Puțină istorie

„Există două specii de „gărzi” (singular: gardă). Una care stă la poarta castelului. Și una care luptă, și care se mai numește CAVALERI.”

(Fineas, 21 mai 2008)

Cine știe… câștigă!

– Tati, te întreb: pirații buni le fac rău la oameni?
– Nu.
– Dar ce le fac?
– ??

***

– Tati, te întreb: dacă o iguană stă pe scaun și te așezi pe ea, îți poate face rău?
– Da.
– Și dacă e pe masă?
– ??

Al 38-lea bănuț

„Dacă DUMNEZEU este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Apostolul Pavel)

De 3 ori „îndemn”

„După acest îndemn, îl voi îndemna pe fratele X (nu dăm nume)  să aibă un scurt îndemn.”

                                                                ****

Să ne îndemnăm la cât mai multe îndemnuri, îndemnându-ne cu câte un îndemn (la îndemn)…

                                                                ****

Cine a zis că românii din Diaspora au uitat să vorbescă românește? Cel puțin, cuvântul „îndemn” nu l-au uitat! Iar ca să nu-l uite, îl repetă mereu (de 3 ori într-un enunț).

„Repetiția e mama învățării”, nu?

Ține-ți hainele pe tine!

Săptămâna trecută, pentru că sunt reduceri, am fost la un magazin de haine de unde mi-am luat o pereche de pantaloni scurți și o bluziță, în ton cu pantalonul. A doua zi, pentru că în același magazin văzusem și o rochiță pe care voiam să mi-o cumpăr, îmbrăcată cu noile mele haine, am intrat în același magazin să văd de rochiță. Am luat-o de pe umeraș, am studiat-o și am decis să o probez. Am mers spre cabinele de probă, am intrat într-una și am luat pe mine rochița. Lăsând în cabină agățate de cuier hainele de pe mine, adică pantalonii și bluza, și ochelarii de soare, am ieșit în holul cabinelor de probă să mă vad mai bine în oglinda cea mare (cum făceau mai toate clientele). N-am stat mult, doar câteva secunde. Apoi m-am reîntors în cabină să mă îmbrac cu hainele mele și să mă îndrept spre casă să plătesc rochia. Dau jos de pe mine rochia și întind mâna după bluză… Bluza nu-i! Mă uit cu atenție după pantaloni… Nici ei nu-s! Nici ochelarii de soare! „Ups! zic eu. Am greșit camera.” Îl strig pe soțul meu și îl rog să îmi aducă hainele din prima cabină, acolo unde intrasem să probez rochița. „Păi, ești în prima cabină!” zice el, stupefiat. Repede se mobilizează (că eu nu puteam să ies din cabină… fără haine pe mine!), și o vede pe una din angajatele magazinului, ce era în tură la cabinele de probă, cum liniștită punea hainele mele pe umerașe și cum se pregătea să le ducă pe rafturi… din nou la vânzare! Tibi în engleză, eu de după perdea în flamandă îi spunem că sunt hainele mele (pe care ieri le cumpărasem din magazinul cu pricina), și că o rog să mi le înapoieze. Tipa (că a „domnișoară” nu s-a purtat) ne-a zis, fără să își ceară scuze, că ea nu a văzut pe nimeni în cabină și a luat lucrurile de acolo. Dar noi eram acolo lângă ea, și eu probam rochița! Pesemne eram prea mici.

Pe drum, discutam incidentul și ne-am zis că dacă am fi vorbit românește cu siguranță ar fi chemat poliția, acuzându-mă de tentativă de furt. Dar aveam bonul la mine!!!

Altă dată o să probez cu … hainele pe mine!!!!!!!!!!!!  

Transparență

 

Afară din apă

Cu Fineas, încet-încet voi învăța să îndrăgesc animalele… și păsările…

Zdreanță

 

 

L-ați vãzut cumva pe Zdreanță,
Cel cu ochii de faianță?
E un câine zdrențuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca sã-l tot împiedice,
Ferfenițele-i atârnă
Și pe ochi, pe nara cârnă,
Și se-ncurcă și descurcă,
Parcă-i scos din câlți pe furcă.

