Castelul de nisip (I)

Aproape de miezul zilei, urcam agale pe uliţa Codrului spre casa Oanei, stră-stră-stră-stră-verişoara mea. Mă sprijineam uşor în toiagul bunicii şi îmi roteam privirile în jur, minunâdu-mă de liniştea ce adia printre frunzele merilor, perilor, printre tufele de frăguţe (deja coapte),de  coacăze negre şi roşii şi tufele de mure (încă vrezi). În treacăt, culesei câteva frăguţe, aflate pe marginea gardului mătuşii Mărica. Hmmm! Dulce şi proaspăt! De departe se aud câinii mătuşii, puşi de pază la recoltă.  Tresar! Un bondar mă agasează cu bâzâitul lui. Grăbesc paşii. Trec pe lângă curtea mătuşii. Nu e nimeni. Dă de mâncare la câini. În sus, pe uliţă, casele sunt adormite. Intru în curtea proaspăt cosită a Oanei. O strig. Îi trebuie timp să coboare din podul casei, acolo unde ea îşi petrece aproape tot timpul  concediului pentru dormit şi citit pe nerăsuflate. În fiecare  vară, cam 2 luni pline din concediul ei de dascăl, Oana şi-l petrece în liniştea paşnică a Codrului  alături  de bibilioteca ei ambulantă.  Dacă n-ai vedea uşa de la intrare  deschisă, n-ai ştii că e aici.  Am venit la ea să mă servesc cu o carte.

Intrăm în casă. Jos, în cameră, pe o masă stau stivuite pe trei coloane cărţile aduse anul acesta pentru citit: un teanc de cărţi ce aşteaptă să fie citie, un altul cu cele care deja au fost devorate, şi un la treilea, cu cărţile în limba engleză. Printre lecturile sale,  îşi mai face timp să şi traducă din germană pentru o anume revistă. O admir. Oana trăieşte într-un univers râvnit deoportivă şi de mine. Cărţi, traduceri, linişte, Codru.

Mă îndrept cu  inima accelerată spre teancul cărţilor deja citie. Romane istorice, moderne… Aleg „Castelul de nisip” al lui Iris Murdoch, publicată de POLIROM.

Anul trecut, când ne-am revăzut în aleaşi peisaj, Oana citea „Samuraiul” din aceeaşi colecţie a aceleiaşi edituri. Scurta ei descriere m-a captivat. Aşa că, imediat coborâtă la oraş am purces în căutarea ei. N-am găsit-o. Însă n-am plecat din librărie cu mânile goale. Mi-am cumpărat, atunci, „NOCTURNE. Cini povestiri despre dragoste şi muzică”, din aceeaşi colecţie, aceeaşi editură.  Titlul ei a creat pe loc o putrenică legătură între mine şi carte. „Nocturne” îmi intitulasem , aşa zisul, primul meu volum de poeme, de pe vremea studenţiei. Desigur, el zace printre jurnalele scrise ale mele. Dar, acesta era titlul pe care l-am ales!  Şi-apoi, DRAGOSTEA şi MUZICA, două elemente care mă atrag în mod deosebit, alături de CATRE şi PICTURĂ.

Ei bine, cartea pe care aveam să o citesc acum din biblioteca ambulantă a Oanei, era tocmai despre  DRAGOSTE (în anumite ipostaze ale ei), PICTURĂ şi CARTE.

