Poveste de(spre) pe calea îngută

SL372941E miez de mai. E soare, dar nu arde. Și-adie un vânticel de toamnă. Pe sus se cântă de primăvară. Pe jos se desenează cu verde, roșu, galben sau violet. Bzzzzzzzzzz! A trecut. Zum-zum! Se-ntorce iară.

Încet, o luăm înspre oraș. N-avem mașină, iar bicicletele-s  acasă. Și autobusul vine abia peste-o oră.  O luăm pe jos, prin pădurice. Căci mâna omului croit-a și drumuri de oraș prin ea. Una e lată, betonată, ca-n plamă de netedă, curată. O ocolim. E cam riscantă, de mergi pe jos pe ea. „Lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care intră pe ea.” Facem ușor dreapta spre cea îngustă. „Îngustă este calea care duce la viață.”

Cu grijă! Uite, de laSL372940 început suntem atenționați că drumul e cu denivelări. „Îndrăzniți! În lume veți avea multe necazuri. Eu am biruit lumea.”

– Să îndrăznim. Oricum, e mai sigură.

– Da. Îngustă și sigură…

– … și bună… că „duce în Sus”…

Vummm! Vummm! Vummm!

– Ai văzut? Bine că n-am luat-o pe „drumul larg”.

– Da… acum eram deja… acum nu mai eram…

– No, hai să mergem. Încetuț. Că avem timp.

– Cât?

– Cât ne trebuie să ajungem la capăt.

-Aha.

Mai auzi un trilurit. Mai trece o gâză în grabă pe lângă ureche. Un țânțar ți se așează pe nas. Mai mângâi florile și firele de iarbă, ce-ți ating pantalonii, palmele, cotul…

– Da, îngustă-i calea!

– Da. Ori mergi unul câte unul; unul în fața celuilalt… „Călcați pe urmele mele, căci și eu calc pe urmele lui Hristos.”

– … să călcăm pe urmele celui din fața noastră… Ce responsabilitate pentru cel din fața mea! Ce onoare pe mine să îl urmez!… Ia-o tu înainte. Eu te urmez.

– … ori mergi unul lângă altul…

– … da… „Și i-a trimis doi câte doi…”

Încă câțiva pași. Alte zboruri. Același foșnet. Mai multe zumzete. Pe dreapta stă atărnată o icoană a Fecioarei Maria cu o un ciot de lumânare încă pâlpâind. (Ca și credința noastră… a unora…)

– Stai! Așteaptă-mă!

– Da, dragă. Te aștept… „Nu stârniți dragostea, până nu vine ea.”

– Așa. Ține-mă de mână, te rog. Deci, doi câte doi…

– … doi câte doi sunt… una. „Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta tinereții sale. Și ei vor fi un singur trup.” Hmm.

Și mergem în doi. Ne ținem de mână. Și povestim. Din când în când mai privim în urmă. Nu cumva să treacă busul. Nu. Nu trece. Are și el ore fixe. Mergem mai departe. Ce plăcut e! Miroase a viață. Doar suntem pe calea îngustă! Prin fiecare firicel de iarbă, prin fiecare zumzet și bâzâit, prin adierea rece a vântului îi respirăm parfumul.

– Mă iubești?

– Tu știi că te iubesc.

– Atunci împlinește voia Tatălui meu, Care este în Ceruri.

– Dar, tu? Mă iubești?

– Da.

– Să mă iubești ca pe tine însuți. Să-mi faci tot ceea ce ai vrea tu ca eu să îți fac ție.

– Te iubesc…

– Să știi că te-am pus ca o pecete pe inima mea.

– Aha… Dragostea noastră e mai tare ca moartea!

Vummmm! Vummmmm! Vummmm! Au trecut una după alta vreo 5,6 mașini. Încet, se ivesc alte semne ale civilizației. O casă. Două. Un camion plin cu materiale de construcții. Câțiva mucitori ce construiesc o casă. Un furtun cu apă.

– Mai e mult?

– Până unde?

– Cum, până unde? Până în oras!

– A. Da. Până în oraș mai e mult de mers. Dar noi o să mergem așa încetuț, până vedem autobusul.

