Toamna se numără bobocii!

Toamna…
… se numără bobocii
… se culeg strugurii
… se coc gutuile
… plesnesc prunele.

Toamna…
… ruginesc frunzele
… adorm semințele
… amorțesc simțurile
… cad castanele.

Toamna…
… se varsă vinul în pocale
… se dezleagă vorbele
… se împletesc mai iute gândurile
… se ascuțesc condeiele.

Toamna se numără bobocii!

Anunțuri

Dor de toamnă

Mi-e dor. Mi-e dor de prieteni. Mi-e dor de bunii mei prieteni. De cei rămași în Oradea… De cei mutați în Cluj… De cei plecați în Finlanda… De cei din Năvodari… Mi-e dor de chipul lor, de ochii lor… Mi-e dor de glasul lor, de apropierea lor… Mi-e dor de copiii lor… Mi-e dor de casa lor. Mi-e dor de ei lângă mine. Mi-e dor de ei… de prezența lor…
Și dorul ăsta doare… și parcă mă zdrobește…
… Și ei sunt atât de departe de mine… atât de departe de mine. Iar eu sunt departe de ei… atât de departe…
Și plâng… și dorul din mine plânge… și lacrimile plâng de dor…

Mă uit la ei, la ei din poze sau din gând. Le recunosc glasurile… și zâmbetele… și pașii… Le mângâi chipurile. Le îmbrățișez cuvintele… Îi sărut pe toți prietenește… și adorm.

Și adorm cu dorul în gând…

Noapte bună, bunii și neprețuiții mei prieteni!

(Pentru voi: Dana, Alin, Maria, Dani, Adela, Bogdan, Mirela, Nelu)

File din viața unui pionier

Provocată oarecum de Elena, îndrăznesc să îmi fac „public” unul din referatele mele scris în studenție (deși acesta a fost citit în urmă cu câțiva ani în plenul Bisericii Baptiste din Hațeg). Referatul cu titlul „FILE DIN VIAȚA UNUI PIONIER AL CREDINȚEI BAPTISTE ÎN ROMÂNIA: ILIE MÂRZA” l-am scris în anul III de facultate (2001) pentru cursul „Istoria baptiștilor”, susținut de prof. univ. dr. Ioan Bunaciu.

Referatul se găsește AICI.

Cred în înger!

Când eram mică mi-era fooarte frică de întuneric, de aceea îmi era frică să dorm singură în cameră.

Aveam vreo 6 ani și eram la bunicii mei la Deva. Era seară și timpul de culcare. De obicei, bunica obișnuia să stea cu mine până adormeam și să lase ușa deschisă la camera lor, precum și ușa micuțului hol ce despărțea dormitorul bunicilor de sufrageria în care eu dormeam (ca să fiu cât mai aproape de ei). În acea seară, după ce adormisem, legănată fiind de povețele bunicii, m-am trezit brusc  și m-am văzut singură într-un întuneric beznă, iar pe bunica am surprins-o închizând ușa la dormitor (ceea ce cred că făcea în fiecare seară după ce adormeam eu). În acel moment am intrat în panică. Frica de întuneric (și, probabil, de ciudățenii) mă paraliza. Am început să tremur, să-mi clănțăne dinții în gură. Încercam să o strig pe bunica, ca să o rog să deschidă ușa, însă îmi pierise orice fărâmă de glas din pricina fricii. Plângeam. Tremuram. Și mă rugam la Dumnezeu să îmi trimită pe Cineva ca să mă liniștească. Îmi era cumplit de frică. Ca de ceva îngrozitor, înfiorător. Cu ochii strâns închiși repetam întruna, ca pe o incantație: „Doamne, fă lumină. Doamne, dă să vină îngerul Tău la mine.”

Nu știu cât timp am trăit această spaimă, poate că preț doar de câteva secunde sau minute, deși mie (atunci) mi s-au părut ore. Cert e că, după o vreme, parcă Ceva sau Cineva mă îndemna să deschid ochii și să privesc spre camera bunicilor. E adevărat, îi auzeam pe bunici vorbind în șoaptă încă. Așa că am îndrăznit! Atunci, spre uimirea mea (și atunci, și acum) am zărit ca o pată mare albă  și foarte luminoasă în dreptul micuțului hol ce ducea spre camera bunicilor, în timp ce o voce tainică și blândă îmi șoptea să mă liniștesc și să dorm, căci întunericul din cameră nu îmi face rău. Și am adormit liniștită. Îngerul Lui Dumnezeu era cu mine și mă lumina.

