Viața ca școală

Cred că existența omului este o perpetuă școală. Întreaga sa viață – de la prima bătaie intrauterină a inimii, până la cea din urmă suflare pământească – nu este altceva decât un şir lung de lecții: de teorie şi de practică, deopotrivă. Unora le este dat să studieze asiduu multă teorie: aceștia sunt teoreticienii. Altora le sunt alocate mai multe lecţii practice: aceștia sunt practicienii.

Teoreticienii, oameni citiţi, sunt bine pregătiți – teoretic – în (aproape) orice domeniu. Aşadar, la lecțiile teoretice nicio altă categorie de „şcolari” nu îi întrece. Îs în frunte! Însă  în laborator (în practica vieții), teoreticienul se cam fâstâcește. De cele mai multe ori iese „percutat” din laborator.

Practicienii sunt mai în avantaj. Ei îşi petrec cea mai mare parte a orelor de şcoală în laborator, practicând puțina teorie acumulată mai mult ca sigur prin practică; teorie înmagazinată în ore întregi de studiu teoretic și lectură greoaie de către prima categorie. Așa că, nu e de mirare că – de cele mai multe ori – le ies „experiențele” și „testele” de laborator. Poate nu din prima, poate nu perfect, dar le ies!

Om al cărții, îndeletnicindu-se mai mult cu artele (abstracte), teoreticianul face din mintea lui propiul său laborator, unde fiecare idee devine un experiment, fiecare gând naște un test  – abstract, desigur.

Pe de altă parte, practicienii, obișnuiți cu experiența, fac din propia lor viață laboratorul de lucru, unde oamenii din jur, şi chiar el, sunt substanțele necesare experimentelor pe care trebuie să le facă.

Cred că ar mai trebui pomenită şi o altă categorie de şcolari: chiulangiii. Ăştia sunt un soi ciudat de elevi. Ei bine, chiulangiii se îndeletnicesc în timpul şcolii cu… chiulitul. La teorie… chiulesc. În practică… lipsesc cu desăvârşire. Şi totuşi, din întâmplare (sau printr-un noroc chior), trec examenele! (Le trec pe cele la care se nimeresc să fie prezenţi.) Chiulangiii sunt cei care nu se deprind cu nimic, dar „ştiu” totul.  Sunt cei care nu ştiu nimic, dar sunt „cei mai deştepţi” în toate. Sunt cei care le ştiu pe toate; cei care se pretind a fi mai deştepţi chiar şi decât dascălii lor. Ei sunt şi primii care ies de pe băncile şcolii; fie sunt „daţi afară”, fie „se retrag” de bunăvoie. Prin urmare şcolarizarea (viaţa) lor e scurtă.

Celelalte două categorii însă – practicienii şi teoreticienii – mai zăbovesc prin şcoală. Până la capăt. Din etapă în etapă.

Acum, practicienii, prin natura studiului lor – cel de laborator -, este posibil să îşi finalizeze studiile mai repede decât teoreticienii. Orice experiment (sau experienţă) are un potenţial risc, nu? Pentru unii practicieni, un anumit exepriment poate fi „fatal”, grăbindu-le finalizarea studiilor, iar pentru alţii poate fi „promovator”, prelungindu-le studiile; studii care vor fi, desigur, mai „savante”, deci şi mai riscante. O altă etapă şcolară, pentru aceştia!

Însă veteranii instituţiei şcolare, par să fie teoreticienii. Retraşi în colţul lor sigur, departe de laboratoare, neexpuşi astfel pericolului „experimental”, nederanjaţi de nimeni, teoreticienii îşi  teoretizează propriile gânduri şi idei. Şi asta, uneori, fără mult tam-tam. De aceea, nimic nu pare a le fi „fatal”. Nimeni nu are de ce să îi „exmatriculeze”. Sunt liniştiţi, silitori şi meticuloşi în studiul lor. Aşa că ei parcurg  aproape toate etapele şcolare. Până la Graduare!

Şi totuşi, pot fi şi excepţii. Uneori şi ideile sunt „fatale”!

***

Învăţaţi, practicaţi, practicaţi şi iar învăţaţi! Şcoala nu s-a sfârşit încă! Păzea la experimente! Dar nici prea multă carte! Din când în când mai odihniţi-vă. Dar nu chiuliţi! Trăiţi!

Anunțuri

Nu am credinţă?!