Mă mângâie pe spate, și mă strânge mai aproape de el. Parcă îi e teamă să nu mă smulgă vântul de lângă el. S-a cam întețit. Știe că am început să obosesc. „Nu obosiți în facerea binelui.” Ca să nu cădem de oboseală, bine e să ne odihnim din când în când la umbra aripilor Sale. „Veniți la Mine, toși cei obosiți și împovărați, iar Eu vă voi da odhină.” Am încetinit pasul. Ce frumos e totul! Cărarea se întinde în fața noastră ca un fir de ață, al cărui capăt – oricât ai pătrunde în depărtare cu privirea – nu-l poți vedea. Îți face impresia că imediat se termină călătoria. Uite, acolo! Acolo văd punctul. Paradoxal, deși cu cât înaintăm mai mult, cu cât mai repede ne apropiem de oraș, de sfârșitul călătoriei, totuși constat tocmai contrariul: cu cât înaintăm noi, cu atât tot mai mult se îndepărtează de noi punctul. Punctul pe care îl văzusem mai înainte acolo, nu departe. Nu-mi mai bat capul. Când se termină drumul, se termină, și gata! Mai bine să mă bucur de ce văd pe drum, și de partener, nu? Privim plopii ce străjuiesc cărarea, așezați simetric, ca niște străjeri. Sunt așa de înalți, încât cu palmele lor verzi ating cerul. Și-l mângâie. Privim și noi mai sus de palmele plopilor și zărim petice de cer ca niște frunze albastre cu colțuri, sau rotunde, late sau înguste. Ne coborâm privirea spre pământ. De-o parte și de alta a cărării, printre plopi, pământul își întinde ca niște degete lungi și finuțe firicele lungi de iarbă, ale căror unghii sunt ojate fiecare cu galben, roșu, mov, violet. Ne mângâie ușor în trecere. Și mângăierea lor ne gâdilă – atunci zâmbim – sau ne pișcă – atunci boicotăm. Pe cărarea asta ești oarecum protajat, și de-o parte și de alta: de falnicii străjeri – plopii – și de degetele pământului – verdeața. Ne e așa de bine pe ea…

– Hi! Uite, trece autobusul!

– Fă-i cu mâna! Ce mai stai!

Îi face cu mâna. Șoferița ne vede. Oprește ceva mai departe. Fugim puțin.

– Hai!  Curaj.

– Da… curaj… Simt că nu mai pot.

Șoferița ne deschide ușa din spate – pe acolo se coboară. Ne urcăm.

– Uf! Am reușit.

Ne (re)vedem pe  străzile Orașului de Sus!!!

Anunțuri

Ascensiunea

un-pas-pana-la-noriRăsfoind  imaginile istoriei omului, de la primii  săi strămoși – acel om locuitor al peșterilor, gârbovit, semănând mai degrabă cu o maimuță, acoperit cu piei de animal (sau frunze), murdar, sălbatic, cu ciomege în mână, articulând niște sunete aproape animalice –  deci, de la acest (să îl numim aici) om primitv până la omul recent – locuitor al zgârie-norilor, al vilelor cu piscină, vertical, numai fibre, mușchi și putere, care gândește (prea mult), îmbrăcat la patru ace sau sportiv, mânuind cu dibăcie arta scrisului și a limbajului (uneori ca pe niște ciomege), ținând într-o mână celularul și în cealaltă mână  laptopul – , trebuie să recunoaștem,  fără echivoc,  fulgerătoarea sa evoluție, de la primitivul om maimuță, la omul recent, acest hommo sapiens-homilis-erctus (termenii sunt întrebuințați în sens plastic, nu în accepțiunea antropologică).

Și totuși, dacă facem o radiografie acestui om recent, putem lesne vedea involuția sa spirituală. De la „hommo sapiens-homilis-erectus”,  adică omul cu coloană vertebrală dreaptă, omul inteligent (care cugetă  zi și noapte la Legea Lui Dumnezeu), și îndemânatic în toate lucrurile,  la „omul maimuță”, omul gârbovit de păcat, tâmp și nepriceput, în ce privește Adevărul. Și asta s-a întâmplat pentru că omul recent efectiv a „extirpat”  din conștiința lui gândul veșniciei.

Creatorul, atunci când a plămădit primul om din lut și a suflat peste el suflare de viață, a pus în acest „hommo sapiens-homilis-erectus” gândul veșniciei. Și l-a așezat în Grădina Edenului, la umbra celor doi Pomi: Pomul Vieții Veșnice și Pomul Cunoștinței Binelui și Răului. L-a așezat drept, cu privirea mereu în sus. În răcoarea dimineții, omul cugeta la Legea lui Dumnezeu, cunoscând astfel Adevărul, și se îndeletnicea cu îngrijirea întregii Grădini și a tuturor vietăților, care îi fuseseseră date în stăpânire. Putea să mănânce din toți pomii din Grădină, chiar și din Pomul Vieții Veșnice!, numai din unul singur i s-a interzis să guste: din Pomul Cunoștinței Binelui și Răului. Căci atunci avea să moară gândul veșniciei din el. Însă ispita l-a „încolăcit”. Interdicția a fost încălcată. Neascultarea a fost săvârșită. Astfel, gândul veșniciei a murit. Omul  a fost izgonit. A pierdut Paradisul. A ajuns un locuitor al peșterilor, al grotelor. Un sălbatic.  Povara greșelii l-a gârbovit. Și privirea i s-a coborât în pământ. A  început să „involueze” spiritual; pentru că a pierdut gândul veșniciei… Dar a rămas dorul… A rămas cuibărit undeva în adâncul cel mai adânc al sufletului său de muritor (de-acum) dorul după veșnicie.  Iar „omul primitiv” a început să-L caute pe Cel Ce pusese de la început în el gândul veșniciei, ca să-și recapete statura de odinioară – de „hommo sapiens-homilis-erectus” – și ca să-și redobândească, de fapt, originile sale. Atunci au început să cheme oamenii numele lui Dumnezeu pe pământ. Și au zidit altare. Un fel de poartă spre o altă lume. O poartă spre Lumea pierdută. Dar nu era suficient. Dorul era prea mic și prea adânc îngropat, poarta era prea strâmtă și omul prea gârbovit, încât puțini, atât de puțini mai priveau în sus.

