Marea dispută!

Zilele trecute, Fineas le-a propus amicilor săi de joacă să scrie împreună o carte, în care ei înșiși să fie protagoniștii. Când mi-a adus și mie la cunoștință despre noul lor joc, era foarte entuziasmat. Oricine ca el ar fi fost așa! Ce n-aș fi dat să mă prind și eu în joc cu ei!

L-am felicitat pentru inițiativă, desigur, și i-am pus la dispoziție un caiet. Era, de fapt, o agendă românescă din 2010 cu coperte cartonate.  (Unii pun la cale războaie între găști și răzbunări copilărești, iar ei se apucă să scrie o carte! Mare lucru zic eu că e ăsta!). Mi-a mulțumit cât se poate de exploziv, a pipăit-o îndelung, a pus-o iute în ghiozdan și a adormit mai repede ca de obicei, cu gândul la începutul cărții de mâine.

A doua zi, la școală, pauzele erau acum așteptate dintr-un scop nobil: să ne jucăm că scriem o carte! Terenul de joacă, până acum invadat cu aceeași sălbăticie și de protagoniștii noștri, era abandonat în schimbul unui colț de curte, ce devenise inopinat masă de scris. O fetiță scria faptele. Un băiat desena. Alții doi erau personajele principale, iar Fineas zicea ce să se scrie în CARTE.

Auzisem că, la început, s-au dus câteva discuții serioase despre subiect și personaje. Ba să fie ceva cu și din Războiul stelelor, ba cu șoricei, ca în Geronimo Stilton. Nu am aflat dacă au ajuns la un consens în privința asta. Știu doar că au început a scrie…

Capitolul I: Cei cinci prieteni

Într-o zi, Beniamin  a avut o idee. Așa că și-a strigat prietenii la el și i-a întrebat dacă nu vor să îl ajute să scrie o carte. Prietenii, desigur, au fost de acord. Și imediat s-au apucat de carte. Tea, fetița, scria. Beniamin spunea. Tea și Jasper inventau.

În josul paginii au desenat un fel de om cu cap de ursuleț. Nu mă pot lămuri nici acum, citind cartea pe furiș,  de ce neam sunt personajele. Numele par a fi „împrumutate” din colecția de cărți Geronimo Stilton.

Capitolul II: Beniamin și prietenii în spațiu

Deodată, pe terenul nostru de joacă a aterizat o navă spațială. Eu și prietenii mei ne-am urcat în ea și am plecat cu racheta în spațiu. Toți eram foarte speriați.

La un moment dat, Tea a auzit ceva ciudat. Ne-am dus cu toții la geam să vedem. Și, ce să vezi? Era acolo o comoară neprețuită .

Textul este împărțit de o rahetă desenată.

Vedeam Pământul. Uau! Ne aflam în marele spațiu care devenea din ce în ce mai negru. Un soldat spațial ne-a auzit. Atunci Jasper l-a văzut și el pe soldat. Soldatul era chiar în spatele nostru. Imediat ne-a prins, ne-a legat și ne-a luat ostateci. Teo avea la el un cuțit cu care a reușit să taie sfoara cu care eram legați.

Din păcate, clopoțelul a sunat. Pauza a luat sfârșit. Scoala s-a încheiat pe săptămâna asta. Micii noștri actori și scriitori vor trebui să aștepte trecerea weekend-ului, până se vor reîntâlni la colțul de scris pentru a-și continua cartea. Fineas, unul, abia așteaptă să vină iar zi de școală. Între timp, numai despre cartea lor vorbește. Ne atrenăm și noi în discuția lui. Dacă am putea, și noi am scrie cîte o carte, nu?

Luni sosește galopant de repede, pentru noi, iar Fineas este (din nou) cu prietenii în curtea școlii. Unii abia așteptau pauzele pentru a scrie mai departe. Alții însă au pus la cale o mare trădare: separarea și scrierea unei alte cărți. Iată cum ia naștere concurența neloială. Mateis, unul din protagoniștii noștri, în weekend, a început pe cont propriu o altă carte. A venit cu ea în grup, a fluturat-o de câteva ori prin fața copiilor, și iute s-au adunt în jurul lui „colaboratori”. Cartea lui era mai interesantă. Era cu mai multe lupte. A avut, pe semne, copilul muultă inspirație în acest weekend. Oferta lui era tentantă. Cartea părea mult mai atractivă. Așa că, fără prea multe discuții, „prietenii” au renunțat la Cartea lui Fineas pentru Cartea lui Mateis. (Apropo de lupta între găști.) Mateis se lăuda, acum când avea de partea lui „prietenii”, că a lui carte va avea mare succes și că se va vinde.