Am primit de curând următorul mesaj pe messengers:

Cel mai mai mare OM din istorie, Iisus n-a avut servitori. Şi totuşi I se spunea Stăpân. N-a avut diplomă, şi totuşi I se spunea Invăţător. N-a avut medicamente, şi totuşi I se spunea Vindecător. N-a avut armată, şi totuşi se temeau de EL. N-a câştigat niciun război, şi totuşi a cucerit lumea. N-a comis nicio crimă, şi totuşi l-au răstignit. A fost înmormântat, şi totuşi trăieşte şi azi. Mă simt onorat să slujesc un conducător care ne iubeşte. Dacă ai credinţă în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul Său, trimite acest mesaj tuturor din lista ta. Dacă nu, ignoră-l. Dacă îl ignori, adu-ţi aminte că Iisus a spus: Cine se va ruşina de Mine în faţa oamenilor, mă voi ruşina şi Eu de el.

Nu am trimis mesajul niciunuia din listă. Deci, n-am credinţă. (Dar nu se poate spune nici că l-am ignorat. Iată-l postat aici!)

Şi dracii cred şi se-nfioară! „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt?” rosteşte duhul necurat căruia Isus Cristos îi poruncise să iasă din omul stăpânit de draci (Luca 8:26-39). Iată că dracii Îl recunosc pe Crisots. Deci nu se ruşinează de El. Şi totuşi nu au credinţă în El!

Probabil că peste 90 la sută din populaţia României, şi alte vreo 50-60 la sută din populaţia globului au credinţă în Dumnezeu (şi în Fiul Său). „Crezi în Dumnezeu?” „Cred!” Poftim, L-a mărturisit! E suficient oare? „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne va intra în Împărăţia Tatălui, ci doar aceia care fac voia Tatălui Care este în Ceruri.”

Credinţa nu e totuna cu recunoaşterea. Iar recunoaşterea nu înseamnă neapărat a nu te ruşina. Credinţa înseamnă în mod expres dedicare prin urmare, adică ucenicie. A crede în Cristos înseamnă a-l urma pe Cristos, fiindu-i ucenic. Iar un ucenic al lui Cristos (adică creştinul) este doar acela care împlineşte voia Tatălui Care este în Ceruri; Cel Care L-a trimis pe Fiul să ne arate Calea spre Sine. Hristos e Calea! Iar voia Tatălui este umblarea pe Cale(a)!

Credinţa în Dumnezeu se naşte (din Duhul) prin cunoşterea lui Cristos. Iată voia Tatălui: cunoaşterea Fiului! Iar cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu se face prin Duhul pe calea Cuvântului lui Dumnezeu.

Să nu ne jucăm cu credinţa!

La judecata lui Dumnezeu vor merge şi creştinul, cel ce nu se ruşinează să afirme în faţa oamenilor că el crede în Dumnezeu, şi ucenicul, cel ce, „în faţa oamenilor”,  a călcat pe urmele Fiului lui Dumnezeu.  Cel ce va fi umblat pe Cale – în credinţă – va moşteni Împărăţia, iar cel ce va fi umblat, pe lângă Cale, cu credinţa doar pe buze

Să nu ne jucăm cu credinţa!

(Mulţumesc Buni pentru mesaj. Mulţumesc Luci, pentru predica divină, lămuritoare şi inspiratoare de ieri seară. Mulţumesc Karinei Bobăilă pentru foto.)

A doua poveste al lui Eugene Ionesco

A doua poveste de Eugene Ionesco

Povestiri pentru copii, cu ilustrații de Etienne Delessert

1970, Paris; traducere din olandeză de Florentina Pop

În dimineaţa asta tatăl lui Josette s-a trezit devreme. S-a odihnit bine, pentru că ieri seară nu a fost la restaurant să mănânce varză murată sau supă de ceapă. Şi nici acasă nu a mâncat varză murată. I-a interzis doctorul. Tata trebuie să ţină regim. Și fiindcă i-a fost tare foame, aseară s-a culcat devreme. În somn nu simţi cum îţi chiorăie stomacul de foame.

Josette a bătut la uşa dormitorului părinţilor ei. Mama era plecată. Nu este în pat. Poate este sub pat. Sau este în dulap, dar dulapul este încuiat. Josette n-a găsit-o niciunde pe mama.

Contiunarea AICI.