Contiunarea, mai târziu…

Anunțuri

Sus, sus, sus, la Codru, sus…

Spre durerea mea, şi a lui Fineas – desigur –, anul acesta am urcat la Codru târziu şi am stat mai puţin de o săpămână. Urcarea a fost o adevărată aventură, pe care, mărturisesc, nu mai doresc să o repet. Până în Săcărâmb am urcat cu un Logan. Confortabil, liniştit. Numai pe ici pe colo câte-o curbă sau vreo scuturătură zdravănă. Nu-mi venea să cred! Cum oare s-o putea urca acum până în inima Codrului meu drag cu un Logan! S-o fi făcut drumul aşa iute? Îmi ziceam eu. Ce copilărie! Dimpotrivă! Drumul s-a stricat mai rău decât anul din urmă. Iar din Săcărâmb, aveam să constatăm şi să simţim până în măduva oaselor, urcam cu un… tractor improvizat. Văleu! Zisei eu în sinea mea! Vai de stentul meu! Dacă ajunge el teafăr şi nemişcat de la locul lui până sus, atunci e mare minune!  Ce mai roţi! Înalte şi mari cât o casă! Cum ne-om urca noi acolo, în el? Eu ca eu! Dar Opapa de 81 de ani?! Ne trebuia o scară până la roţi şi de acolo mai aveai nevoie de ceva ajutoare ca să te urci în spinarea uriaşului de fier. Fineas era cel mai entuziasmat. Pentru el, o asemenea călătorie era „aventura aventurilor”. Mi-am înghiţit în graba mare spaima unei potenţiale nenorociri, am tras pe nerăsuflate o rugăciune de milostivire şi mântuire, şi m-am căţărat cu un picior pe peretele casei lângă care sforăia tractoroiul şi m-am avântat, mai cu curaj, mai fără, în remorcă.  Apoi l-am ajutat pe Opapa să nu se împiedice printre scândurile-bancă. În timp ce eu mă munceam să mă azvârl de pe roată în remorcă, Opapa a primit un ajutor mai practic şi sigur: un scaun de pe care să ajungă mai lesne pe roata tractorului. De ce nu am aşteptat eu niţeluş? Mă grăbeam. Mă grăbeam să scap de spaima asta. Şi, în graba mea, nici n-am observat că Fineas, nu ştiu cum şi nici când, era deja în remorcă, bine instalat pe nişte saltele de burete. El era la loc bun. Ferit de zgâlţâituri şi de biciul usturător al copacilor din pădurile Codrului.
Şi mastodontul s-a pornit. La început, încet şi greoi, şchiopătând pe strada încă asfaltată a satului. Eu, de frică, îmi încleştasem degetele pe grilajul geamului de la cabina în care se aflau şoferul şi Omama.  În scurtă vreme, după ce părăsirăm orice urmă de asfalt, animalul de fier se dezlănţui aprig, pufăind şi mârâind vijelios. Labele lui de cauciuc ba zdreleau ierburile şi crăcile căzute ale copacilor, ba se afundau adânc în pâmăntul năclăios şi mocirlos de atâtea potoape, de  miile de trunchiuri scorburoase sau robuste târâte şi de sutele de tafuri ce sub greutatea lor scobeau în pământ gropi adânci, foarte anevoios de ocolit. Năpraznicul parcă se dezlănţuia. Namila, ce mârâia fioros prin pământul lipicios ce-i împiedica fiecare pas (pardon, „roată”), se clătina când în stânga drumului, când în dreapta, ca un beţivan ce era gata-gata să se prăvălescă în şanţul drumului. Când ea se clătina pe stânga, noi ăştia mai tineri ne ridicam să-i ţinem contră pe dreapta. Când se clătina pe dreapta eu trăgeam cu toată puterea mea aproape anesteziată de mâna bunicului, să nu cadă din spinarea namilei. Gângăniile speriate de ţipetele noastre şi de mârâitul fiarelor pe roţi, zburau în derivă pe noi, pe haine, pe cap, pe gât. Iar noi, orăşeni „neînfricaţi”, urlam ca din gură de şarpe.  Îndrăzneala noastră de a ne aventura pe un astel de drum, a fost iute amendată chiar şi de crengile mărginaşe ale fagilor tineri cu un potop de biciuiri, peste obraji, gât şi umerii dezgoliţi. Încrâncenaţi şi încleştaţi pe spinarea aspră a mastodontului, cu capetele smerite sub asprimea frunzelor, speriaţi de atacul gloatei (ni se păra nouă) insectelor, nici n-am simţit cum drumul se netezeşte sub roţile tractorului, încet-încet oprindu-se din mârâitul său nervos, pufăind domol pe uliţa cătunului Codru.
Descălecai, pentru prima oară (la propriu), de pe spinarea lui şi, ducându-mi mâna la inimă (era acolo!), am mulţumit în ascuns lui Dumnezeu că am ajuns teferi în faţa cabanei noastre.
După o aşa călătorie năzdrăvană, am uitat complet de toate politeţurile şi, nesalutând cum se cuvine Codrul, m-am apucat fără prea mult elan – pesemne, îmi rămăsese agăţat  undeava între Crucea lui Todoran şi Pădurea Cepturar – să „civilizez” cabana.
Mai târziu, aveam să mă ocup şi de politeţuri pupături şi revederi, îmi spusei într-o pauză de curăţenie. N-avea să fie, însă aşa. Mai toţi codrenii erau coborâţi, alţii în seara zilei sosirii noastre aveau să înfrunte acelaşi drum nemilos înapoi spre oraş.
Miroasea a tristeţe şi a pustiu. Grădinile erau scormonite de mistreţi sau călcate în copite de cebri. Biserica mută ne arunca priviri obosite printre genele-i împăienjenite. Cimitirul era îngropat sub bălăriile necosite, bălării ce îmi sălbăticeau şi îmi înstrăinau Codrul. Doar liniştea lui profundă şi liniştitoare ne mai apropia. Prin urmae, un singur lucru îmi rămânea de făcut în acest peisaj oarecum ostil: Să citesc!
Şi, iată-mă, cum, înstrăinată de oameni, de neamuri, ascunsă  în liniştea Codrului, păşesc aproape instantaneu pe tărâmuri mult mai atrăgătoare acum, pândind din când în când prin binoclu faţa înjumătăţită a lunii înroşite.

File din viaţa unui pionier baptist

Provocată oarecum de Elena, îndrăznesc să îmi fac „public” unul din referatele din studenție (deși acesta a fost citit în urmă cu câțiva ani în plenul Bisericii Baptiste din Hațeg). Referatul cu titlul „FILE DIN VIAȚA UNUI PIONIER AL CREDINȚEI BAPTISTE ÎN ROMÂNIA: ILIE MÂRZA” l-am scris în anul III de facultate (2001) pentru cursul „Istoria baptiștilor”, susținut de prof. univ. dr. Ioan Bunaciu.

În pregătirea și redactarea lui un merit deosebit l-a avut și soțul meu prin tehnoredactarea textului și prin obținerea și selectarea materialului de care eu nu dispuneam.