Nu e de mirare că după scoală Fineas m-a întâmpinat nu niște ochi triști și roșii de plâns. Mă și întrebam,  când l-m văzut așa de abătut venind spre mine, oare cu „cine a mai făcut azi ceartă” (vorba lui)? M-am îndreptat spre el cu brațele întinse și l-am întrebat:

-Dar, ce s-a întâmplat Fineas?

El mi-a răpuns repede, fără să mă salute:

– Mateis scrie și el o carte. Fără mine. Toți prietenii s-au dus cu el. Și la toată lumea place cartea lui. Toți sunt de partea lui. Eu acum nu mai am cu cine să scriu cartea. Și plângea. S-a terminat cu cartea mea. Eu m-am arătat imediat supărat pe Mateis. Își ștergea ochii cu mănușa.

– Eu cred că poți să o scrii singur. Hai, curaj! O continui singur.

– Nu pot. Eu nu știu să desenz așa de bine ca Robbe. Și cine mai scrie?

– Păi, tu. Și o faci fără desene. Ce, toate cărțile sunt cu desene?

– Atunci nu o să fie interesantă. O să fie plictisitoare. Eu scriu o carte pentru copii. Copiii caută cărți cu desene. N-o s-o cumpere niciun copil fără poze…

– Atunci, te ajut  eu cu desenele.

– Mulțumesc mama. Își trage nasul și îmi zâmbește.

„Se mai animează nițeluș”, îmi zic eu. Între timp, el își pregătea vioara. Avea acum oră de vioară. Până să vină porfesoara, mai schimbăm câteva replici.

– Știi, mama, eu nu știu să desenez așa de bine cai. Ba le fac burta prea mare, ba un picior prea mic.

– Păi, roag-o pe Petra să îți desenze cai. E specialitatea ei.

– Păi, nu știu dacă vrea să joace în cartea mea.

– Întreab-o!

– Nu e drept că Mateis scrie o carte. Eu am fost cu ideea. Și acum el zice că a fost ideea lui. Și Robbe ăsta cred că e cam mincinos. Ca să mă liniștească din supărare a zis că rămâne cu mine la cartea mea, dar după aia s-a dus cu Mateis. Și i-am spus că nu mai e prietenul meu.

A intrat profesoara. Ne-a salutat. Am schimbat câteva vorbe, în timp ce se pregătea să acordeze instrumentul lui Fini. După 20 de minute, durata orei, ne-am reîntors la discuția noastră. Încă nu era terminată, se pare. Pe drum spre casă însă a fost destul de dificil să povestim: frig, aglomerație, noi pe biciclete. Dar, ajunși la căldură, în confort, și după o masă caldă, cu ușurință am reaprins subiectul.

– De ce să mai scriu, dacă  la nimeni nu place cartea mea. Nimeni nu o s-o citescă…

– Eu cred că și pentru un singur cititor, tot merită să scrii cartea! Eu sunt un cititor! Și tata mai este unul…

– Dar pentru așa puțini cititori… Cartea mea nu o să se vândă… Nimeni nu o să cumpere cartea mea. A lui Mateis se va cumpăra… A lui e mai bună decât a mea…

– Fineas, cu o carte lucrurile nu stau așa de simplu. Doi oameni îți citesc cartea, apoi ei spun la alții doi, care îți vor citii și ei cartea, aceștia, la rândul lor, vor spune la alții… și tot așa…

Mai trece o vreme. Fineas își face o parte din teme. Apoi mergem la ora de teorie muzicală.  Pe la șapte seara, revenim iar acasă. Își termină temele. Încet, se apropie ora de culcare.

– Mami, de ce nu mi-a ieșit cu cartea?