Filozofice II

Tot seara. Cu aceiaşi prieteni. Cu aceiaşi copii. La plimbare prin Carrefour (până nu dă faliment). Noi, mămicile, târâm după noi câte un cărucior de mână pe roţi, în timp ce ne îndreptăm spre casele de marcat. Copiii încă mai făceau raliuri printre rafturile cu cărţi şi cu jucării. Undeva într-un colţ, jos, erau expuse câteva zeci de ghiveciuri în formă de  coji de ouă (că se apropie Paştele!) cu zambile. Brusc, copiii se aplecaă spre ele, le admiră, iar Fini  şi surioara lui Tobias (9 ani) se reped să întrebe:

– Mami, uite! Astea sunt pentru copii! Pot şi eu să…

– … Nu. Răspundem categoric şi deodată amândouă mămicile.

– Oooo… Îngână fata îmbufnată.

Fini (aproape 8 ani) se resemnează în tăcere. Se ridică liniştit de lângă flori şi-i răspunde fetei:

Nu tot timpul primeşti ce vrei, Petra.

***

„Toate lucrurile ne sunt permise, dar nu toate ne sunt şi de folos.” ( Noul Testament)

„Cereţi şi nu primiţi, pentru că nu cereţi ce trebuie.” (Domnul Isus)

Filozofice

Seara. În drum spre casă de la două zile de naştere. Ne întoarcem cu vestita Toyota Yaris a prietenilor noştri. La mine în braţe stătea Tobias (5 ani şi ceva), băieţelul prietenilor mei. Era pe jumătate adormit. Joaca, micile neînţelegeri şi ora deja înaintată îl ameţiseră suficient, ca şi pe ceilalţi copii. Încerc să îl ţin totuşi treaz până acasă, doar câteva minute – poate 15. Treaz poate, dar nu şi… coerent…

– Tobi, priveşte stelele. Le vezi?

– Da. Îmi răspunde puştiul pe jumătate ameţit de somn.

– Florentina, ştii că prima stea  e a lui Domnul Isus.

– Da!? Păi, toate stelele sunt ale Lui!

– Nu. Numai prima.

– Şi celelalte?

– Ultima este a omului…

… şi i-am simţit imeditat capul greu căzându-i pe braţul meu. A adormit… cu prima şi ultima stea în gând…

– … şi steaua din mijloc…? A cui e steaua dintre prima şi ultima stea? Ale cui sunt stelele din mijloc oare?

… asta n-am mai apucat să aflu de la Tobi.

Ştie cineva???

Post-postare:

A.Dama a ştiut: „Păi, între Dumnezeu şi om, numai îngerii pot fi…

Proiectul Timotei

Dacă ţi-ar arde locuinţa, cum ai vrea să reacţioneze oamenii? Să treacă nepăsători pe lângă tine şi ruinele casei tale, îngânând câteva cuvinte compătimitoare („Săracul de el!” „Ce nenorocire pe capul omului!” „Dumnezeu să-l ajute.”), dar neacţionând concret în niciun fel? Sau, în tăcere – înghiţindu-şi lacrimile durerii pentru tine -, să întindă mâna spre tine, ajutându-te să te ridici.

Sunt convinsă că oricare dintre noi ar vrea să i se sară în ajutor în necaz. Singuri, uneori, nu ne putem ridica. Trebuie să ne ajutăm unii pe alţii! Suntem chemaţi să ne purtăm sarcinile unii altora!

Vrem să fim ajutaţi! Cerem ajutor! Vrem să ni se poarte poverile, necazurile. Dar, noi, noi ajutăm? Noi purtăm? Sau doar compătimim şi trecem mai departe? E cel mai lesne.

Dacă casa ta este încă în picioare, eşti binecuvântat! Du-te de fă-ţi o asigurare  şi întinde o mână de ajutor celor cărora casa le-a fost înghţită de flăcările focului.

„Ce vreţi să vă facă vouă oamenilor, faceţi-le şi voi la fel!” (Domnul Isus Cristos)

Află aici totul depsre Proiectul Timotei.