Nu știu dacă am povestit vreodată cuiva din familie, mamei sau bunicilor. Eram convinsă de ce am simțit, am văzut și am auzit. Copil de numai 6 ani, ce tocmai trecuse printr-o traumatizantă experiență (o operație de inimă), din care prin puterea Dumnezeului pe care Îl invoca în acea noapte a ieșit biruitor (în ciuda lipsurilor medicale din acele vremuri), deci, copil trecut prin așa ceva, o astfel de „minune” mi se părea normală, și (poate) nu foarte spectaculosă, încât să fie povestită și altora. Mă gândeam că toți, când au fost mici, experimentaseră „minunea zăririi îngerului lui Dumnezeu”. Că doar așa îmi cânta bunica seara:  ”Vină îngerașul meu, Isuse din cerul Tău să mă apere (peste noapte) mereu, ca să nu pățesc vreun rău.”

Și acum, ca și atunci, cred că în acea noapte am fost ocrotită de îngerul lui Dumnezeu. Și cred că nu a fost atunci nici prima, nici ultima oară când îngerul Domnului a tăbărât în jurul meu, ca să mă scape din primejdie (Psalmul 34:7). De la plămădirea mea știu că Dumnezeu și-a trimis un înger care să meargă înaintea mea, ca să mă ocrotească pe drumul vieții, și care să mă ducă în locul pe care El mi l-a pregătit (Exodul 23:20).

Cunoaștem calea într-acolo! Cristos ne-a arătat-o, de pe pământ! Eu încă n-am ajuns… Dar au fost momente scurte în viața-mi (tot) scurtă când am simțit că sunt aproape… Dar încă nu… Mai am de călătorit… cu îngerul Lui Dumnezeu…  Trebuie să fiu cu ochii în patru înaintea Lui (a îngerului) și să ascult de glasul Lui; să nu mă împotrivesc Lui… pentru că în El este Numele lui Dumnezeu (Exodul 23:21).

*****************************************

Mai am (oare?) de călătorit
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Mai am de străbătut și munți, și văi
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Mai am de umblat pe pietre și pe bolovani
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Pe drumuri line și prin poienițe
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Trece-vor zeci și mii de zeci
De nopți întunecoase
Și albe zile
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Vor nige scurte ierni,
Vor arde mii de veri
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Vor picura din cer cumplite toamne
Și primăveri nespuse vor-nflori
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Până ce-mi voi sfârși călătoria
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Și voi pluti agale spre Castel
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Și voi avea odihnă printre Cer
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână.

Îmi revin…

… după 5 zile de agonie, 3 nopți nedormite, chinuită fiind de o durere de dinți soră cu moartea.

Dacă aș fi bănuit de la început care era cauza durerii, mergeam „din prima” la dentist!

Mai întâi am luat ce calmant am găsit în „farmacia din casă”: Iburpofen de 600 mg. Fără niciun efect. Apoi am plecat cu noaptea-n cap la cabinetul de serviciu, că era duminică.
Era clar, după simptome, că am o infecție la urechi. O fi otită, ziceau unii. O fi, că mă durea cumplit de tare urechea. Au, au, au… O fi oreon, ziceau alții. Nu, de-ăsta nu e! Că am avut când am fost mică. Atunci nu mai ai cum să faci, ziceau aceiași. Te-a tras curentul (care, de fapt, la străini nu există), că prea stai tu pe fotoliu la laptop cu geamul deschis în spate. O fi, că rău mă doare. Au, au, au și vai, vai,vai…
Și, cum spuneam, mă duc la doctorul de gardă și mă examinează. Nu, nu e de la urechi. Sunt „curate” urechile. Poate fi de la curent (ha! na, că există „să te tragă curentul” la belgieni!) sau de la dinți. A, nu. Nu. De la dinți nu are cum să fie! Nu de mult am terminat cu ședințele la dentist. Totul e OK. Și aici (și arăt eu spre partea gurii cu durerea) sunt numai măsele scoase (2 la număr, una fiind cea de minte) și plombe. Deci, exclus durere de dinți! Zic eu, categorică și sigură. Îmi prescrie totuși un antibiotic și alte calamnte mai puternice. Și mă asigură că, dacă nu e de la dinți, ar trebui ca până la prânz durerea să cedeze.

Aș! Ce să cedeze! Dimpotrivă „urlă” și mai tare! Au, au, au și iar vai, vai… mor, mor… nu mai pot… au, au… Și vine și luni. Și durerea e tot mai insuportabilă. Mă duc duc la medicul de familie! El va găsi buba și remediul durerii mele. Același răspuns. Nu e de la urechi. Poate fi de la curent sau de la dinți. Să iau în continuare antibioticul prescris de medicul de gardă și să iau totuși alte calmante (ce, desigur, mi le-a prescris el) și niște picături ce au proprietățile unui anestezic.