– Fineas, curaj! Un eșec nu ar trebui să te oprească să mergi înainte. Nu poti scrie cartea cu prietenii, o scrii singur!Poți! Ești talentat! Ai putea scrie o carte!

– Of! Eu sunt plin de eșecuri…

– Fineas, nu vorbi așa. Nu e adevărat.

– Ba da. Și o să le scriu pe toate în o carte a mea.

– Scrie. Numai începe să scrii. Pe parcurs o să îți vină ideile, despre ce să scrii. Important e să începi.

Se pregătește de culcare. Își face ghiozdanul. Se îmbracă în pijama. Își pornește CD-ul cu cântecele și se urcă în pat. Mai poate sta 15 minute cu lumina aprinsă, timp în care citește.

Fineas citește. Eu încep să scriu despre dilema lui. Cele 15 miunte se scurg. Așa că mă ridic de la birou și mă îndrept spre camera lui să îi sting lumina și CD-playerul. De obicei el adoarme fulgerător de repede. Nu însă și acum.

– Fineas, noapte bună. E timpul să adormi.

– Mami, te iubesc.

– Și eu. Dar acum e timpul să dormi.

– Nu pot dormi.

– Trebuie. E târziu.

– Da, mami, crezi că o să îmi reușească cu cartea? Crezi că o să vând cartea?

– Fineas, mai întâi tu scrie cartea și abia după ce ai scris-o te gândești la aspectele astea, ok?

– Bine. Noapte bună.

Anunțuri

Mai bine doi decât unul…

„Mami, mie îmi place de fete, că ele sunt așa fine. Ele nu te reped. Nu îți zic imediat: Nu mai ești prietenul meu… Ele, așa, au răbdare cu tine, povestesc cu tine. Dar noi, băieții, ne mai batem și ne certăm de multe ori.

Vezi?! De aia e bine să aibă copilul mamă și tată! Că cu mama lui el progresează în comunicare, și cu tata se joacă.

Nu e bine cu un singur părinte, mama. Eu aș fi foarte trist dacă nu v-aș avea pe amândoi.”

(Fineas, 8 ani, aseară)

În mtetafore şi comparaţii

(În urmă cu un an.)

E duminică dimineaţă. Ne-am trezit destul de devreme şi zăbovim toţi trei în patul „lu’ mami şi-a lu’ tati” şi ne giugiulim. Azi n-avem biserică. Biserica este plecată cu familiile, pentru weekend, în Ardenne. Noi n-am mai mers.

E bine, însă, şi la noi în pat. Ne jucăm, ne gâdilăm, ne piţigăm. Mai facem şi pauze. Mai povestim câte una, câte alta. Fineas, tocmai în astfel de momente, face „cele mai mari destăinuri”. În miezul jocului el spune lucrurile cele mai importante. Aşa sunt băieţii! Asemena „destăinuiri” eu prefer să le aud tolănită pe canapea, sau aşezată la masă, cu o cană de lapte, de ceai sau de cafea Gano (depide de oră). Printre hohote de râs, trânte, şi „pumni” de perne, Fineas ne spune că noi suntem cei mai buni părinţi de pe pământ…. cu noi el se simte totdeauna bine… e bine că nu tot timpul facem după cum vrea el, fiindcă aşa el ştie că noi îl iubim…, deci nu ar vrea ca noi să murim vreodată (zicând asta, îl strânge cu putere pe Tibi de braţ). Provocată de neobişnuita lui deschidere, îl întreb:

– Fineas, dacă ar fi să foloseşti o metaforă sau o comparaţie, cum ai spune că suntem noi, părinţii tăi?

Linişte. Doar ticăitul înfundat al ceasului de pe perete se aude preţ de câteva secunde.

Fineas (7 ani): Un fruct bun şi dulce din care gust tot timpul?!”

Cioburi

Cu lumea-mi cioburi făcută

Mă răstorn între lumile tale.

Sângerând  prin cioburi de lume

Mă furişez pe sub ferestrele lumilor voastre

Îmi aştern cortul de scăpare

Între cerurile lor

Şi îmi acopăr hoitul sufletului

Cu aripile ei

Cine se va mai gândi la mine?

Cine mă va mai chema?

