M-am apucat de geometrie.
Într-o noapte, am luat o foaie, un creion, o riglă şi un compas şi m-am apucat să măsor Lumea. Nu că neapărat aş fi fost eu curioasă ce mărime are lumea noastră, dar… de ce nu!
Deci, ce mărime are lumea noastră?
Ooo, e mare! Dar e şi mică.
E mică în ochii lui Dumnezeu. Dar preţioasă. Nimic din micimea ei nu scapă ochiului dumnezeiesc, ci toată lumea noastră este goală şi descoperită înaintea Lui. Nimic din lumea asta aşa de mică nu-i este necunoscut, şi nici indiferent. „Ai preţ în ochii Mei!” „Dau lumi pentru tine!” „Îmi dau propriul şi unicul Fiu pentru tine!” „Mă dezbrac de dumnezeirea Mea pentru tine!” „Mă fac mic, ca tine. Pentru tine.”
E mică lumea noastră, cât o clipeală de ochi dumnezeiesc. Şi e săpată în palma Lui.
Dar e şi mare. Maare de tot, în ochii noştri mici şi opaci. Şi cu cât ne închidem mai adânc ochii, cu atât lumea noastră se măreşte şi se adânceşte. În ochii noştri, lumea asta e mare… şi de necuprins. Şi, pe măsură ce realizăm cât este de mare şi de necuprinsă, devenim tot mai egoişti, hapsâni şi haotici. De ce să nu pot Eu să ţin în mână Lumea? Să mă zeific. Să iau popoare şi lumi pentru mine. Să iau fii şi fiice pentru mine. Să devin mare şi puternic pentru mine.
Şi începem lupta de micire a lumii.
Şi totul din dorinţa de posesiune.
Eu să am Lumea. Să o ţin în palmă. Să mă uit la ea, sau prin ea. Să fie a mea. Lumea noastră să fie a mea, iar eu să fiu Lumea.
(Lumea noastră e săpată în palma lui Dumnezeu. Dumnezeu ţine palma întinsă. Nu ne sufocă, nici nu ne scapă.) 
Cum micim noi lumea?
Foarte simplu. Şi repede. Pe negândite, chiar. O strivim în palma noastră.
Strivirea asta ar putea fi doar o ipoteză. Căci mulţi, tot mai mulţi, dintre noi se zbat o viaţă întreagă să-şi micească Lumea, însă… Lumea noastră e săpată în palma lui Dumnezeu.
(Noi suntem Lumea lui Dumnezeu. Iar pentru Noi El se dă pe Sine.)
(Noi ce dăm pentru El?)
Se crapă în curând de ziuă. Ar trebui să mă grăbesc cu măsuratul Lumii.
Deci, e şi mare (în ochii noştri), dar e şi mică (în ochii lui Dumnezeu).
E bine că e mică, aşa nu ne rătăcim. Şi nu putem pleca prea departe de prezenţa Providenţei. „Dacă mă duc pe munţi, Tu eşti acolo. Dacă mă duc în adâncul mărilor, iată-Te şi acolo. Şi în Locuinţa Morţii de m-aş ascunde, şi acolo ochii Tăi mă vor vedea.” Nu mă pot ascunde de Faţa Lui.
Dar e bine şi că e mare. E loc pentru toţi păcătoşii. Şi ţi se dă o viaţă să-i cauţi marginile. Să cerecetezi toate lucrurile, dar să păstrezi ce e bun. Să cauţi Calea, Adevărul şi Viaţa. Să descoperi că toate lucrurile ne sunt permise, dar nu toate ne sunt de folos.
De fapt, oare nu asta ne e chemarea? Să mergem până la marginile lumii şi să vestim Evanghelia!
Lume mare, lucrare mare!
Lume mică, siguranţă!
Mă duc să dorm.
