Ce îmi place şi ce mi-ar plăcea

Aproape uitasem că mă prinsesem să joc „leapşa” în lumea adam(a)ica, cu ceva vreme în urmă.  Asta era pe vremea când încă mai simţeam ce simt. Acum simt că nu mai simt nimic. Mă rog, mă prind acum să răspund, în felul meu. De dat, nu o dau mai departe. Şi nici nu copiez poza, de lene. V-am spus doar că nu simt nimic zilele astea!

Având în vedere faptul că peste 5 zile mă duc la operaţie (iar!), cel mai mult îmi place SĂ TRĂIESC (liniştit şi frumos).

Îmi place la nebunie ciocolata cu lapte. Ori de câte ori îmi permit să mănânc ciocolată, o savurez lăsând-o să se topeacă încet în cerul gurii. Se întâmplă însă ca, de foarte multe ori, după prima bucăţică pofta să fie de nepotolit. Aşa că, de cele mai multe ori îmi restricţionez această plăcere.

Şi pentru că îmi place aşa  de mult ciocolata, îmi place şi culoarea maro. Toate nuanţele de maro mă atrag ca un magnet: în magazine, în bucătării, pe stradă, pe oameni… Chiar mă surprind uneori căutând-o din priviri.

Deci, nu e de mirare că îmi place toamna. Pentru mine, toamna e paradisul nuanţelor de maro. De la crem până la ruginiu. Pământ, pomi, frunze, oameni, haine, maşini totul e maro toamna. Chiar şi cerul îmi pare cafea cu lapte toamna!

Şi, e lesne ce îmi place toama! Să spun şi să ascult poveşti. Pe înserat, tolănită pe canapeaua bej-crem, învăluită în lumina unei veioze de culoarea ciocolatei, îmi place să povestesc poveşti. Când eram copil în casa părinţilor, le ascultam cu mare drag de pe plăcile de Pik-Up. În casa bunicilor, le citeam din cărţi cu coperţi groase şi cartonate, iar în casa mătuşii Magda, liceancă fiind, le ascultam cu sufletul la gură.

Îmi plac bătrânii. Pentru că îmi povestesc cele mai frumoase poveşti. Pe care nădăjuiesc să le povestesc şi eu tinerilor mei, la bătrâneţile mele.

Îmi place să mă plimb cu bicicleta pe străduţe înguste, să admir căsuţele în stil englezesc şi să-mi imaginez căsuţa mea.

Îmi place să zâmbesc în loc de salut.

Îmi place să ascult muzică. Când ascult muzică, mă odihnesc.

Îmi place liniştea de dimineaţă când toţi sunt plecaţi de acasă, la şcoală şi la serviciu. În acest moment îmi rezerv plăcerea de a sta pur şi simplu în fotoliul balansoar şi de a asculta, preţ de câteva secunde, doar paşii acelor de  ceasornic. Să simt timpul… Să trăiesc clipa de linişte, de taină…

Tot în liniştea asta mult râvnită a dimineţii, îmi place să cânt din „Cântările Evangheliei” şi să(-mi) recit poezii.

Şi tot în linişte şi în singurătate, îmi mai place să pictez pe pânză cu acrilice. Nu e nimic mai mult decât un joc colorat. Un fel de dans mut între pensulă şi culoare pe o pânză albă. Însă, acest joc îmi dă mie aripi şi libertate. Şi acestea, fără să îmi obosească inima.

Totuşi, pe lângă toate acestea – şi multe altele – mi-ar plăcea să cânt la chitară sau la harfă mică. Mi-ar plăcea să lucrez ca voluntar într-o bibliotecă, la secţia pentru copii. Mi-ar plăcea să vizitez Luxemburgul. Şi, printr-o minune, tânjesc  să mai am un copil…

Ţie ce îţi place?