Doi bănuți

„Calcă rar în casa aproapelui tău, ca să nu se sature de tine și să te urască.” (Solomon)

„Ca apa proaspătă pentru un om obosit este o veste bună venită dintr-o țată îndepărtată.” (Solomon)

Un timp pentru fiecare

„… orice lucru de sub ceruri îşi are timpul său [există]:

un timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri;
un timp pentru a sădi şi un timp pentru a smulge;
un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca;
un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a zidi;
un timp pentru a jeli şi un timp pentru a râde;
un timp pentru a boci şi un timp pentru a dansa;
un timp pentru a arunca cu pietre şi un timp pentru a strânge pietre;
un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a fi departe de îmbrăţişări;
un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde;
un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca;
un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase;
un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi;
un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî;
un timp pentru război şi un timp pentru pace.”
(Eclesiastul)

Al 47-lea bănuț

„Toate (lucrurile) își au vremea lor; și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui.” (Eclesiastul)

Timpul proustian

„Timpul de care dispunem în fiecare zi este elastic; pasiunile pe care le încercăm îl dilată; acelea pe care le inspirăm îl îngustează, și obișnuința îl umple.”

(Marcel Proust, din ciclul de romane În căutarea timpului pierdut; citat din romanul: „La umbra fetelor în floare”)

Cumpăr timp!

N-am Timp!
Nu am timp să mă trezesc devreme. Nu am timp de discuții „la nivel înalt”. Nu am timp să adun comori pentru Cer. Nu am timp să-mi adun Bănuții în Pușculița sufletului. Nu am timp să mă uit în ochii fiului meu când îmi vorbește. De fapt, nu am timp să povestim. Nu am timp să am timp pentru mine. Nu am timp să scriu. Nu am timp să citesc. Nu am timp să privesc. Nu am timp să mângâi. Nu am timp să îmbărbătez. Nu am timp să sfătuiesc. Nu am timp să mă sfătuiesc. Nu am timp să gândesc. Nu am timp să mă gândesc cum să îmi fac timp. Nu am timp să ascult. Nu am timp să ajut. Nu am timp să fac bucurii. Nu am timp să mă bucur. Nu am timp să fiu fericită cu puținul meu. Nu am timp să zâmbesc pentru fiul și pentru soțul meu. Nu am timp să plâng. Nu am timp să sufăr. Nu am timp să stau. Nu am timp să plec. Nu am timp să alerg. Nu am timp să cânt. Nu am timp să vorbesc. Nu am timp să tac. Nu am timp să mă odihnesc la umbra aripilor Sale. Nu am timp să iubesc. Nu am timp să fiu iubită. Nu am Timp să îmbrățișez. Nu am timp să mă las îmbrățișată. Nu am timp să aud cântecul stelelor. Nu am timp să simt mireasma dragostei Sale. Nu am timp să trăiesc… Nu am timp…

Vreau timp!

Cumpăr timp!!!! Cumpăr timp!!! Cumpăr timp… Cumpăr  la „prețul Pieței”.

Cine are să-mi vândă o măsură, două, chiar trei, de timp?

Dar repede! Că nu am timp să aștept!

Atingerea fluturelui

Săteam și așteptam pe cineva împreună cu fiul meu pe treptele unei instiuții de ajutor social. De fapt mai mult eu stăteam, că Fineas se tot fâțâia de colo-colo. Ba pe scară, ba sub scară, ba la nisip, ba sus, ba jos. Deja mă obosise zbenguiala lui. La un moment dat, ca să îl determin să stea linișit un pic, îi zic:

– Ia du-te și vezi ce e desenat acolo jos pe placa aia (în fața treptelor de la intrarea în instituția cu pricina era în asfalt fixată o placă pe care erau scrise câteva cuvinte în jurul unui fluture încrustat)?
– Un fluture, mama.
– Oare de ce or fi desenat un fluture? Mă întreb eu cu voce tare.
– Poate pentru că ei (asistenții sociali) sunt blânzi cu noi, ca niște fluturași!? Îmi răspunde fiul meu de 6 ani.

Cum de eu nu mă gândisem niciodată la o asemena comparație!

Blânzi cu noi ca fluturii…

Atunci mi-am amintit de un citat, pe care-l citisem demult, legat de relația intimă dintre soț și soție. Parafrazat, el suna cam așa: „Atingerea lui pe trupul ei catifelat trebuie să fie asemenea atingerii aripilor unui fluture.”

Atingerea lui să fie blândă, ca atingerea fluturelui… Atingere blândă…

Și fluturele mi-a mai amintit și de o carte pe a cărei copertă are (tot) un fluture. O dragoste mai presus de rațiune, de John Ortberg, carte ce mi-a trecut prin mână pe când lucram la editura SCRIPTUM.