*******************************************************

Unul dintre cei mai de seamă părinţi şi scriitori ai Bisericii, Tertulian (sec.II), a afirmat faptul că “sângele martirilor este sămânţa Bisericii”. Fiecare generaţie de credincioşi a avut de adus o jertă fără de care Biserica n-ar fi putut merge mai departe. Şi nouă, de asemenea, ni se cere să ne aducem pe noi înşine ca jertfă pe altarul slujirii Bisericii dacă dorim ca Biserica să propăşească şi să aibă o mărturie de adus în acest veac întunecat. “Noi”, spunea cineva, “suntem parte din tot ceea ce a fost până acum”. Dat fiind acest adevăr, este necesar să privim în urmă, în istorie, pentru a afla cum Dumnezeu a folosit adevăraţi martori pentru Împărăţia Sa şi cum aceştia s-au lăsat în mâna lui Dumnezeu pentru ca noi să putem fi astăzi ceea ce suntem. Un asemenea martor este şi străbunicul meu, Mârza Ilie.

I.CONVERTIREA
Dat fiind faptul că ne aflăm în posesia unui caiet cu însemnări personale care a aparţinut lui Mârza Ilie nu vedem de ce să nu redăm, în paginile care urmează, mărturia vieţii lui prin propriile sale cuvinte.
“M-am născut în comuna Săcărîmb, cătunul Codru, din părinţii Ioan şi Maria, fiind al treilea din cei nouă copiii, şapte băieţi şi două fete: Petru, cel mai mare, Roman, Ilie, Gheorghe, Alexandru, Iosif, Nicolae, Floarea şi Elena, surorile mele.
Eram o familie unitã; având gospodărie mare cu holde şi animale, fiecare am fost învăţaţi de mici să lucrăm, ajutând părinţii la toate muncile în gospodărie.
Deşi tata era cântăreţ în Biserica Greco-Catolică din Săcărâmb şi duminica mergeam împreună 6 km până acolo la slujbă, nu cunoşteam nimic despre credinţa adevărată în jertfa lui Cristos şi nici despre pocăinţă. Eu însă mă întrebam mereu de ce preotul spune lucruri frumoase din Scriptură, dar nu ne cerea nici nouă şi nici el nu încerca să le aplice în viaţa de toate zilele. Când am pus întrebarea de ce nu facem ceea ce învăţăm în biserică, mi-a răspuns că numai pocăiţii pot face aceste fapte pe care le cere Dumnezeu de la oameni. În momentul acela, în mine s-a născut dorinţa de a înţelege ce este pocăinţa şi unde s-ar găsi aceşti oameni pocăiţi. La această întrebare, preotul mi-a răspuns că numai la Viena sunt pocăiţi.
Dumnezeu însă nu a lăsat fără răspuns întrebările mele şi a trimis în casa noastră din Codru un grup de jandarmi dintre care unul era pocăit. Pe atunci aveam 18 ani, în anul 1915, luna iunie, ziua 15, orele 11, când au poposit la noi în casă acest grup de jandarmi. Pe unii dintre ei îi cunoşteam pentru că mai fuseseră şi altădată la Codru. Însă de data aceasta aveau cu ei pe unul Koteleş Ianoş din Bihor, un frate credincios, pocăit.
Ca de obicei, părinţii le-au servit masa, însă la început le-au oferit câte un pahar cu ţuică. Atunci, şeful lor spune către tata: “Lui Ianoş nu-i pune, el nu bea ţuică pentru că este pocăit.” Auzind acest lucru – fiind şi eu de faţă – am început să privesc mai atent la acest om diferit, care refuza ceea ce pentru tata era o onoare să servească pe cineva. Când au terminat de mâncat, au ieşit afară, la umbra unui pom, să se odihnească, dar pe Ianoş l-au rugat să stea înăuntru ca să păzească armele tuturor, aşezate după uşă. Eu eram tare curios să-l întreb pe şeful jandarmilor ce fel de om este acest pocăit. Şeful ne-a spus că este deosebit faţă de noi: el nu consumă băuturi alcoolice, nu fumează, şi este un om blând, deşi era în serviciul Jandarmeriei Austro-Ungare.
Pe mine mă interesa foarte mult să ştiu ce este şi ce face un pocăit, iar şeful lui a făcut o aşa frumoasă mărturie despre el că eu am rămas uimit şi îmi plăcea să-l privesc.
Rămânând cu mine în cameră, a văzut sus pe dulap Biblia noastră care era aşezată acolo dar în care nu citea nimeni. M-a rugat să o iau şi să i-o dau, exprimând cuvintele: “aveţi aici aşa o hrană şi voi duceţi lipsă.” Eu n-am înţeles atunci despre ce hrană vorbeşte şi i-am spus că noi suntem bogaţi: avem grâu, porumb şi de toate. Apoi a luat Biblia şi ne-a aşezat la masă, pe mine şi pe sora mea, începând să ne citească mai multe texte însă nu am înţeles prea multe. Pe urmă, m-a întrebat dacă ştiu citi şi i-am răspuns că ştiu şi româneşte şi ungureşte.
A deschis Biblia la Isaia 60:1-2 şi m-a rugat să citesc: “Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine. Căci, iată, întunericul acoperă pământul şi negura mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul şi slava Lui se arată peste tine!” Am citit aceste două versete şi apoi m-a rugat să le mai citesc o dată ca să le înţeleg mai bine. Aceste cuvinte au pus stăpânire pe mine şi simţeam că nu este o joacă, ci că în ele se află un mare adevăr. Apoi, ne-a mai explicat cum putem deveni copii de Dumnezeu, prin credinţă şi pocăinţă. Ne-a mai spus multe cuvinte pe care însă nu le-am mai reţinut, dar acele cuvinte din Biblie mi-au pătruns în inimă şi parcă dintr-o dată m-am trezit ca dintr-un somn adânc sufletesc ştiind că trebuie să mă pocăiesc.
