„Bunico, de-a ce te jucai tu când erai mică?”
„De-a biserica! Eram 4 surori și un frate; tăticul nostru era predicator, iar în casa noastră se ținea biserica. Jucării, pe vremea noastră, numai cei mai înstăriți aveau. Ne adunam toți frații și făceam biserică. Ne jucam de-a nunta, de-a botezul, chiar și de-a înmormântarea; aveam o covată pe care o foloseam pe post de copârșău.”
Pe vremea când îmi povestea bunica de-a ce se jucau ea și frații ei când erau mici, eu aveam pasiune pentru același joc: „de-a biserica”. Cred că mi-am botezat toate păpușile în chiuveta din baie a bunicilor. Alteori, luam un batic de-al bunicii din care îmi făceam voal de mireasă, mă încălțam cu pantofii ei crem de lac, cu toc, și mă jucam de-a nunta în biserică. Fiind singură, aveam triplu rol: eram și mireasa, și mirele, și pastorul care oficia nunta. Să mă fi văzut cum mă tot fâțâiam de la un post la altul! Cel mai mult îmi plăcea să predic. Mereu îi puneam pe bunici să vină la „biserica mea” și să mă audă predicând. Atunci, eu luam un scaun, îl transformam în amvon, apoi luam o biblie de-a bunicilor și începeam să predic ce îi auzisem pe unchiul sau străbunicul meu predicând la „biserica mare”. De-a înmormântarea nu mă jucam, îmi era prea frică de moarte și de morți.
De fiecare dată, îmi luam jocul în serios.
Anii au trecut, iar fiul meu a preluat același joc: „de-a biserica”. Spre deosbire de jocul bunicii și de jocul meu, Fineas se joacă de-a Cina. Cunoaște foarte bine toate replicile Cinei, tot ritualul; se descurcă ca un pastor adevărat. Desigur, în loc de vin punem suc roșu; nu comenteză.
Mă întreb de-a ce se vor juca nepoții mei?
Dar voi, de-a ce v-ați jucat când ați fost mici? De-a biserica?
