biserica


„Bunico, de-a ce te jucai tu când erai mică?”
„De-a biserica! Eram 4 surori și un frate; tăticul nostru era predicator, iar în casa noastră se ținea biserica. Jucării, pe vremea noastră, numai cei mai înstăriți aveau. Ne adunam toți frații și făceam biserică. Ne jucam de-a nunta, de-a botezul, chiar și de-a înmormântarea; aveam o covată pe care o foloseam pe post de copârșău.”

Pe vremea când îmi povestea bunica de-a ce se jucau ea și frații ei când erau mici, eu aveam pasiune pentru același joc: „de-a biserica”. Cred că mi-am botezat toate păpușile în chiuveta din baie a bunicilor. Alteori, luam un batic de-al bunicii din care îmi făceam voal de mireasă, mă încălțam cu pantofii ei crem de lac, cu toc, și mă jucam de-a nunta în biserică. Fiind singură, aveam triplu rol: eram și mireasa, și mirele, și pastorul care oficia nunta. Să mă fi văzut cum mă tot fâțâiam de la un post la altul! Cel mai mult îmi plăcea să predic. Mereu îi puneam pe bunici să vină la „biserica mea” și să mă audă predicând. Atunci, eu luam un scaun, îl transformam în amvon, apoi luam o biblie de-a bunicilor și începeam să predic ce îi auzisem pe unchiul sau străbunicul meu predicând la „biserica mare”. De-a înmormântarea nu mă jucam, îmi era prea frică de moarte și de morți.
De fiecare dată, îmi luam jocul în serios.

Anii au trecut, iar fiul meu a preluat același joc: „de-a biserica”. Spre deosbire de jocul bunicii și de jocul meu, Fineas se joacă de-a Cina. Cunoaște foarte bine toate replicile Cinei, tot ritualul; se descurcă ca un pastor adevărat. Desigur, în loc de vin punem suc roșu; nu comenteză.

Mă întreb de-a ce se vor juca nepoții mei?

Dar voi, de-a ce v-ați jucat când ați fost mici? De-a biserica?

Pe cruce

Pe cruce atârnă

Dumnezeirea

Șiraguri de sânge

Pe Chip se preling

Tăcerea e mută

Doar Moartea

Mai urlă

Spre moarte pășind.

 

Coroana iubirii

Îi străpunge privirea

Cuvântul se stinge

Pe cruce

Iertând

Străpuns este Cerul

Străpunsă-i Lumina

Din care

Izvoare de viață

Se scurg.

 

Și ziua se închide

Și Soarele plânge

Întreaga natură

E-n doliu acum

Doar omul

Nu tace, nu vede

Nu simte

Cum se naște

Pe cruce,

Murind pentru el,

Mântuirea.

 

Ceruri înflorite

După un popas  pe rod(n)icele primăveri adam(a)ice, am revenit în Timpul în care trăiesc, mi-am luat cărțile, și aparatul foto, și am plecat spre școală. Pe drum, ochii mi-au zăbovit puțin prin cerurile înflorite de curând. Iată un crâmpei de cer roz (cu puțin maro):

Fineas spune că e „pom de primăvară înflorit în roz” (că așa le-a spus la școală; partea cu „pom de primăvară”, desigur). Eu zic că e „cerul înflorit”; cum priveam eu de jos în sus cerul, așa mi s-a arătat ieri.

 

 

Al 34-lea bănuț

„Numai în Domnul mi se încrede sufletul, numai de la El îmi vine ajutorul. Da, El este STÂNCA și AJUTORUL meu, TURNUL meu de scăpare în vremuri de restriște; nicidecum nu mă voi clătina!” (din Psalmii lui David)

Orășencele

Zilnic ne „întâlnim”! În timpul săptămânii când traversez parcul unde habitează, ca să îl duc pe Fineas la grădiniță; uneori și sâmbăta când ieșim cu rotilele în același parc; și dumnica dimineața când venim la piața de vechituri, care se ține în parcul amintit.
Dânsele locuiesc pe lacul din parc, lac ce împrejmuiește Castelul Judecătoriei din Turnhout (Belgia, Flandra).
Suratele lor, atât cele de-o specie cu ele, cât și cele de alte specii (exclus pisicile și câinii maidanezi; ei nu există aici!), habitează fie în celălat parc al orașului („Stad Park”, Parcul oarșului), pe lac sau într-o mică rezervație, sau chiar în parc; fie în spatele blocului meu, unde este o pădurice.

Ideea trezită din somn

„Azi, Dna Geta (educatoarea) m-a pus pe scaunul de pedeapsă.”
„De ce? Ce ai făcut?”
”Eu… nimic. Ideea cu mușcatul… s-a trezit.”
„Adică?”
„Păi, Dna Geta ne-a pus pe mine și pe Ionuț (un nou coleg de grădiniță, văzut ca un intrus) să strângem scaunele. Și amândoi am vrut să punem la loc același scaun… și…”
„Și?”
„Și… l-am mușcat de deget…”
„Vai! Cum, măi mamă, l-ai mușcat? E frumos așa ceva? De ce ai făcut asta, Fineas?”
„Dar, eu nu am vrut! Dar, nu știu cum, ideea cu mușcatul s-a trezit!”
„Cum vine asta?”
„Eu am vrut să pun scaunul ăla la loc, pe care a vrut și Ionuț să îl pună! Și atunci s-a trezit în mintea mea ideea mușcatului (cu capul plecat).”
„No, atunci bine a făcut educatoarea că te-a pus pe scaunul de pedeapsă. Să înveți că orice s-ar întâmpla nu muști pe nimeni!”
„Da… bine a făcut. Că acolo, pe scaun, i-am spus la idee să nu se mai trezească niciodată, să doarmă liniștită… Cine o fi trezit-o, nu știu, mama, că nu eu…”

(Fără înflorituri, însă redată pe scurt, spusă de Fineas – cu l în loc de r – pe când avea 4 ani jumate. Pe atunci am scris-o în caiteul meu de notițe.)
 

Al 32-lea bănuț

„Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se bucură de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, și nu va mai putea de veselie pentru tine!” (Țefania)