După ce ne-a explicat mai multe, fratele nostru ne-a plecat pe genunchi la rugăciune. Ne-a întrebat dacă ştim să ne rugăm. S-a rugat el mai întâi iar noi ascultam cu uimire la minunatele cuvinte rostite, privind să vedem din ce carte citeşte rugăciunea, dar n-am văzut nici o carte, ci el ne aducea pe noi în rugi înaintea Domnului. Când a terminat el rugăciunea m-a pus pe mine să mă rog. Desigur, ştiam multe rugăciuni formale, asemeni fariseului din Evanghelie. Apoi a rugat-o şi pe sora mea să se roage şi, ce să vezi? Ea nu s-a rugat fariseieşte ca mine, ci a zis: “Doamne, fie-Ţi milă de mine, păcătoasa! Amin.” Ne-am ridicat de pe genunchi şi ne-a mai vorbit multe din Biblie, însă în mine mereu răsunau cuvintele din Isaia 60: 1-2.
La despărţire, ne-a promis că va trimite la noi câţiva pocăiţi care să ne mai ajute să-L cunoaştem mai bine pe Domnul.
Da, într-adevăr, i-a trimis dar cu mare întârziere, numai după 6 luni. În timpul acela erau foarte puţini pocăiţi şi în apropiere de noi nu erau de loc, numai pe la Ormindea, Băiţa şi Brad.
Dar eu şi sora mea Elena am început să citim de atunci în Biblie în fiecare zi, ba uneori şi toată noaptea. Ne ascundeam undeva şi citeam cu atâta sete şi dor din sfânta carte Biblia, din Noul Testament şi din Vechiul. Tata se cam supăra când citeam seara că, zicea el, “ardeţi petrolul cu lampa” şi lui îi părea rău de gaz însă noi tot mai citeam după ce pleca el de lângă noi. Dar iată că în luna ianuarie 1916, era o iarnă grea, au venit la noi la Codru 5 pocăiţi, doi bărbaţi şi trei femei de la Ormindea şi Băiţa. Pe o astfel de iarnă grea cu zăpadă mare au călătorit pe jos o zi întreagă (sâmbăta) până la Codru. Tare ne-am bucurat când, o dată cu sosirea nopţii, au sosit aceşti misionari ce ne-au înviorat inimile prin rugăciunile adresate lui Dumnezeu ce i-a călăuzit cu bine până la noi. Iar noi ne-am adus aminte de rugăciunile fratelui Koteleş Ianoş, de astă-vară, căci grupul acesta era cel promis cu câteva luni înainte de către fratele Ianoş. În acea sâmbătă seara am avut harul să auzim predici, cântări, rugăciuni, să-L slăvim pe Dumnezeu împreună cu aceşti fraţi minunaţi care ne-au învăţat şi pe noi două cântări: Cât timp mai vrei să fii îndemnat? şi Te iubesc Isuse! Aşa am petrecut Sâmbătă seara cu fraţii pocăiţi iar eu atunci m-am hotărât cu toată puterea ca de atunci înainte să mă pocăiesc, văzându-mă păcătos şi pierdut. După miezul nopţii, când s-a încheiat părtăşia noastră, am adormit şi am avut un vis tare interesant. Am visat că a venit la mine Satana îmbrăcat în haine preoţeşti şi m-a ameninţat să nu mă pocăiesc că doar e mare păcat să-ţi laşi religia ta. Eu i-am spus că orice s-ar întâmpla, eu sunt hotărât să mă pocăiesc.
M-am trezit imediat după acest vis şi mă gândeam ce-o fi însemnând aceasta. Mi-am dat seama că Cel Rău nu doreşte mântuirea mea şi astfel m-am liniştit şi am adormit iar, continuând cu visul dar de data aceasta au venit spre ine vreo 6-7 oameni, fiecare cu câte o bucată de lemn în mână, şi m-au ameninţat că dacă mă pocăiesc mă vor bate iar eu spuneam cu şi mai mult devotament că mă pocăiesc. Atunci toţi acei oameni s-au repezit spre mine şi au început să mă bată cu lemnele pe care le aveau în mâini, lovindu-mă peste cap, pe corp, peste tot, dar cu cât mă loveau mai tare eu mă întăream în hotărârea mea şi nu simţeam nici o durere căci tot timpul mă rugam şi ţineam ochii închişi. La un moment dat, cum stam în picioare în mijlocul loviturilor lor, cu ochii închişi, am simţit că nu mai dă nimeni în mine şi mă minunam cum am avut atâta credinţă că n-am simţit nici o durere şi cum Domnul mi-a dat putere să rabd, fără să zic o vorbă. Când am deschis ochii să văd ce-i cu oamenii care s-au oprit din lovituri, iată că toţi erau căzuţi pe spate cu limbile scoase, gâfâind şi oftând de oboseala cu care loveau şi ameninţau.
M-am trezit iarăşi din somn şi am început să mă rog Domnului cu putere şi credinţă până când am adormit din nou.
A sosit Duminica dimineaţa, dar eu am spus nimănui visul meu. De obicei, Duminica dimineaţa, noi, familia, aproape toţi, mergeam la biserică la Săcărâmb, vreo 6 km pe jos sau uneori cu calul. Aşa că ne-am pregătit, ca de obicei, să plecăm la biserică. Atunci, fraţii pocăiţi, care erau la noi, au spus că şi ei vor pleca acasă însă eu, văzând că ei vor să plece, am spus că rămân cu ei acasă şi ceilalţi ai familiei, fiecare a renunţat să mai plece la Săcărâmb, numai tata, singur, s-a dus că el era cantorul bisericii şi nu putea lipsi. Aşa că începuserăm iar să ne rugăm şi să cântăm cu aceşti fraţi. Ei iar au predicat şi ne-au explicat din Cuvântul Domnului şi eram bucuroşi că am participat la o aşa frumoasă slujbă religioasă, mai ceva decât la biserică.
