Răsturnare

Mi-e inima un cocoloş de sentimente

Să te cuprind în ele n-aş  mai putea

Iar gându-mi s-a chircit printre sprâncene

Încât nu te mai pot îmbrăţişa

Cu buzele cusute-n două de urechi

Să te sărut mi-e aproape imposibil

Cu ochii ce-mi plutesc printre orbite

Încerc să te zăresc pe dindărăt

Mai stai pe prispa coastei mele stângi

Să-mi legeni lacrimile tot nepotolite

Şopteşte încet mânilor mele lungi

Suave buze nemaiauzite

Şi de o fi să-mi împleteşti privirea

Pe dos de genele-ţi prea lungi

Să-mi amuţească-n taină ropotirea

De sentimente ce-n inimă se ascund

Căci toate mi s-or aşeza la loc

De-ar fi să mă săruţi

Din nou

Cu foc

Pe dinăuntru şi pe dinapoi.

Mărimile lumii

M-am apucat de geometrie.

Într-o noapte, am luat o foaie, un creion, o riglă şi un compas şi m-am apucat să măsor Lumea. Nu că neapărat aş fi fost eu curioasă ce mărime are lumea noastră, dar… de ce nu!

Deci, ce mărime are lumea noastră?

Ooo, e mare! Dar e şi mică.

E mică în ochii lui Dumnezeu. Dar preţioasă. Nimic din micimea ei nu scapă ochiului dumnezeiesc, ci toată lumea noastră este goală şi descoperită înaintea Lui. Nimic din lumea asta aşa de mică nu-i este necunoscut, şi nici indiferent. „Ai preţ în ochii Mei!” „Dau lumi pentru tine!” „Îmi dau propriul şi unicul Fiu pentru tine!” „Mă dezbrac de dumnezeirea Mea pentru tine!” „Mă fac mic, ca tine. Pentru tine.”

E mică lumea noastră, cât o clipeală de ochi dumnezeiesc. Şi e săpată în palma Lui.

Dar e şi mare. Maare de tot, în ochii noştri mici şi opaci. Şi cu cât ne închidem mai adânc ochii, cu atât lumea noastră se măreşte şi se adânceşte.  În ochii noştri, lumea asta e mare… şi de necuprins. Şi, pe măsură ce realizăm cât  este de mare şi de necuprinsă, devenim tot mai egoişti, hapsâni şi haotici. De ce să nu pot Eu să ţin în mână Lumea? Să mă zeific. Să iau popoare şi lumi pentru mine. Să iau fii şi fiice pentru mine. Să devin mare şi puternic pentru mine.

Şi începem lupta de micire a lumii.

Şi totul din dorinţa de posesiune.

Eu să am Lumea. Să o ţin în palmă. Să mă uit la ea, sau prin ea. Să fie a mea. Lumea noastră să fie a mea, iar eu să fiu Lumea.

(Lumea noastră e săpată în palma lui Dumnezeu. Dumnezeu ţine palma întinsă. Nu ne sufocă, nici nu ne scapă.)

Cum micim noi lumea?

Foarte simplu. Şi repede. Pe negândite, chiar. O strivim în palma noastră.

Strivirea asta ar putea fi doar o ipoteză. Căci mulţi, tot mai mulţi,  dintre noi se zbat o viaţă întreagă să-şi micească Lumea, însă… Lumea noastră e săpată în palma lui Dumnezeu.

(Noi suntem Lumea lui Dumnezeu. Iar pentru Noi El se dă pe Sine.)

(Noi ce dăm pentru El?)

Se crapă în curând de ziuă. Ar trebui să mă grăbesc cu măsuratul Lumii.

Deci, e şi mare (în ochii noştri), dar e şi mică (în ochii lui Dumnezeu).

E bine că e mică, aşa nu ne rătăcim. Şi nu putem pleca prea departe de prezenţa Providenţei. „Dacă mă duc pe munţi, Tu eşti acolo. Dacă mă duc în adâncul mărilor, iată-Te şi acolo. Şi în Locuinţa Morţii de m-aş ascunde, şi acolo ochii Tăi mă vor vedea.” Nu mă pot ascunde de Faţa Lui.

Dar e bine şi că e mare. E loc pentru toţi păcătoşii. Şi ţi se dă o viaţă să-i cauţi marginile. Să cerecetezi toate lucrurile, dar să păstrezi ce e bun. Să cauţi Calea, Adevărul şi Viaţa. Să descoperi că toate lucrurile ne sunt permise, dar nu toate ne sunt de folos.

De fapt, oare nu asta ne e chemarea? Să mergem până la marginile lumii şi să vestim Evanghelia!

Lume mare, lucrare mare!

Lume mică, siguranţă!

Mă duc să dorm.

Ce-i place unui copil

Mirecuri dimineaţă, eu şi Fineas ne îndreptam înfriguraţi spre şcoală. Iar ninsese peste noapte. Câţiva oameni ieşiseră, înarmaţi cu câte-o mătură, să dea zăpada de pe trotoar. Ne ţineam de mână şi tăceam. Era destulă zarvă în jurul nostru, ca în fiecare dimineaţă. Deodată, Fineas rupe tăcerea:

– Mamă, ştii ce îmi place? Îmi place de fericirea oamenilor. Ai văzut că nenea ăla dădea zăpada şi zâmbea? Era fericit.

M-aş fi aşteptat să-i placă zăpada. Că poate să facă bulgări, să se dea cu sania, să se tăvălească în zăpadă. M-aş fi aşteptat să îi placă noua carte achiziţionată. Aventură, fantezie, noi descoperiri. M-aş fi aşteptat să-i placă lacul îngheţat. Să-l bucure lucrurile care sunt la vedere. Dar să îi placă unui copil de 7 ani jumate  fericirea oamenilor, văzută într-un nesesizabil zâmbet pe chipul unui oarecare om, care îşi mătura zăpada din faţa casei! La asta, ce-i drept nu m-am aşteptat.

Când suntem fericiţi, zâmbim. Când suntem liniştiţi, zâmbim. Când ne merge bine, zâmbim. Când suntem săturaţi, zâmbim. Când suntem curaţi, zâmbim. Când am terminat munca, zâmbim (satisfăcuţi).  Dar, câţi dintre noi zâmbim în timp ce ne trudim să ne măturăm mizeriile din sufletul nostru? Câţi zâmbim? Mai degrabă oftăm, ne încruntăm (unii mai trag şi câte-o înjurătură printre dinţi). Cu capul plecat în pământ,  asudăm şi măturăm. Nu zâmbim. Scrâşnim din dinţi. Nu zâmbim. Nu zâmbim, pentru că nu suntem fericiţi. Paradoxal, nu? Ar trebui să fim fericiţi! Fericiţi că scăpăm de mizeriile ce ne împuţiseră sufletul. Asta ar trebui să ne facă să zâmbim! Ba mai mult! Să plângem de bucurie!

Nenea lui Fineas  zâmbea în timp ce muncea, în timp ce mătura zăpada din faţa casei lui. Căci, măturând zăpada, oferea siguraţă lui şi oricărei persoane care avea să treacă prin faţa casei lui. Mătura şi zâmbea. Zâmbea, căci slujimdu-se pe sine îi slujea şi pe ceilalţi.

Când vă munciţi cu mizeriile, zâmbiţi! De vă va vedea vreun copil, va ştii că sunteţi fericiţi. Iar, copiilor le place fericirea oamenilor!