Atunci s-a făcut tăcere.  O tăcere adâncă și lungă… Poarta se strâmta tot mai mult, până s-a astupat… Dorul s-a stins încet-încet, până când veșnicia a devenit o necunoscută. Și așa s-a născut frica. Frica de moarte. Frica de necunoscut. Frica că moartea e finalul tuturor, că dincolo de aici și acum nu e nimic, dar nimic. Azi știm că existăm, mâine… poate fi nimic.

Atunci s-a auzit glasul ce strigă în pustie: „Pregătiți calea  Omului! Cel Ce aduce cu El veșnicia, pusă în noi din origini de Creator! Și  Al Doilea Om S-a coborât; în chip de Prunc. El era însăși veșnicia noastră. Astfel, S-a făcut Gând și Cuvânt veșnic și S-a „cuibărit” în om, ca să-i redea verticalitatea. Iar primul om a fost ridicat.  El a (re)evoluat spiritual, redobândindu-și statura de odinioară, de om drept, cu privirea ațintită-n Sus, care cugetă  zi și noapte la Veșnicie, și care se arată a fi un îndemânatic lucrător al Adevărului.  Un „om nou”.

Un alt fel de definiție

SL372891– Fini, vezi gentuța asta? Trebuie să mi-o cumpăr.

– De ce, mama?

– Păi, uite cum o cheamă!

– F…Fl..Flo…Florentina?

– Da. Ca pe mine. Atunci trebuie să mi-o iau! (pauză) Știai că numele meu însemnă „înfloritoare”?

– Nu.  (pauză) Adică tu mergi prin zăpadă și în urma picioarelor tale cresc flori. Asta înseamnă că ești înfloritoare.

-???

„Trendy Florentina”

photo-0006

Trendy Bag: Florentina.

Nu, nu mi-am pornit nicio afacere  cu genți „trendy” de mână.  Deși am cohetat cu ideea asta mai de multicel.

Azi dimineață, întorcându-mă acasă (după ce l-am dus pe Fini la școală), am trecut pe lângă un magazin (pentru prima oară) cu obiecte artizanale. M-am oprit o clipă în fața vitrinei lui, căci îmi sărise în ochi o gentuță maro. Era expusă una gata montată, iar alături era „agățată”  în ambalajul ei una „dezmembrată”. Mișto ideea. Ți-o faci tu.

Îmi cobor încet privirea pe ambalaj, căutând undeva în jos prețul. Și, ce să vezi! Produsul poartă numele meu! Ete, na! Numele meu! „O fi românească!” îmi zic. Și caut repede ceva scris (și) în românește. Parcă mă gâdila așa un seniment de mândrie românească. Uite, domne, că și noi avem micii nostri designeri! Nu, nu găsesc niciun scris în românește. Scrie  în neerlandeză, în franceză, în germană…, dar în română… doar numele produsului: florentina. Super tare, nene! photo-0007

De fapt, privind mai atent, văd în dreapta sus steagul germaniei. Deci, gentuța e nemțească, dar numele e românesc.

Da, chiar i se potrivește gentuței numele! E cu flori. Iar „florentina”, nume de origine latină, se pare că înseamnă „înfloritoare” (ca o floare – hihi). Iată deci, o gentuță „trendy” cu flori, pentru flor(i)entine.

P.S. Dacă stau bine să mă gândesc, cel mai mult îmi place să desenz flori. Ori de câte ori mă plictisesc, mă apuc să desenz floricicele pe orice: pe hârtiuțe (dacă sunt la îndemână), pe mână, pe pantaloni (dacă sunt de casă), în aer, pe colțul cărților sau al caietelor, pe cutiile de medicamente. Iar când mă mai jos cu pensula pe o pânză mă pomenesc că tot flori desenez. Ăsta e semn că mi-e dor de o primăvară înfloritoare (hihi).

No, ca să-mi stâmpăr dorul de primăvară, am să-mi cumpăr o „trendy” bag „Florentina”. Nu?