După masă, pe la ora 13, a sosit şi tata de la biserică, împreună cu preotul Lupeanu Aurel. Când a intrat preotul în casă, a început să-i înjure pe pocăiţi cu ameninţări şi jigniri, că ce caută ei aici. Fraţii pocăiţi însă, îl priveau cu seninătate şi răbdare vorbind liniştit preotului care nu înceta să-i ameninţe. Eu, văzând furia preotului, care era gată să se arunce asupra pocăiţilor, mă gândeam că vrea să-i bată, m-am tras la o parte cu un scaun în mâini că, dacă preotul îi va ataca pe pocăiţi, eu să-i apăr. Desigur, preotul, văzându-mă, a lăsat-o mai moale dar cuvintele de ocară şi ameninţările au durat până seara. Pocăiţii se apărau cu Scriptura iar eu eram foarte bucuros de aceasta căci vedeam dreptatea mărturiei pocăiţilor cu Scriptura. După mai multe ameninţări, preotul a plecat dar, acum, cine să meargă să-l conducă pe preot, că era noapte, zăpadă mare şi frig? Mă angajară pe mine să merg şi să-l conduc pe preot, deşi îmi părea rău să mă despart de pocăiţi dar a trebuit să mă supun tatălui. Aşa că, mergând cu preotul, am continuat discuţia despre pocăinţă până în comună. La despărţire, preotul mi-a spus să fac “cum mă ajută Dumnezeu”. Atunci am înţeles împlinirea visului meu din noaptea trecută. M-am întors acasă grăbit, luând-o pe scurtătură, cu o viteză mare, ca să mă mai bucur cu fraţii pocăiţi. Am cântat cântările învăţate, ne-am rugat şi am înţeles că, pe calea credinţei, nu poţi merge fiecum, ci trebuie să te conduci după Cuvântul lui Dumnezeu. Despre visul meu n-am spus nimănui până mai târziu când s-a împlinit cu tot felul de prigoniri şi suferinţe pe calea crucii. Aşa s-a petrecut cu prima expediţie misionară de la Codru, compusă din 5 persoane: Pavel Andronic, Turcin Mihai, Mihăilă Floarea, Pavel Ana şi Mărioara, care au lăsat în urma lor o mare bucurie şi lumină din Cuvântul Domnului.
Cu câtva timp mai târziu m-am dus, împreună cu sora mea Elena, la adunare la pocăiţi, în comuna Ormindea, unde erau mai mulţi. Casa de rugăciune era în familia fratelui Bocanici Augustin, unde am petrecut toată ziua de duminică. A sosit acum timpul de prigonire din partea preotului Lupeanu care a venit cu tata, într-o Duminică după-masă, şi a început iar să mă combată de la pocăinţă. Discuţiile şi contrazicerile, ameninţările şi jignirile au ţinut până luni dimineaţa, la ora 8. Toată noaptea nu a dormit nimeni din casă, aşa de mari şi serioase au fost discuţiile. De Duminică după-masă până luni dinmineaţă nu am mâncat nimic, nici noi şi nici vitele. Dimineaţa, preotul, văzând hotărârea mea, a plecat, spunând că “pe acest băiat nu-l mai poate nimica întoarce de la pocăinţă, chiar dacă ar veni Christos din cer”. Auzi, ce comparaţie!!!
Noi ne-am dus să dăm de mâncare la vite că aveam 14 capete care zbierau de foame. N-am apucat bine să le hrănim când vine după mine un frăţior mai mic, Niculaie, chemându-mă în casă, la tata. Preotul vorbise cu tata că doar numai el mai poate să mă întoarcă de pe calea credinţei, să mă ameninţe că mă dă afară din casă şi că mă dezmoşteneşte dacă nu renunţ la pocăinţă. Şi cum stau ei amândoi în casă, tata a început să strige la mine şi să mă ameninţe cu mare furie, deşi el era un om tare blând şi liniştit, dar acum a procedat cum l-a învăţat preotul. După cum stăteam toţi trei în casă, eu, în faţa acestor ameninţări, am luat Biblia în mână şi am rostit foarte hotărât: “Să fiţi sănătoşi cu avere cu tot. Bibblia este averea mea”, şi am ieşit afară să plec. Atunci, tata m-a tras înapoi în casă iar el şi preotul au ieşit afară în curte. Eu priveam pe geam la ei şi am observat că a început să ningă cu ploaie. Atunci, repede, am luat ploierul, am ieşit afară şi l-am dat preotului ca să poată merge acasă cu el. El m-a privit lung şi m-a întrebat: “Păi, nu eşti supărat pe mine?” “Nu”, i-am răspuns eu, “că doar aşa scrie în Biblie!” Preotul a plecat iar eu am rămas cu Biblia în mână şi apoi mi-am văzut de lucru în linişte. De aici înainte, în fiecare seară, ţineam oră de rugăciune în casă, predicam din Biblie şi chemam şi pe ai mei să asculte şi să se roage cu mine. Aşa făceam în fiecare seară, cântam, ne rugam, ne bucuram cu toţii din Cuvântul lui Dumnezeu, numai tata era tot trist şi nu ştia ce să creadă şi ce să facă. Noi, însă, fraţii şi surorile mele, mama, ne rugam şi pentru el ca să asculte de Dumnezeu şi nu de preotul care îl învăţa să facă rău. Însă tata continua să meargă în fiecare Duminică la biserica din Săcărâmb, căci trebuia să ducă preotului de-ale mâncării: unt, lapte, brânză, ouă, carne şi altele căci noi eram bogaţi şi aveam de toate. Desigur, preotului i-a părut rău că ne pocăim, căci el pierdea aceste alimente.
A trecut timpul şi a sosit primăvara lui 1916 când a sosit la noi, la Codru, fratele Gheorghe Slev, fost învăţător. El ne-a ţinut câteva predici pe care nici acum, după zeci de ani, nu le pot uita. Fratele Slev era în drum spre Lupeni, căci în Duminica Tomii, după Paşte, urma să se ţină, la Lupeni, un botez. Auzind aceasta, eu şi sora mea, Elena, ne-am hotărât să mergem cu el. Eu eram pregătit acum şi doream să fiu botezat. Sora mea a venit doar să vadă botezul, dar acolo, auzind chemarea li Dumnezeu, s-a hotărât să se boteze şi ea. Aşa că, în ziua de 30 aprilie 1916, am primit botezul nou-testamental împreună cu sora mea mai mică, alături de alţi fraţi şi alte surori, aflaţi acolo pentru botez. Am fost botezaţi de către fratele Ştefan Igna din Banat. Ne-am întors acasă plini de bucurie că am îndeplinit tot ce Isus a poruncit dar tata s-a supărat căci preotul mereu îl îndemna la luptă împotriva noastră.

