Când eram mică mi-era fooarte frică de întuneric, de aceea îmi era frică să dorm singură în cameră.
Aveam vreo 6 ani și eram la bunicii mei la Deva. Era seară și timpul de culcare. De obicei, bunica obișnuia să stea cu mine până adormeam și să lase ușa deschisă la camera lor, precum și ușa micuțului hol ce despărțea dormitorul bunicilor de sufrageria în care eu dormeam (ca să fiu cât mai aproape de ei). În acea seară, după ce adormisem, legănată fiind de povețele bunicii, m-am trezit brusc și m-am văzut singură într-un întuneric beznă, iar pe bunica am surprins-o închizând ușa la dormitor (ceea ce cred că făcea în fiecare seară după ce adormeam eu). În acel moment am intrat în panică. Frica de întuneric (și, probabil, de ciudățenii) mă paraliza. Am început să tremur, să-mi clănțăne dinții în gură. Încercam să o strig pe bunica, ca să o rog să deschidă ușa, însă îmi pierise orice fărâmă de glas din pricina fricii. Plângeam. Tremuram. Și mă rugam la Dumnezeu să îmi trimită pe Cineva ca să mă liniștească. Îmi era cumplit de frică. Ca de ceva îngrozitor, înfiorător. Cu ochii strâns închiși repetam întruna, ca pe o incantație: „Doamne, fă lumină. Doamne, dă să vină îngerul Tău la mine.”
Nu știu cât timp am trăit această spaimă, poate că preț doar de câteva secunde sau minute, deși mie (atunci) mi s-au părut ore. Cert e că, după o vreme, parcă Ceva sau Cineva mă îndemna să deschid ochii și să privesc spre camera bunicilor. E adevărat, îi auzeam pe bunici vorbind în șoaptă încă. Așa că am îndrăznit! Atunci, spre uimirea mea (și atunci, și acum) am zărit ca o pată mare albă și foarte luminoasă în dreptul micuțului hol ce ducea spre camera bunicilor, în timp ce o voce tainică și blândă îmi șoptea să mă liniștesc și să dorm, căci întunericul din cameră nu îmi face rău. Și am adormit liniștită. Îngerul Lui Dumnezeu era cu mine și mă lumina.
Nu știu dacă am povestit vreodată cuiva din familie, mamei sau bunicilor. Eram convinsă de ce am simțit, am văzut și am auzit. Copil de numai 6 ani, ce tocmai trecuse printr-o traumatizantă experiență (o operație de inimă), din care prin puterea Dumnezeului pe care Îl invoca în acea noapte a ieșit biruitor (în ciuda lipsurilor medicale din acele vremuri), deci, copil trecut prin așa ceva, o astfel de „minune” mi se părea normală, și (poate) nu foarte spectaculosă, încât să fie povestită și altora. Mă gândeam că toți, când au fost mici, experimentaseră „minunea zăririi îngerului lui Dumnezeu”. Că doar așa îmi cânta bunica seara: ”Vină îngerașul meu, Isuse din cerul Tău să mă apere (peste noapte) mereu, ca să nu pățesc vreun rău.”
Și acum, ca și atunci, cred că în acea noapte am fost ocrotită de îngerul lui Dumnezeu. Și cred că nu a fost atunci nici prima, nici ultima oară când îngerul Domnului a tăbărât în jurul meu, ca să mă scape din primejdie (Psalmul 34:7). De la plămădirea mea știu că Dumnezeu și-a trimis un înger care să meargă înaintea mea, ca să mă ocrotească pe drumul vieții, și care să mă ducă în locul pe care El mi l-a pregătit (Exodul 23:20).
Cunoaștem calea într-acolo! Cristos ne-a arătat-o, de pe pământ! Eu încă n-am ajuns… Dar au fost momente scurte în viața-mi (tot) scurtă când am simțit că sunt aproape… Dar încă nu… Mai am de călătorit… cu îngerul Lui Dumnezeu… Trebuie să fiu cu ochii în patru înaintea Lui (a îngerului) și să ascult de glasul Lui; să nu mă împotrivesc Lui… pentru că în El este Numele lui Dumnezeu (Exodul 23:21).
*****************************************
Mai am (oare?) de călătorit
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Mai am de străbătut și munți, și văi
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Mai am de umblat pe pietre și pe bolovani
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Pe drumuri line și prin poienițe
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Trece-vor zeci și mii de zeci
De nopți întunecoase
Și albe zile
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Vor nige scurte ierni,
Vor arde mii de veri
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Vor picura din cer cumplite toamne
Și primăveri nespuse vor-nflori
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Până ce-mi voi sfârși călătoria
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Și voi pluti agale spre Castel
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână…
Și voi avea odihnă printre Cer
Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână.
Jurnalul Florentinei 
Ani de zile, ai mei trebuiau sa doarma cu lumina aprinsa, fiindca eu nu suportam intunericul, ba chiar vedeam pe pereti, daca se stingea lumnina, tot felul de monstri, asta datorita lecturilor mele de inceput, pe care nu aveam cu cine le dezbate.
Multe ciudatenii din anii copilariei le-am prezentat pe blogul meu, si sunt extrase din cartea autobiografica”Radacini”.
„Cu îngerul Lui Dumnezeu de mână”….ce frumos spus!
Emoţionantă relatarea din copilărie. Cred că numai copiii mai au puterea să îi vadă pe îngeri, să le simtă prezenţa… Pe măsură ce ne „maturizăm”(=înrăim)nu mai simţim toate acestea.
Citeam undeva că un copil se ruga seară de seară spunând rugăciunea pe care am învăţat-o cu toţi: „Îngeraşul”. În timp ce se ruga, mama fiindu-i aproape, l-a văzut că râde, cu un zâmbet larg pe toată faţa. -De ce râzi Puiule? – Uite, Îngeraşul este lângă mine şi îmi zâmbeşte! – Unde vezi tu Îngeraşul? – E aici, cum de nu-l vezi, e chiar lângă mine!….
Mi-a venit aşa un gând: dacă ei pot să „vadă”, cu sufletul lor curat, Îngerii, oare monştrii de care se sperie, vor fi fiind „umbrele răului” care ne tot înconjoară?