(de Tudor Arghezi; sursa: www.poezia.ro)

 

Nu e Zdreanță. E Pufi. Dar seamănă cu Zdreanță al lui Arghezi, după descriere. Pufi a fost câinele lui Fineas, primit în dar de la tatăl meu, pe când avea (Fineas) 3 anișori. A trebuit să-l aducem tocmai din București, de la ai mei. A fost un drum cu peripeții.

 Pentru Pufi, viața (câteva luni numai) alături de Fineas, garantez, n-a fost prea fericită. Uneori, Fineas îl apuca de picioarele din spate, sau din față (în cel mai fericit caz), și începea să danzeze cu el, târându-l prin casă sau curte (depinde unde apuca să-l prindă). Alteori îl călărea (săracul câine!), nu singur, ci împreună cu Tano – prietenul lui. Bietul câine nu zicea nici „mâr”, se lăsa chinuit (chiar dacă era trezit din somn, smuls de la o masă copioasă, sau de la… alte chestii fiziologice. Odată, l-am surprins pe Fini chinuindu-se să deschidă gura câinelui ca să vadă „oasele” din gura lui. Altădată, s-au luat la trântă cei doi (copilul și câinele) pentru un ciot de os, găsit de Pufi în grădină și râvnit (și) de Fineas (cred că ar fi dorit să îl lingă; am intervenit la timp). După ce a văzut bietul câine cum stă treaba cu copilul, a început să fugă de el precum Negriciosul de tămâie. 

 În aceste condiții am decis că e mai bine să-l dăm pe Pufi unei familii fără copii mici, fără chinuitori de pui de câine. Cred că bine am făcut.

Pentru mine a fost o ușurare, și bucurie în același timp. Asta pentru că eu nu agreez deloc animalele. Însă Fineas a plâns în hohote mult timp după Pufi. Chiar și azi mai așteptă să îl luăm înapoi, sau să îi luăm nu alt soi de animal (pisică, papagal, șoarece de „casă”, șopârlă iguana, arici, iepuri, găini). Am putea să ne facem o fermă, cu câte amimale își dorește! Vai de mine!

 Pe cât de mult iubește Fineas animalele, pe atât de mult eu… nu le agreez. Sunt murdare, miros urât (oricât le-ai spăla, au un miros specific), sunt aducătoare de microbi, boli neplăcute, și sunt urâte. Eu așa le văd.
Și totuși, și ele fac parte din creația lui Dumnezeu, precum natura întregă ( înfloritele poinițe, codrul înverzit, izvoarele cristaline, munții maiestuoși, marea cea mare și albastră) sau astrele cerului, pe care le ador.

Sper din toată inima ca în Cer să nu fie animale! Altfel, am încurcat-o! 

Trei citate

„Într-adevăr, căile lui Dumnezeu sunt tainice, chiar misterioase. Totuși, El ne spune să nu credem despre ele că sunt ciudate.”
”Fericirea, așa cum o definește lumea, este lipsa suferinței. […] preocuparea omului din vechime a fost să fie bun, cea a omului modern – să fie fericit. Pentru omul din vechime, bunătatea ducea la fericire. Pentru omul modern, bunătatea duce la orice altceva, numai la fericire nu.”
”Suferința este o experiență a pustiei. Ne simțim singuri și neajutorați, despărțiți și izolați de ceilalți, care nu pot înțelege cum suferim. Tânjim ca cineva să ne sară în ajutor, să ne „însoțească„, să ne scoată din pustiu.
Da, Cineva o va face. Cineva va veni negreșit în ajutorul nostru.”

(Cărarea singurătății, Elisabeth Elliot, Ed. Scriptum, Oradea)

Al 37-lea bănuț

„Bunătatea Ta, Doamne, ajunge până la ceruri, și credincioșia Ta până la nori. Doamne, Tu sprijinești pe oameni și pe dobitoace! Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost. Se satură de belșugul Casei Tale, și-i adăpi din șuvoiul desfătărilor Tale. Căci la Tine este izvorul vieții; prin lumina Ta vedem lumina. Întinde-Ți și mai departe bunătatea  peste cei ce Te cunosc și dreptatea peste cei cu inima neprihănită!” (un Psalm al lui David)