II.LUCRAREA
În 1921, Mârza Ilie s-a înscris la Seminarul Baptist, înfiinţat în acel an la Buteni, judeţul Arad, fiind printre cei dintâi 9 cursanţi ai seminarului. După terminarea Seminarului, în 1923, a fost repartizat ca pastor la biserica din Simeria, Deva şi împrejurimi. La Deva erau doar 6-7 surori care se adunau într-o casă închiriată, pe strada T. Maiorescu, casă în care locuia, tot cu chirie şi o soră bătrână văduvă împreună cu cele două fiice, Lucreţia şi Maria. Mârza a cumpărat această casă pentru el şi a amenajat din două camere o sală pentru biserică. În 24 ianuarie 1924, Maria (una din fiicele văduvei) avea să-i devină soţie. Împreună au avut 5 copii (un băiat şi 4 fete), care trăiesc toţi şi îl urmează toţi pe Christos. Una dintre fiicele lor este bunica mea (Oargă Lidia).
Astfel în anul 1923 a înfiinţat la Deva Biserica Baptistă cu doar 7 membri în propria lui casă, care a funcţionat acolo până în 1942, când s-a ridicat noua clădire a bisericii. În lucrarea sa de misiune, pe lângă biserica din Deva, a mai înfiinţat şi alte biserici baptiste în împrejurimile Devei (Bârsău, Nojag, Vărmaga, Teliuc, Voia, Mada, Balşa, Hondol, şi altele).
Mârza a fost un pastor sincer, strălucitor prin trăire şi jertfire pentru lucrare. Plin de râvnă în lucrarea de păstor, Ilie Mârza a câştigat multe suflete la credinţă. Astfel, în 16 august 1925, au fost botezate în Biserica Baptistă din Deva 13 persoane, botez oficiat de Ioan Covaci din Sinteşti. La 15 august 1926 acelaşi Ioan Covaci a oficiat, tot în Biserica din Deva, un botez cu 22 de suflete convertite, iar în 1927 au fost ţinute trei botezuri, îndeplinite de Ilie Mârza. Una din calităţile mari ale lui Ilie Mârza a fost prietenia lui cu alţi predicatori. Astfel, pe la Deva au trecut cei mai mulţi şi cei mai însemnaţi predicatori.
A lucrat pentru Împărăţia lui Dumnezeu din momentul conventirii sale şi până la moartea sa, survenită în 10 februarie 1986. În ziua de luni a plecat la Dumnezeu şi cu o zi înainte, în duminica din 9 februarie, i-a îndemnat pentru ultima oară pe fraţii din Biserica din Deva, la studiul biblic, cu cuvintele Domnului Isus, din Matei 28:19-20.
În tot timpul vieții, a fost întărit de Dumnezeu în mijlocul multor dificultăţi materiale şi prigoniri, soldate chiar și cu bătăi. A avut şi un important rol în conducerea lucrării baptiste din ţară. După 1944 a fost preşedintele Comunităţii Baptiste de Alba-Iulia, iar după organizarea Comunităţii Bisericilor din Hunedoara, a fost preşedintele ei până în 1962. Din 1956 a fost vicepreşedinte al Uniunii Baptiste. Nefiind de acord cu arondarea bisericilor şi cu reglementarea serviciilor divine s-a pensionat, susținând că nu poate fi de acord cu închiderea bisericilor de vreme ce toată viaţa a lucrat pentru înfiinţarea lor. Văzând că “nu se poate lupta cu morile de vânt” (aceasta este expresia sa), a renunţat la funcţiile de conducere în Uniune şi în Comunitate, dar a continuat să lucreze pe ogorul Evangheliei, spunând că, “din lucrarea lui Dumnezeu, nu ai voie să ieşi la pensie”.
Modul său frumos de trăire a lăsat o adâncă și plăcută impresie tuturor celor ce l-au cunoscut, în mod special asupra familiei sale. Biserica fiind în casa lor, copiii săi obişnuiau să se joace “de-a biserica”. Într-o zi, una dintre fiice, Maria (Baby), a făcut următoarea remarcă celorlalţi frăţiori: “Ştiţi ce? Eu cred că tăticul nostru este Domnul Isus, dar nu vrea să ne spună!” Lucrul acesta nu ne spune altceva decât că, cei care l-au cunoscut pe Mârza îndeaproape au putut să mărturisească despre el că a călcat cu adevărat pe urmele Domnului Isus Cristos. Aceeaşi Maria scria despre părinţii ei următoarele:
“Nu vom uita niciodată armonia, pacea, liniştea şi bucuria din casa noastră în prezenţa celor mai scumpi, sfinţi şi iubitori părinţi: Mărioara şi Ilie Mârza. Isus a făcut prin voi colţ de rai încă aici pe pământ. Ce minunat şi plăcut v-aţi trăit viaţa că niciodată Domnul nu v-a părăsit! Iar noi, copiii voştri, suntem cei mai fericiţi copii de pe pământ. Mulţumim lui Dumnezeu pentru viaţa voastră atât de frumoasă şi curată, care mereu predică despre minunatul Dumnezeu, Isus şi Duh Sfânt”.
În continuare, dorim să prezentăm câteva din multele prigoniri îndurate de străbunicul meu, Ilie Mârza, pe care am avut harul să-l cunosc personal. Prigonirile erau strârnite de preoţimea vremii, care incita primarii, notarii şi jandarmii împotriva baptiştilor; nu de puţine ori, preoţii îmbătau gloate de săteni pentru a-i maltrata pe credincioşi. Una din prigonirile suferite de Mârza Ilie s-a petrecut în comuna Teliucul de jos în 2 iunie 1932. Aici, preotul Gheorghe Turcin i-a mobilizat pe primar, notar şi jandarmi şi au pornit împreună spre Biserica Baptistă, unde i-au arestat pe cei doi predicatori, Mârza Ilie şi Munteanu Petru şi pe mai mulţi membri ai bisericii. Între timp, la orele 11 preotul a oprit liturghia, comiţând astfel un sacrilegiu deoarece, potrivit canoanelor, se întrerupe jertfirea lui Christos. Preotul s-a adresat enoriaşilor ortodocşi să iasă afară cu toţii “pentru a-i scoate din comună pe comunişti”. Un cetăţean, îndemnat de preot, l-a lovit cu putere pe Mârza, acesta căzând şi pierzându-şi pentru câteva minute cunoştinţa. Grupul de fraţi au fost scoşi de mulţime în afara satului, urmaţi fiind şi de Mârza, care şi-a revenit între timp. Acolo, fraţii au mulţumit lui Dumnezeu că au fost învredniciţi să sufere pentru Evanghelie. Din cauza loviturii pe care a primit-o, Mârza şi-a pierdut vederea, pe toată viaţa, de la un ochi şi a rămas cu o semi-pareză facială pe partea cu ochiul lovit.
O altă întâmplare care, în mod fericit, este legată de prima, s-a petrecut în Deva. Un cetăţean, pe nume Haida, a cărui soţie şi copii s-au pocăit şi veneau la Biserica Baptistă din Deva, într-o zi, pe când Mârza trecea pe lângă o clădire la care acesta lucra, s-a coborât de pe scară şi i-a tras o palmă lui Mârza peste obraz, spunând: “Na, pentru că mi-ai pocăit nevasta!”. Mârza Ilie a îndreptat şi celălalt obraz, însă pălmuitorul s-a mulţumit cu unul singur. Ajuns acasă, Mârza constată că palma primită de la Haida a dus la dispariţia semi-parezei primită la Teliuc.
Alte prigoniri sunt consemnate în articolul “Suferind pentru Cristos”, din revista Creştinul Azi, numerele 50 şi 51(lunile ianuarie şi februarie 1996), semnate de Ioan Bunaciu, cât şi în cartea Istoria răspândirii credinţei baptiste, de Ioan şi Otniel Bunaciu.

