Între zețărie și tastatură


Știți ce este aceasta?

Este o masă de culegătorie sau de zețărie. Până mai acum 20 de ani, așa se „tipăreau” ziarele, revistele și cărțile (cel puțin în România). Într-o ramă de metal (stânga-foto), numită „culegar”, tipograful culegător sau zețarul, după manuscris, așeza manual literă cu literă în rânduri egale, formând textul de imprimat. Masa de culegar aducea cu un birou cu multe sertare  (jos-foto) și mici compartimente (sus-foto). Sertare în care însă stăteau ascunse litere și grupuri de litere „cioplite” în metal (plumb). De menționat că ordinea lor  în sertar era impecabilă; ele fiind – desigur – așezate de către zețar de fiecare dată în ordine alfabetică. Literele nu erau mai mari de-o șchioapă: poate de mărimea 12-14. Uneori zețarul le culegea cu penseta. Și, ce e cel mai important, textul trebuia scris „pe dos”, ca pe hârtie să ajungă „cu fața” (la cititor)!

Literele, de la atâtea băi de cerneală (substanță toxică) erau unsuroase și murdare. Prin urmare, zețarul era mereu înnegrit pe mâini de… negru. Murdară îndeletnicire!

Metalul din care erau fabricate literele era plumbul. Un metal extrem de toxic pentru om. Și zețarul era om! De aceea, el primea zilnic 1 litru de lapte, ca antidot împotriva plumbului otrăvitor. Otrăvitoare meserie!

Când culegarul era plin cu litere, el cântărea aproximativ 80 de kilograme.  Iar trasportarea lui prin tipografie, spre o altă fază de lucru, se făcea tot „manual”. Dacă socotim că un ziar avea, să zicem, 6-8 pagini, fiecare pagină-matrice cântărind în jur de 80 de kg, câte kilograme ridica un tipograf pe zi? Grea muncă!

Zețarul, pe lângă atribuția de a „copia” literă cu literă articolele ce aveau să constiutie ziarul de azi sau de mânie (depinde de tura de lucru), îi revena și sarcina de a ordona, a aranja „în pagină”, adică în culegar, textele, titlurile, pozele. Jurnaliștii își scriau textele pe hârtie, apoi acestea mergeau la corectat, iar de la corectat mergeau la tipograf. Iar el le găsea locul „în pagină”. Se prea poate ca, în drumul lui, articolul să treacă și printr-o mașină de scris. Detaliul acesta mi-a scăpat din vedere.

Dimineața, orice cetățean putea să cumpere ziarul „proaspăt”. Uneori, dacă te străduiai, puteai să-l simți încă cald, aburind, abia ieșit din „cuptoarele” tipografiilor.

Pe vremea zețăriilor și a tipografilor, ziarele erau „calde”, iar oamenii din spatele lor erau o echipă: jurnaliști, corectori, editori și tipografi.

Astăzi, ziarul, revista sau cartea nu se mai „culeg” manual. Zețăriile au fost casate și înlocuite cu calculatoare, sau direct cu laptopuri, iar zețarii – reprofilați (unii mai norocoși) sau diponibilizați (alții și mai norocoși). Astăzi (nu?) nimeni nu mai culege literă cu literă un articol. Astăzi „copy end paste” e mai la îndemână decât penseta de pe vremea zețăriilor.

Tipograful de astăzi e tehnoredactor. Iar tehnoredactare poate să facă azi aproape oricine. Ai calculator, ai ceva cunoștințe de Office, poți să te faci tehnoredactor. Și unde mai pui că poți fi chiar unul cu studii superioare! Deci, s-ar presupune că stai bine cu ortografia și cu gramatica limbii române! (sau ale altor limbi). Pentru că, oricât de avansați tehnologic am fi, chihițelor ortografiei românești tot nu cred că le-a fost scris vreun program. Însă, în ce privește scrierea corectă a multor cuvinte românești, și nu numai, norocul „prostului” (vorba aia); ai program de  corectare a textului pe computer (dacă îl și activezi!). Încet, încet nici corectorii nu-și vor mai mânca pâinea meseriei.