Absurdul şi copiii

Era cinci fără câteva minute când am intrat cu Fineas în bibliotecă. Şi-a predat cărţile vechi şi s-a dus să-şi caute altele. I-am pus la dispoziţie 30 de minute să îşi aleagă altele noi. Deşi el şi-ar dori să stăm până la închidere, adică vreo 2 ore. Ca de obicei, m-am dus să mă aşez pe canapea. (Aici bibliotecile sunt dotate cu spaţii special amenajate pentru cei ce doresc să lectureze în bibliotecă: cu scaune tip fotolii şi mese, cu canapele, cu fotolii capitonate şi veioze cu picior, precum şi un loc de citit celor mici şi loc de joacă  pentru ei, cei care au sub 4 ani.) Canapeaua  era liberă. În spatele ei, o fereastră imensă. Deci, lumină multă. În faţă, un raft cu cărţi pentru copii (eram la secţia pentru copii). Iar în dreapta ei, o măsuţă albă.  Fini deja scotocea într-un raft după o anume carte. Eu încă mă familiarizam – ca de fiecare dată – cu… bibliosfera. Imediat voi alege şi eu o carte, chiar dacă e pentru copii. (Aşa am învăţat să-mi exersez olandeza.) Sunt într-un spaţiu sigur şi drag mie: cărţile şi copiii. Un tărâm liniştit, încă. Mă dezbrac de haină,  scot o foaie şi un creion din ghiozdanul lui Fini şi caut cu privirea un titlu interesant. Am găsit ceva:  „Doe mij maar na!” (Să faci ca mine!) Cum  își învață o mamă-raţă bobocii. Ce face ea, trebuie să facă şi ei. Îmi notez pe foaie câteva propoziţii, le repet de câteva ori, apoi dau paginile mai departe, rând pe rând. Nu ajung până la capăt cu povestea raţelor, că de pe raftul cu cărţi din faţa mea îmi sare în ochi un nume de autor: Eugene Ionesco. Un val de emoţie mă cuprinde. Un scriitor român între scriitori belgieni! În trecut mai încercasem, la secţia de adulţi, să găsesc scriitori români, dar fără succes. Aşa că, o astfel de descoperire era încântătoare! Renunţ imediat la cartea din mână şi mă întind după Ionesco: Eugene Ionesco, Tweede verhalen – verhalen voor kinderen, met platen van Etienne Delessert (Eugen Ionescu,  A doua poveste – povestiri pentru copii cu ilustraţii de Etienne Delessert).

Nu ştiam că Ionesco a scris şi povestiri pentru copii! Îl studiasem în facultate. „Eugen Ionescu, cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco – conform ortografiei franceze – a fost un scriitor de limbă franceză de origine română, protagonist al teatrului absurdului.”  Un dramaturg ce prin teatrul absudului (Amintiţi-vă numai piesa lui de debut „Cântăreaţa cheală”.) ne-a prezentat  o altă faţă a lumii. Era interesant să descopăr că a scris şi literatură pentru copii. Aşa că, ajunsă acasă am căutat pe google. ro despre povestirile pentru copii scrise de Eugen Ionescu. N-am găsit nimic în limba româmă. Am mai putut doar să-mi reamintesc că a mai scris şi poezii, „Elegii pentru cei mici”. Îmi aminteam de o poezie despre păpuşa de teatru. Tot în facultate citită. Mă rog, despre cartea mea, nimic în româneşte. Atunci am dat pe google.be. Aici am găsit.

Iată absurdul şi în literatura pentru copii!

Prima poveste, A doua poveste, A treia poveste, A patra poveste, o colecţie de patru povevestiri pentru copii de patru ani (Conte numero 1,2,3 en 4, fr.), scrisă de dramaturgul Eugene Ionesco şi cu ilustrate de Etienne Delessert, Philippe Corentin şi Nicole Claveloux, între anii 1969-1976.

În A doua poveste (cea peste care eu am dat), un tată îi spune fiicei lui de nici trei anișori o poveste neobișnuită, folosind un joc de cuvinte, în care cuvintele înlocuiesc alte cuvinte. Prin urmare, „telefon” devine „cașcaval”, „cașcaval” devine „cutia cu jucării”, „cutia cu jucării” devine „covor”, și tot așa; o poveste ce devine  un fel de limbaj secret. Nici ilustrațiile nu sunt mai obișnuite, ci ele te trimit cu gândul la picturile lui Salvador Dali.

Mie, una, povestioara mi s-a părut captivantă și, de ce nu, chiar genială. Iar pentru cei curioși și iubitori de povești, mâine voi posta traducerea ei în limba română. Hm! Curios, nu? Traduc din olandeză povestea scrisă de un scriitor român în limba franceză. Vorba lui Fini: „Raar!”(adică, „ciudat”)

A! Apropo de genial, română și franceză. Iată ce scria Eugen Ionescu „într-o scrisoare adresată lui Emil Cioran la 28 aprilie 1954:

Sînt genial pentru că sunt român, sunt genial pentru că am o instrucţie franceză şi mai sunt genial pentru că oricine poate fi genial, dacă vrea.(sursa:  http://zoom.jurnalul.ro/stire-mari-romani/eugen-ionescu-316785.html)

Iată absudrul, copii!

Rămâneți la limbajul vostru secret. E (mai) genial!