CONCLUZIE
Al. Vlahuţă spunea următoarele: “Că tu, drumeţul clipei care trece, vei gusta sau nu din roadele pomului pe care-l sădeşti, este un lucru de prea puţină importanţă. Important e ca pomul sădit de tine să rodească”. Ilie Mârza a luat în serios chemarea şi provocarea Domnului Isus Cristos de a fi lumina lumii şi sarea pământului şi de a duce Vestea Bună tuturor celor ce au nevoie de ea. A dus o viaţă personală şi de slujire remarcabilă, care a rămas ca un episod plăcut în inimile tuturor celor ce l-au cunoscut.

BIBLIOGRAFIE:
În alcătuirea acestei lucrări, am folosit următoarele surse:
1.Caiet cu însemnări personale, scris de Mârza Ilie
2. Mărturiile Mariei Neiconi şi Lidiei Oargă, două din fiicele lui Ilie Mârza
3.BUNACIU, Ioan & Otniel, Istoria răspândirii credinţei baptiste, Ed. Universităţii Bucureşti, 1997
4.BUNACIU, Ioan, “Suferind pentru Hristos”, în Creştinul Azi, numerele 50 şi 51 din ianuarie şi februarie, 1996
5.POPOVICI, Alexa, Istoria Baptiştilor din România, vol.II, Chicago, 1989