Privindu-i coperta, pe când lucram la ea, îmi spuneam că fluturele simbolizează „frumusețea dragostei lui Dumnezeu”, cartea abordând tocmai această temă: dragostea lui Dumnezeu ce depășește cu ușurință granițele logicii noastre. O dragoste pe care nu o poți explica, dar pe care o poți simți asemenea atingerii aripilor unui fluture… blândă… O dragoste blândă… ca atingerea fluturelui…

„Sunt blânzi cu noi ca un fluture…”

Explicația unui copil a fost pentru mine ca un beculeț roșu aprins. Mi-a trebuit ceva timp (2 ani de la carte și 6-7 ani de la citat) să înțeleg ce simbolizează fluturele… Blândețea. Atingerea lui este blândă.

Ah, îmi doersc acum să fiu un fluture!

Să iubesc ca el, blând… Să  ating ca el… Blând…

Voi simțiți atingerea lui?

Alt profil

În cer în înalt se deschide
Alt cer se deschide mai sus
Plutesc printre ceruri lichide
De mână cu Domnul Cristos

E-atât de-ndelungă răbdarea
E-atâta blândețe în ea
Când Domnul întunecă marea
El pune-ntre valuri o stea

Și chiar de e noaptea stăpână
În cerul de sus și de jos
Eu merg cu Cristosul de mână
Și steaua e Isus Cristos.

De Sanja Tiberian. Pemul „Eu merg” apărut în volumul de poezii intitulat „Stropi de lumină”, ed. Scriptum Oradea, 2007; primul (și poate și ultimul) volum de poezii pe care l-am editat „din scoarță-n scoarță”. 

Pantoful de cristal

Ceasul bate miezul nopții. Gong! Trebuie să plece degrabă. Gongg! În curând vraja se va rupe, iar ea va fi deconspirată. Gonggg! Trebuie să fugă, dar nu poate… Nu vrea… Gongggg! Ca într-un basm feeric, amândoi plutesc printre stele muzicale, se ating tandru, își zâmbesc… Gonggggg! Șoptit își mărturisesc amorul… Gongggggg! Vai! Mai e puțin și vraja… Să-i spună, să nu-i spună… Gonggggggg! Nu… nu poate… El e un prinț… Ea e o… „slugă”… Gongggggggg! Trebuie să plece! Trebuie să fugă! Gonggggggggg! Acum! Cu durere se desprinde din brațele-i pline de dragoste (o iubește! simte asta!), părăsind împotriva dorinței ei lumea de basm, și o ia la goană pe treptele de marmură neagră ale Castelului. Și fuge! Și fuge! Și plânge! El o strigă. E disperat. O va pierde, de data asta (parcă simte). „Cine ești? Spune-mi măcar cum te cheamă? Unde te găsesc? Prințesa mea…” Ea nu-l mai aude. E departe. Departe de el. Departe de Castel. Adăpostită în caleașca trasă de patru cai albi, își plânge soarta. Gongggggggggg! „De ce fugi? Unde te pot găsi?” Fuge și el după  frumoasa misterioasă. Poate o prinde… O ia ca un bezmetic pe trepte în jos. „De ce fugi?” Repetă fără noimă. „De ce fugi de mine? De ce?” Suferă. El nu înțelege. Nu știe… Și ea suferă, la fel de mult. Gonggggggggggg! Prințul se oprește brusc. „Domnișoară, stai! Pantoful! Ți-ai pierdut PANTOFUL…” Îl ridică cu blândețe (e al ei!) își cheamă gărzile și pleacă în căutarea „prințesei”, în căutarea stăpânei pantofului de cristal. Gonggggggggggg! 12 fix! Vraja s-a stins. Ascunsă într-un bostan gigant și „mângâiată” de patru șoricei albicioși, Cenușăreasa își plânge iubirea imposibilă. „A fost doar un vis. A fost doar o noapte de basm… o noapte de basm…”

Cu toții cunoaștem finalul poveștii. Pentru Cenușăreasa, dragostea de basm a devenit „realitate” datorită pantofului pierdut. Pantoful de cristal a fost „piatra norocoasă”. Datorită pantofului, prințul a (re)cunosut-o. Deci pantoful a fost foarte important în povestea lor.