Zețarul nu era om cu studii înalte. Avea cel mult profesionala. Școala unde câțiva ani învăța meseria de zețar, în timp ce își făcea practica la viitorul loc de muncă. Adică, altfel spus, învăța să culeagă  manual (cu penseta) literă cu literă textul dat la imprimat. Ba, mai mult, cum am amintit ceva mai sus, învăța să scrie „pe dos”! Pentru o asemenea ocupație chiar îți trebuie exercițiu!

Încercați și voi să scrieți nu un cuvânt, nu un paragraf, ci o carte sau un ziar întreg pe dos! Să vedem, reușiți în tempo?

Nu-i așa că tastele tastaturii computerului ne-au ușurat scrierea? Dar memoria? Dar creativitatea?

Să mă explic.

Tatăl meu  n-a dat pâine țării (doar nouă, familiei), n-a zidit case, n-a coborât în mine pentru a smulge fierul din adâncul pământului (deși a lucrat cu un soi de metal), nici n-a modelat oțelul în cuptoare fierbinți (deși a contribuit și el la „coacerea” unei oarecare pâini), nici n-a îmbrăcat alb halat (poate doar o salopetă), iar de deschis întâiul caiet în școală… nici nu poate fi vorba, ÎNSĂ, tatăl meu a cules literă cu literă (alăturii de alții) ziarele bucureștenilor, dându-le mai bine de 30 de ani ziare „calde”. Tatăl meu a fost zețar sau tipograf culegător. Cele mai importante ziare bucureștene (Informația, Sportul, România Mare și cu singuranță și altele) au fost „pensate” literă cu literă și de tata. Și scrise de el „pe dos”! Asta mă fasccina cel mai mult, că trebuia să știe să citescă și să așeze literele, cuvintele corect, dar invers.

Tata, deși atâta timp cât a fost elev a fost premiant, a ales meseria în favoarea „cărții”. Școala îl făcea dependent de alții, de părinți, de teme,  de cărți, de caiete, de pixuri și stilouri, pe când meseria (dobândită într-o școală profesională) îi dădea „aripi”, independență. Asta și-a dorit. Așa erau atunci vremurile. Tinerii căutau iute independența financiară, mai ales că le și era apoape pusă pe tavă. Îți alegeai o meserie, mergeai la profesională, învățai meseria (da o învățai!), practicând-o la viitorul tău loc de muncă, cum am mai spus. Simplu. De-ar fi fost așa și acum… Deci, tata a ales calea cea mai scurtă spre independență.

Mărturisesc, multă vreme am crezut că cel ce alege să urmeze școala de meserii, o face doar pentru calificare în acea meserie. Fără calificare în orice meserie sau profesie, nu prea te alegi cu un job, nu? Nu prea credeam că o astfel de persoană și-ar putea alege calificarea în funcție de ceea ce îi place să facă, că și-ar putea alege o calificare într-o meserie pe care să o facă  chiar cu plăcere, cu pasiune. Oare cel ce e calificat în a face, să zicem, mături, sau cel ce calificat în a capsa amabalajele de carton  chiar își  poate face meseria din (cu) pasiune?  Că, să faci o meserie fără pasiune…  și zeci de ani… chiar sună a „sinucidere profesională” .

Credeam că tata chiar așa și-a ales meseria și, prin urmare, calificarea: la întâmplare. Fără să fi pus în cântar talentele sale, înclinațiile sale, pasiunile sale, pentru o anume meserie. Mi-l imaginam un tânăr dornic să aibă banii lui, care  a fugit de carte, alegându-și așa  la întâmplare o meserie care să îi asigure pâinea zilnică.

