Ieri s-a ținut într-un orășel din apropiere vestita „rommel markt” (piață de vechituri), care pentru unii e un hobby, pentru alții e o afacere, iar pentru alții poate fi un mijloc de a se debarasa de „vechiturile” din podul casei. În rommel martk găsești de toate și orice; de la ață până la mobilă. Și unele lucruri chiar sunt de valoare, sau noi, și la prețuri ridicol de mici. Depinde de „comerciant”. Și, ce e important, fiind piață, totul se negociază!
O astfel de piață are loc în fiecare sâmbătă sau duminică (În Turnhout e duminică dimineața, de exemplu.) în fiecare oraș, durând aproximativ 6 ore. Iar în zile de sărbătoare, piața de vechituri se ține într-un anume oraș, însă de proporții uriașe, adunând laolaltă câteva mii de oameni. Ei bine, ieri, pentru că la noi a fost a doua zi de Paște – desigur, pentru majoritatea locuitorilor acestei țări această zi însemnând nimic mai mult decât o zi liberă (Ca să nu-mi mai amintesc că Duminica de Paște a fost pentru vecinii noștri doar o zi liberă, deci un bun prilej de a-și spăla și aspira mașinile, chiar sub geamul nostru.) -, într-un orășel din vecinătatea orașului nostru s-a organizat o uriasă asemenea piață, ce a adunat laolaltă în jur de 5000 de oameni – vânzători, cumpărători și curioși, deopotrivă; oameni dornici de a se bucura de o zi caldă de primăvară la iarbă verde, printre „vechituri” scoase la vânzare. Căci piața s-a ținut pe o zonă verde de la periferia orașului cu pricina, între închisoarea orașului șio biserică catolică, întinzându-se bine până în păduricea din apropiere. Desigur, nici chioșcurile ambulante cu hamburgheruri, hot-doguri, frituur (cartofi prăjiți), bere și sucuri n-au lipsit din peisaj.
Cum intrai în zona destinată pieței, pe partea dreaptă zăreai gardurile închisorii: primul, fooarte înalt și din fier; al doilea, în stil medieval, din cărămidă și cu turnulețe de veghe din loc în loc. Iar pe partea stângă, ceva mai departe, se afla clădirea unei biserici catolice, așezată ca un monument în mijlocul unei poenițe, acum înverzite.
Deja străbătusem la pas mai bine de 4 ore aproape toată piața, iar acum – destul de obosiți – căutam să ne îndreptăm
spre ieșire, pe unde iar am trecut pe lângă drumul ce ducea la biserică. Deodată, cu coada ochiului văzurăm câțiva oameni intrând și ieșind din biserică. Ciudat! Și zic către Tibi: „Te pomenești că este piață și în biserică! Nu pot să cred!” „Tot ce se poate”, îmi răspunde Tibi. „Trebuie să mergem până acolo, să vedem cu ochii noștri. Să ne convingem!” Și intrăm pe aleea ce duce spre biserică. Am amuțit amândoi.
Poarta de intrare în sfântul locaș nu se vedea defel, căci sta ascunsă de chioșcul cu bere, ce trona sfidător la nici 10 metri de intrarea în 
biserică. Una din licorile lui Bachus se lua cu năvală.
Am dat roată de jur-împrejurul bisericii. În curtea neamurilor Tempului Lui Dumnezeu erau înșirate tarabele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei. Eram tot mai uimiți de priveliștea curții bisericii.
Nu-mi venea să cred! De jur-împrejurul bisericii, se întindeau corturi, tarabe sau pleduri pline cu boarfe, vechituri, acareturi, scaune de interior sau de grădină, ceasuri, vase, tacâmuri, pânzeturi, suveniruri, toate date spre vânzare. Ce-au făcut oamenii din curtea Casei Domnului? Ce-au făcut? Grupuri de oameni stăteau jos pe treptele bisericii și sorbeau licoarea bahică. Mă uitam la ei a minune, că și era să cad de pe trepte. Bine că m-am ținut bine de bară.
Toți se purtau firesc. Numai noi ne orbecăiam la ei, la ce era în jurul nostru, nefiresc. La un moment dat zărirăm și intrarea principală a bisericii. Ne îndreptăm spre ea. Pe treptele intrării zăceau abandonate pahare goale, sau pe jumătate goale, de bere, gunoaie, oameni opriți să-și tragă duhul (pângărit)…
Deasupra porții bisericii se mai păstrează – încă – una din puținele mărturii care atestă faptul că această clădire a fost cândva o Casă de Rugăciune, și anume o placă de piatră în care sunt sculptați Pruncul Isus în poala mamei Sale, Maria, iar de-o parte și de alta a Pruncului cu mama, stând îngenunchiați câte un înger ceresc înaripat.
Din interiorul bisericii răzbea până la noi o mare zarvă, așa ca la piață! Urcăm treptele cu emoție, privind stupefiați la resturile de pe trepte, la oamenii nonșalanți la ceea ce vedeam noi.
Pășim (cu revernță) în Casa Domnului. Inima ne bătea cu putere, de teama a ceea ce vom vedea aici. Ne asteptam să vedem o parte din piață. Dar nu a fost așa. Iată ce era în Biserică:
ERA O BERĂRIE! CASA LUI DUMNEZEU SE TRANSFORMASE ÎNTR-O BERĂRIE!
Am rămas încremeniți. Până și mîna ne tremura pe aparat.
„Casa Mea va fi o Casă de Rugăciune, dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari!” (Matei 21:13)
P.S. Sara, prietena mea, o distinsă doamnă de origine flamandă, când i-am arătat fotografiile și i-am povestit cele trăite ieri mi-a răspuns: „Ce te miri? Aici oamenii nu mai merg de mult, și deloc la biserică. Iar Parohiile, ca să nu piardă, au vândut clădirile bisericilor. Și astfel, vechile biserici au devenit muzee (Într-adevăr, la subsolul bisericii văzută de noi era intrarea spre muzeul închisorii din apropiere.), case de odihnă pentru vărstnici (azilele de la noi) sau chiar clădiri în care s-au amenajat apartamente de locuit. Vezi pe net vestitele biserici-apartament din Amsterdam și de la marea Belgiei.”
Sunt conștientă că nu toți sunt creștini (e problema fiecăruia), că nu toți sunt „bisericoși”, dar chiar slujitorii Bisericiii lui Cristos să vândă Casa Lui Dumnezeu pentru a fi întrebuințată în alte scopuri decât cele de închinare? Oricine ce ar zice, să faci o BERĂRIE dintr-o Casă de Rugăciune e o grosolană blasfemie! Uriciunea uriciunilor!
„Se ia o boabă de cafea (așa, mai mărișoară; dacă nu aveți, e bună și una mică), se leagă cu o ață și se scufundă de 2-3 ori în ceașca cu apă fierbinte. La fiecare 3 cafele se schimbă ața!”
Jurnalul Florentinei 