Până nu demult, pentru o scurtă vreme, aveam doar o singură oglindă mare în casă: oglinda din interiorul uşii şifonierului. Pentru a mă privi în ea trebuia să fac un mic efort: să închid uşa de la dormitor şi să deschid larg uşa de la dulap. O vreme am avut dispoziţia să fac acest mic efort. Încet-încet însă m-am mulţumit doar să arunc o privire fugară în oglinda de la baie, dimineaţa când îndepărtam orice urmă (izbitoare) de noapte.
Când lucrurile s-au aşezat, am remontat oglinda mare în cel mai aglomerat loc al casei: holul. Din el şi prin el intrăm şi ieşim în şi din orice cameră, chiar şi afară din locuinţă. Dacă vreau să merg în camera de baie, trec pe lângă oglindă, dacă ies din dormitor dau nas în nas cu oglinda, dacă trebuie să ies, ating oglinda, dacă vreau să intru în sufragerie sau în camera lui Fineas, vrând-nevrând arunc o privire în oglindă… Aşa că, voit-forţat am început să mă uit (prea) atent în oglindă. Un fir de păr alb aici, două dincolo, încă trei pe margini, un riduleţ în colţul ochilor, celulită pe laterale, o cută de tristeţe pe obraji, un zâmbet amar, un oftat prelung, haine prea lungi, prea largi, prea scurte, înălţăminte prea strâmtă, prea veche…hm … ceva în plus, ceva în minus…
Într-o dimineaţă, când am ieşit din dormitor şi am dat brusc nas în nas cu mine din oglindă, dintr-un „impuls duhovnicesc”, m-am pomenit că-mi imaginez că oglinda este Cristos.Cu priviri galeşe îmi mângâiam inima şi sufletul în faţa Lui. Ce mai creştină bună!
Pe când mă admiram eu de pe dinăuntru, un gând mă lovi brusc direct în moalele capului (inimii): Vai, nebuna de mine! Înaintea Lui TOTUL este gol şi descoperit!
Şi chiar în acel moment, cu mişcări zvâcnite începusem să înderpărtez pe rând fiecare haină, fiecare zorzoană din inima şi sufletul meu. Ce mă fac! Nu voiam să mă dezgolesc înaintea Lui, dar TREBUIA! Ştiam că era cu neputinţă să mă oglindesc în El dacă nu mă dezbrăcam de mine. Fără retuşuri, fără cosmetizări, fără accesorii care să ascundă adâncul adâncului meu. Goală şi descoperită în faţa dumnezeirii… ah… ce ruşine…
Era dureros. Dureros şi traumatizant. Oasele mi se topeau în mine. Păcatele spumegau din cele mai dosite colţuri de inimă. Ranchiuna şi resentimentele se zvârcoleau în sufletul meu. Răul mă ciupise de inimă, iar bunătatea mă părăsise. Izvoarele de Viaţă secaseră. Armura dată mie de Însuşi Dumnezeu Tatăl zăcea ascunsă-n zgură. Sufletul-mi era întunecat. Inima-mi era împietrită. Durerea şi ruşinea mă îngenuncheaseră. Chircită în faţa Lui, nu îndrăzneam să-mi ridic privirea. Sufletul mi-era zdrobit. Inima şi rărunchii, cercetaţi.
Cine mă va ridica (iar)? CINE? Cine mă va împodobi cu slavă şi cinste? CINE? Cine va face să ţâşnească (iar) din mine izvoare de Viaţă? Cine mă va îmbrăca cu armura lui Dumnezeu, ca să pot (atunci) rezista în ziua cea rea? Cine?
Cristos, Oglinda mea, TĂCEA. Uşa îndurării lui Dumnezeu se închidea pentru mine. Plângeam. Plângeam de ruşine, de durere. Cu mişări necontrolate mă luptam din răsputeri să îmi ascund goliciunea adâncului meu întunecos. Lacrimile acide se prelingeau în inimă, în suflet…
Oglindă, oglinjoară… cine… cine e..?