Adio hipertensiune!

Să spun drept, mi-a făcut bine pauza asta aşa de lungă din sferele internetului. Însă, iată-mă, revin complet schimbată şi, zic eu, mai în viaţă şi mai în puteri ca niciodată.

Acum am un stent  de 3 centrmetri şi jumătate în peticul de aortă reîngustat. E tare frumos, privit din mine prin razele X. Stentul ăsta e un fel de plasă de titanium. E pe viaţă! Şi, datorită acestei intervenţii, am renunţat DEFINITIV la antihipertensive (3 la număr). Deci, cu bucurie am strigat: „Adio hipertensiune!”

Îmi măsor în fiecare dimineaţă, la prima oră şi seara (aşa este recomandat de cardiologi), tensiunea arterială şi îmi fac o mie de cruci când privesc pe ecranul tensiometrului valorile: 11 cu 6, 12 cu 7 (Şi astea fără medicamente! Aici e minunea!). Uimirea mea este că, de acum încolo, pot să fac ce vreau, potrivit profesorului care m-a reparat. Chiar şi copii!

Asta dacă nu mi-ar fi impus medicii din România, la naşterea lui Fineas (şi el interzis de specialiştii români), să recurg la ligatura trompelor. Îmi zic eu, oftând de dorul ăsta ucis acum 8 ani.  Am ascultat de medici atunci cu strâgere de inimă, gândind-mă că fiul meu are nevoie de mamă şi pe viitor.

Acum, prin această intervenţie, însă lucrurile s-au schimbat… Încă un copil… Este oare asta cu putinţă?

Specialiştii în reproducere asistată de la Bruxell susţin, în urma unor investigaţii preliminare că ar fi posibil… prin deslegarea trompelor uterine…

Ştiu şi eu…

Dacă  vom căpăta deslegare de la Dumnezeu, şi eu muuuult curaj să trec prin alte 2 intrevenţii chirurgicale ( una laparoscopic şi alta clasică) poate vom urca şi muntele ăsta atât de înalt şi de abrupt. Poate…

Provocarea este mare… Iar credinţa abia pâlpâie… Să îndrăznim să visăm? Să îndrăznim să-I cerem? Să-L punem la încercare pe Dumnezeu? Oare nu e prea obraznică încercarea?

Totuşi, la Dumnezeu TOTUL este cu putinţă!…

Da, orice e cu putinţă, însă nu orice îmi e de folos… Ne gândim, ne rugăm, cugetăm, aşteptăm…

… aşteptăm sfaturi, mijlocire pentru acest dor…

… aşteptăm RĂSPUNSUL!

Căci, mai presus de orice gând, dorinţă, speranţă, este împlinirea voii lui Dumnezeu în viaţa mea. Restul… toate să cadă în mâna cea miloasă a Bunului nost Dumnezeu…

Până atunci, iată, am revenit pe meleagurile noastre româneşti, pentru o vacanţă de 6 săptămâni. Ne aşteaptă Codrul, neamurile, familia şi prietenii… care au mai rămas (încă) aici.

Iar, ca o paranteză, am început fooarte bine vacanţa noastră românească: bolnavi. Salvare. Medicamente. Zăcut în pat.

Acum ne-am mai revenit.

În curând urcăm la Codru!

Uraaaaa!