Să treacă cumva durerea asta!  Au, au, au… Fac ce zice doctorul. Ca la carte! Dar, ce să scap de durere! Ea tot acolo. Ce încăpățânare!
Ultima variantă, (care ar fi trebuit să fie prima!) sunăm dentistul. Nu are liber decât pe mâine seară. Și așa  e destul de repede! Asta pentru că sunt deja pacienta ei și pentru că e o „urgență”, că alftel aștepți 3 săptămâni. Aoleu! Încă o noapte de nesomn (pentru toată casa!)… și o zi!
În fine, ajung în cabinetul dentistului, spun toată povestea, îmi face film. Verdictul fu simplu: nu e nici de la ureche, nici de la curent, e de la măsea. Măsea? Păi, toate mi-s plombate!

Sub o ultimă plombă pusă pe vremea când stomatologii își făceau norma în școlile românești (plombă tare, domne, tare ca titanul!) aveam 2 punguțe de puroi. Na, cauza durerii!
Gata cu durerea!
Dar, vorba proverbului: „dă-i mintea românului cea de pe urmă!”
Stați liniștiți. Eu îmi revin.
Îmi revine mintea „de pe urmă”…

Ai noștri ca brazii!

Când eram mică, aveam printre multele povești audio o poveste preferată care se numea, parcă, Prichindel și Mărunțica. O ascultam de câteva ori pe zi. De atunci, mi-a rămas imprimat în minte un fragment hilar.

Prichindel, un băiețel de-o statură cu Degețel, a plecat în căutarea Mărunțicăi. A ajuns în pădure unde s-a întâlnit cu Sfarmă-Pietre și cu Setilă, parcă. Prichindel, când i-a zărit de după o tulpină de floare, a strigat cât l-a ținut gura (ca să poată fi auzit!): „Ai noștri ca brazii (adică înalți și puternici)!” Iar unul din uriași, scrutând orizontul, răspunde: „Ca brazii, ca brazii… dar unde ești? Arată-te, să te vedm și noi!”

Ai noștri ca brazii! a spus și „prichindelul” Fineas, altături de alți Prichindei și Mărunțele, luni, 1 septembrie, în prima zi de școală. Clasa I! Pentru copiii de aici (Belgia) prima clasă primară e doar o prelungire a grupei pregătitoare. Încă mai au timp special de joacă, printre orele de 15 minute de scris, socotit, desenat, lucru manual, descoperirea mediului înconjurător, informatică, înot și sport. Rechizitele, toate, le-am primit de la școală. Cărțile și caietele de lucru nu le aducem niciodată acasă. Teme acasă avem doar de 3 ori pe săptămână maxim 15 minute, când primim o foaie de lucru. Dar de citit este recomandat în fiecare zi, tot 15 minute.

De menționat că Prichindeii și Mărunțelele își petrec aproape 8 ore la școală, de la 8.30 până la 15.25. În acest timp au două pauze mari: una între 10-11, pentru o gustare și ceva de băut (suc de mere sau portocale, lapte sau cacao cu lapte, la alegerea copilului) și pauza mare de o oră, 12.05-13.05, în care au alocate 30 de minute pentru masa de prânz (din pachețelul pregătit de mama) și de băut tot la alegere ceva,  iar 30 minute sunt alocate pentru joacă. Se mai recrează și în scurtele pauze de 5 minute ce le au între activități, care nu durează mai mult de 15 minute; excepție fac sportul și înotul ( obligatoriu din clasa I) cărora le sunt alocate ceva mai mult de 15 minute, dar nu mai mult de 30 de minute.

Școală de-asta să tot faci! Cu plăcere mergi!

Ai noștri ca brazii! strigă și Fineas cât îl ține gura, de după ghiozdanul (primit și el cadou de la Casa de Sănătate  unde suntem încriși) ce e jumătate din statura lui, dornic să primească teme mai multe și mai grele. Dar uriașul (Juf. Elen) îi răspunde: „Arată-te de după literele i și k (primele litere învățate de ei la școală –ik înseamnă „eu” în olandeză ) să te văd și eu!”

Fineas e ultimul la catalog, al 18-lea. Și ei și-au ales în ce pupitru vor să stea. Fineas și-a ales pupitrul mai înalt.

Deci,

„Ai noștri ca brazii!”

Al 50-lea bănuț

„Când am primit cuvintele Tale [Doamne], le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria și veselia inimii mele[…] Căci gura ne este plină de strigăte de bucurie, și limba ne este plină de cântări de veselie. Da, Domnul a făcut mari lucruri pentru noi, de aceea suntem plini de bucurie!” (după Ieremia și Psalmi)