(În urmă cu un an.)
E duminică dimineaţă. Ne-am trezit destul de devreme şi zăbovim toţi trei în patul „lu’ mami şi-a lu’ tati” şi ne giugiulim. Azi n-avem biserică. Biserica este plecată cu familiile, pentru weekend, în Ardenne. Noi n-am mai mers.
E bine, însă, şi la noi în pat. Ne jucăm, ne gâdilăm, ne piţigăm. Mai facem şi pauze. Mai povestim câte una, câte alta. Fineas, tocmai în astfel de momente, face „cele mai mari destăinuri”. În miezul jocului el spune lucrurile cele mai importante. Aşa sunt băieţii! Asemena „destăinuiri” eu prefer să le aud tolănită pe canapea, sau aşezată la masă, cu o cană de lapte, de ceai sau de cafea Gano (depide de oră). Printre hohote de râs, trânte, şi „pumni” de perne, Fineas ne spune că noi suntem cei mai buni părinţi de pe pământ…. cu noi el se simte totdeauna bine… e bine că nu tot timpul facem după cum vrea el, fiindcă aşa el ştie că noi îl iubim…, deci nu ar vrea ca noi să murim vreodată (zicând asta, îl strânge cu putere pe Tibi de braţ). Provocată de neobişnuita lui deschidere, îl întreb:
– Fineas, dacă ar fi să foloseşti o metaforă sau o comparaţie, cum ai spune că suntem noi, părinţii tăi?
Linişte. Doar ticăitul înfundat al ceasului de pe perete se aude preţ de câteva secunde.
Fineas (7 ani): „Un fruct bun şi dulce din care gust tot timpul?!”
Jurnalul Florentinei 