Cristos încă TĂCEA. Speranţa din mine murea. Pentru mine nu mai e salvare. Sunt pierdută. Atunci, porţile Iadului se deschideau. Văpaia şi urgia se încolăceau pe după sufletul meu frânt. Moartea şi păcatele îmi sfâşiau inima zdrobită. Mi-era frig. Foarte frig. Sunt pierdută.
Oglindă, oglinjoară… cine… cine e mântuirea…?
Cristos PLÂNGEA. Lacrimi de sânge curgeau şiroaie până în inimă. Speranţa reînvia. Inima mi se încălzea. Sufletul se desprindea din strânsoarea Iadului. Dintr-o zvâcnitură m-am ridicat drept în picioare, mi-am aţintit privirea înăbuşită-n lacrimi spre Cristos, şi, ca un nebun, am strigat:
Cristoase, ai milă de mine!!!! Nu sunt nimic. Nu am nimic. Am vrut să fac Binele, dar am făcut Răul. Duhul mi-era plin de râvnă, dar firea a fost mai puternică. Cristoase, fă ce vrei din mine!
Uşa Iadului se închidea cu mare zgomot, în timp ce Porţile Îndurării Domnului se deschideau maiestuos ‘nainte-mi. Cristos MĂ CHEMA pe nume. Prin ochii-mi împăienjeniţi L-am privit înmărmurită pironit DIN NOU pe Cruce, mânjit DIN NOU cu toate putorile şi fărădelegile mele. El doar m-a privit. Apoi şi-a aţintit privirea spre Cer şi cu glas puternic a rostit: „Dumnezeule Tată, iart-o! Căci n-a ştiut ce face…”
Iartă-mă! Iartă-mă! Oglindă, oglinjoară… cine… cine este Mântuirea mea?
În acel moment, întunericul din adâncul meu s-a rupt în două, iar lumina lui Crisots m-a luminat pe deplin. Cerul s-a deschis şi un glas se auzi spunând: „Cristos este Mântuirea ta.”
Cristos, Mântuirea mea… Iartă-mă. Iartă-mă…
„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă în Mântuirea mea…”
Până când… Până când… Până când mă voi zbate aşa, între bine şi rău?
„Până când Eu voi lua chip în tine…”
Ah… Tu ACUM îmi zdrobeşti inima şi îmi cerecetezi rărunchii… Mă doare…
„Până voi lua chip în tine… Eu sunt Olarul, tu eşti…”
…lutul… Da. Ştiu. Mă vei încerca?
„Încinge-ţi mijlocul cu adevărul. Eu sunt Adevărul! Îmbracă-te acum cu platoşa dreptăţii. Prin mine vei intra în dreptatea lui Dumnezeu. Încalţă-te degrabă cu râvna Evangheliei păcii. Caută pacea, urmăreşte dreptatea lui Dumnezeu. Pe lângă toatea acestea, ţine-ţi la îndemână scutul credinţei cu care vei stinge toate săgeţile aprinse ale celui rău. Nu uita însă coiful mântuirii și sabia Duhului, Cuvântul Meu. Doar aşa vei putea rezista şi vei putea rămâne drept în picioare în ziua necazului.”
Deci, mă vei încerca…
„Puneţi-vă pe voi înşivă la încercare pentru a vedea dacă sunteţi în credinţă! Verificaţi-vă pe voi înşivă dacă Cristos este în voi.”
Ah… Durerea mă răscoleşte. Inima îmi arde ca un foc în piept şi un foc îmi mistuieşte şoaptele. Sunt mută. Stau în tăcere, nerostind nici măcar o vorbă bună. Într-adevăr, ce ce sunt eu înaintea ta, Dumnezeule? Sunt doar o suflare.
„Eşti lucrarea mânilor Mele. Iar Eu voi cu tine până la sfârşitul zilelor tale. Nu te îngrijora, nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine. Eu îţi fac rana şi tot Eu o vindec.”
Nădăjduiesc în Tine. Izbăveşte-mă de toate fărădelegile mele! Cercetează-mă, Doamne, şi vezi dacă sunt pe calea greşită (… şi sunt…) şi pune-mă IAR pe calea Ta… Pe calea Ta…
„Eu sunt CALEA… „
Jurnalul Florentinei 