Gândul mi-a putrezit între  alte lumi

Limba mi-e flacără stinsă

Numele mi-e şters dintre nume…

Cine-mi va da un nume nou?

Cine mă va așeza într-o lume nouă?

Cine?…

Privindu-mă în oglindă

Până nu demult, pentru o scurtă vreme, aveam doar o singură oglindă mare în casă: oglinda din interiorul uşii şifonierului. Pentru a mă privi în ea trebuia să fac un mic efort: să închid uşa de la dormitor şi să deschid larg uşa de la dulap. O vreme am avut dispoziţia să fac acest mic efort. Încet-încet însă m-am mulţumit doar să arunc o privire fugară în oglinda de la baie, dimineaţa când îndepărtam orice urmă (izbitoare) de noapte.

Când lucrurile s-au aşezat, am remontat oglinda mare în cel mai aglomerat loc al casei: holul. Din el şi prin el intrăm şi ieşim în şi din orice cameră, chiar şi afară din locuinţă. Dacă vreau să merg în camera de baie, trec pe lângă oglindă, dacă ies din dormitor dau nas în nas cu oglinda, dacă trebuie să ies, ating oglinda, dacă vreau să intru în sufragerie sau în camera lui Fineas, vrând-nevrând arunc o privire în oglindă… Aşa că, voit-forţat am început să mă uit (prea) atent în oglindă.  Un fir de păr alb aici, două dincolo, încă trei pe margini, un riduleţ în colţul ochilor, celulită pe laterale, o cută de tristeţe pe obraji, un zâmbet amar, un oftat prelung, haine prea lungi, prea largi, prea scurte, înălţăminte prea strâmtă, prea veche…hm … ceva în plus, ceva în minus…

Într-o dimineaţă, când am ieşit din dormitor şi am dat brusc nas în nas cu mine din  oglindă, dintr-un „impuls duhovnicesc”, m-am pomenit că-mi imaginez că oglinda este Cristos.Cu priviri galeşe îmi mângâiam inima şi sufletul în faţa Lui. Ce mai creştină bună!

Pe când mă admiram eu de pe dinăuntru, un gând mă lovi brusc direct în moalele capului (inimii): Vai, nebuna de mine! Înaintea Lui TOTUL este gol şi descoperit!

Şi chiar în acel moment, cu mişcări zvâcnite începusem să înderpărtez pe rând fiecare haină, fiecare zorzoană din inima şi sufletul meu. Ce mă fac! Nu voiam să mă dezgolesc înaintea Lui, dar TREBUIA! Ştiam că era cu neputinţă săoglindesc în El dacă nu mă dezbrăcam de mine. Fără retuşuri, fără cosmetizări, fără accesorii care să ascundă adâncul adâncului meu. Goală şi descoperită în faţa dumnezeirii… ah… ce ruşine…

Era dureros. Dureros şi traumatizant. Oasele mi se topeau în mine. Păcatele spumegau din cele mai dosite colţuri de inimă. Ranchiuna şi resentimentele se zvârcoleau în sufletul meu. Răul mă ciupise de inimă, iar bunătatea mă părăsise. Izvoarele de Viaţă secaseră. Armura dată mie de Însuşi Dumnezeu Tatăl zăcea ascunsă-n zgură. Sufletul-mi era întunecat. Inima-mi era împietrită. Durerea şi ruşinea mă îngenuncheaseră. Chircită în faţa Lui, nu îndrăzneam să-mi ridic privirea. Sufletul mi-era zdrobit. Inima şi rărunchii, cercetaţi.

Cine mă va ridica (iar)? CINE? Cine mă va împodobi cu slavă şi cinste? CINE? Cine va face să ţâşnească (iar) din mine izvoare de Viaţă? Cine mă va îmbrăca cu armura lui Dumnezeu, ca să pot (atunci) rezista în ziua cea rea? Cine?

Cristos, Oglinda mea, TĂCEA. Uşa îndurării lui Dumnezeu se închidea pentru mine. Plângeam. Plângeam de ruşine, de durere. Cu mişări necontrolate mă luptam din răsputeri să îmi ascund goliciunea adâncului meu întunecos. Lacrimile acide se prelingeau în inimă, în suflet…

Oglindă, oglinjoară… cine… cine e..?