Pantofii de damă sunt importanți și pentru mine. Ca pentru orice femeie, de altfel.  Dacă mi-aș permite, cred că mi-aș cumpăra în fiecare săptămână („zilnic” ar fi prea exagerat) câte o pereche de pantofi de damă. Indiferent de modelul lor: închiși sau decupați, cu vârful rotund, ascuțit sau pătrat, cu toc înalt sau mic, cu talpa plată sau cu platformă, din piele lăcuită sau nelăcuită, din satin sau din imitație de piele, bicolori sau monocolori, cu monograme sau în dungi, cu bulinuțe sau în carouri, cu fundiță sau cu strasuri, cu mărgeluțe sau simpli, cu curelușe ce strâng glezna într-un mod foarte feminin, sau de cristal, pantofii dintotdeauna au „îmbrăcat” piciorul doamnelor într-un mod senzațional, punând în evidență feminitatea și eleganța piciorului.

Pantofii de damă sunt „un simbol al eleganței și al feminității”. Pantofii sunt, am putea spune, „un fel de cutie de bijuterii pentru a sublinia mai bine piciorul unei femei de excepție.”

Vă întrebați unde bat cu povestea asta. Puțintică răbdare, vă rog!

De când eram mică am observat la mama mea, la bunica mea, la mătușa mea grija cu care își alegeau pantofii de fiecare dată când se pregăteau să iasă în „lume”, și eleganța pe care le-o oferea o pereche de pantofi bine asortați la o ținută potrivită (și de fiecare dată își asortau pantofii cu ținuta, chiar dacă mergeu numai după o pâine). Așa că de pe atunci m-am învățat să privesc o femeie și după „pantofi”. Și, Doamne, câte „doamne” numai pantofi de „damă” nu poartă!  Doar câteva exemple: o ținută cât de cât „elegantă” și cu șlapi în picioare (nu mai vorbim de pedichiură, asta e altă poveste); ciorapi de bumbac (pe care eu îi folosesc doar la pantofi sport sau prin casă) și pantofi eleganți cu toc sau sandale. Sau „îmbrăcată” în cămașă de noapte (ați citit bine: „cămașă de noapte”), cu o geacă pe ea și cu șlapi în picioare, dând o fugă până la magazinul de peste drum să își cumpere ziarul. Sau îmbrăcată cu „ținută” de casă, și mirosind a mâncăruri,  „asortată” cu sandalele bărbatului (care are cu cel puțin 2-3 numere mai mult decât ea la picior). Mă rog, fiecare după educație și gust.  Însă,  pentru mine,  astfel de „doamne” (aici cu sens ironic) dovedesc orice lipsă de bun gust și orice lipsă de eleganță și de feminitate. Trist.
Consider că fiecare soț este un Prinț (cel puțin în ochii partenerei), dacă se poartă (prin ținută și atitudine) ca un prinț, ca un cavaler (Atențe! Nu: „ca Valer”). Tot așa cum orice soție este o Prințesă (sau o Cenușăreasă!), desigur dacă și ea se poartă (în vorbă, în purtare și în ținută) ca o doamnă (aici cu sensul de lady). Chiar dacă doamnele sunt „slugi” (și „cavalerii” pot fi sau chiar sunt) în casă (cu sensul de „gospodine”: curățenie,  gătit, spălat, călcat, treburi casnice), cel puțin pe stradă, atunci când ies în societate (la Castel), asemeni Cenușăresei, se transformă în prințese. Nu?
Cenușăreasa (fata săracă, orfană și „slugă”) pentru „balul” de la Castel („societate” pentru noi), cu o rochie potrivită a asortat bine pantofii de cristal, pantofi care au făcut-o, pur și simplu, să strălucească. Desigur, pe ea a ajutat-o Zâna cea bună cu magia ei. Însă pe noi, Cenușăresele vremurilor noastre, ne ajută leafa soțului (sau a noastră), un stilist, o revistă decentă despre modă, exemplele feminine din familie (și nu numai). Nimeni nu zice să fim (noi, femeile creștine, în special) în capul modei, dar nici în coada modei (vorba bunicii).
Deci, Cenușăreselor, cu gust, cu decență și cu mult bun simț când ne înfățișăm la curtea Castelului (poate să fie și biserica, și locul de muncă, și alte locuri publice, chiar și locuința noastră – dar asta e deja altă poveste) să nu uităm să ne „asortăm” bine ținuta cu PANTOFII DE CRISTAL!

Al 46-lea bănuț

„Dumnezeu, într-adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (din Evanghelia lui Ioan)

Diferența dintre om și animale

– Fineas, care e diferența dintre om și animale?
– Că omul mai face câteodată prostii, dar animalele sunt cuminți.

(Azi, 14 august, într-o discuție despre cât de mult iubește Fineas animalele, „uneori mai mult decât oamenii”.)