Cristos încă TĂCEA. Speranţa din mine murea. Pentru mine nu mai e salvare. Sunt pierdută. Atunci, porţile Iadului se deschideau. Văpaia şi urgia se încolăceau pe după sufletul meu frânt. Moartea şi păcatele îmi sfâşiau inima zdrobită. Mi-era frig. Foarte frig. Sunt pierdută.

Oglindă, oglinjoară… cine… cine e mântuirea…?

Cristos PLÂNGEA. Lacrimi de sânge curgeau şiroaie până în inimă. Speranţa reînvia. Inima mi se încălzea. Sufletul se desprindea din strânsoarea Iadului. Dintr-o zvâcnitură m-am ridicat drept în picioare, mi-am aţintit privirea înăbuşită-n lacrimi spre Cristos, şi, ca un nebun, am strigat:

Cristoase, ai milă de mine!!!! Nu sunt nimic. Nu am nimic. Am vrut să fac Binele, dar am făcut Răul. Duhul mi-era plin de râvnă, dar firea a fost mai puternică. Cristoase, fă ce vrei din mine!

Uşa Iadului se închidea cu  mare zgomot, în timp ce Porţile Îndurării Domnului se deschideau maiestuos ‘nainte-mi. Cristos MĂ CHEMA  pe nume. Prin ochii-mi împăienjeniţi L-am privit înmărmurită pironit DIN NOU pe Cruce, mânjit DIN NOU cu toate putorile  şi fărădelegile mele. El doar m-a privit. Apoi şi-a aţintit privirea spre Cer şi cu glas puternic a rostit: „Dumnezeule Tată, iart-o! Căci n-a ştiut ce face…”

Iartă-mă! Iartă-mă! Oglindă, oglinjoară… cine… cine este Mântuirea mea?

În acel moment, întunericul din adâncul meu s-a rupt în două, iar lumina lui Crisots m-a luminat pe deplin. Cerul s-a deschis şi un glas se auzi spunând: „Cristos este Mântuirea ta.”

Cristos, Mântuirea mea… Iartă-mă. Iartă-mă…

„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă în Mântuirea mea…”

Până când… Până când… Până când mă voi zbate aşa, între bine şi rău?

„Până când  Eu voi lua chip în tine…”

Ah… Tu ACUM îmi zdrobeşti inima şi îmi cerecetezi rărunchii… Mă doare…

„Până voi lua chip în tine… Eu sunt Olarul, tu eşti…”

…lutul… Da. Ştiu. Mă vei încerca?

„Încinge-ţi mijlocul cu adevărul. Eu sunt Adevărul! Îmbracă-te acum cu platoşa dreptăţii. Prin mine vei intra în dreptatea lui Dumnezeu. Încalţă-te degrabă cu râvna Evangheliei păcii. Caută pacea, urmăreşte dreptatea lui Dumnezeu. Pe lângă toatea acestea, ţine-ţi la îndemână scutul credinţei cu care vei stinge toate săgeţile aprinse ale celui rău. Nu uita însă coiful mântuirii și sabia Duhului, Cuvântul Meu. Doar aşa vei putea rezista şi vei putea rămâne drept în picioare în ziua necazului.”

Deci, mă vei încerca…

„Puneţi-vă pe voi înşivă la încercare pentru a vedea dacă sunteţi în credinţă! Verificaţi-vă pe voi înşivă dacă Cristos este în voi.”

Ah… Durerea mă răscoleşte. Inima îmi arde ca un foc în piept şi un foc îmi mistuieşte şoaptele. Sunt mută. Stau în tăcere, nerostind nici măcar o vorbă bună. Într-adevăr, ce ce sunt eu înaintea ta, Dumnezeule? Sunt doar o suflare.

„Eşti lucrarea mânilor Mele. Iar Eu voi cu tine până la sfârşitul zilelor tale. Nu te îngrijora, nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine. Eu îţi fac rana şi tot Eu o vindec.”

Nădăjduiesc în Tine. Izbăveşte-mă de toate fărădelegile mele! Cercetează-mă, Doamne, şi vezi dacă sunt pe calea greşită (… şi sunt…) şi pune-mă IAR pe calea Ta… Pe calea Ta…

„Eu sunt CALEA…