Adevărul însă (mi) s-a dovedit a fi altul. DA, și-a dorit să fie pe picioarele lui cât mai de tânăr, dar nu pentru că dorea să scape de sub autoritatea părinților (rămânând destul de tânăr orfan de tată), ci pentru a nu mai fi o povară pentru ei; pentru a fi sprijin. Nu cititul era cel care îi dădea bătăi de cap, ci scrisul, mai exact caligrafia. Aceasta cerea prea multă migală. La caligrafie se cerea să conturezi literele scrise de mână, să le dispui simetric una lângă alta, să înveți, cu alte cuvinte, să „sculptezi singur litere  în hârtie, litere frumoase și inteligibile. Cu toate acestea, am descoperit că tata a îndrăgit  mult literele, însă nu cele „de mână”, ci cele gata „turnate”, precum și cititul, dar nu oricare, ci cel… „pe dos”. Ideea asta îmi plăcea la nebunie. Mi se părea de mică ceva curios de neobișnuit.

Așa că tata s-a făcut ZEȚAR. O meserie creativă, îmi spunea el, în puținele noastre discuții. Pentru el, așezarea literelor rând pe rând în culegar era ca un  joc de puzzle. (Și chiar este puzzle-ul marele lui hobby, alături de pescuit!)

Prin natura meseriei, tata ajunsese să  cunoască multe și să memoreze mult din articolele culese de el. Tata, știa aproape tot conținutul ziarului pe de rost: așezare în pagină, titluri, articole. Memoria lui căpăta forme gigantice. Cu fiecare culegar umplut cu litere el își îmbogățea, fără prea mare efort, vocabularul, mai rapid și mai lesne decât un filolog. În timp, învățase să recunoască cele mai frecvente greșeli de exprimare,  de ortografie, omise de corectori, pe care le corecta chiar el. Ce făcea el era aproape o muncă de filolog, zic eu. Opera cu aceleași elementecu care opera un filolog, bunăoară. Lucra cu textul brut, se „juca” cu literele, dându-le forme concrete, corecta, învăța, memora, explora, se informa, citea,  și „scria”. Iar ce „scria el cu litere de plumb era citit de mulți.

Mi-au trebuit 34 de ani  ca să descopăr că de la TATA am moștenit pasiunea  mea nepotolită pentru litere!

Câteva cărți, un teanc de coli și o peniță sau, mai bine, un laptop (Ce să-i faci, tehnologia ne e mai la îndemână.) sunt alinare pentru sufletul meu și bucurie pentru inima mea.

Vizavi de înclinațiile mele, mi-amintesc, prin mama, că la tăierea moțului (un obicei ortodox) eu am ales, dintre toate obiectele care mi-au fost puse pe o tavă de către nași și părinți: cartea, hârtia și stiloul. Dacă ar fi pus și un laptop  și și o casă, cu siguranță că le-aș fi ales și pe acestea! Sau un tort cu ciocolată! Ciudat că nu am ales nici leii și nici valuta, aflate printre celelate obiecte. Pesemene că nu sunt făcută „să fac” bani. Dar (o) carte? Cine poate asta ști?

În fine, acum că mi-am descoperit jumătatea de „moștenire”, jumătatea de la tata, pot să îmi văd bucuroasă de cărțile mele, de ciornele mele, de scrierile mele, și… cine știe… tot căutând, poate voi descoperi și cealaltă jumătate de „moștenire”, cea de la mama…

Până atunci, un lucru e cert: dacă n-aș fi urmat Filologia, cu siguranță m-aș fi făcut ZEȚAR, ca tata! Să calc pe urmele lui, aici.

De fapt, eu chiar calc pe urmele lui tata! Însă la o scară, să zicem, mai înaltă.

Regret însă că nu el a fost cel care să-mi așeze pașii pe urmele pasiunii lui, ci bunicii materni. Da, asta regret. Regret că tata nu a avut curiozitatea să se regăsească în mine, și să-mi țeasă el aripile. El să îmi dea pocalul cu litere și să mă învețe cum să conturez puzzle-ul. El să mă învețe alfabetul. El să mă așeze la masa de scris. El să mă așeze între cărți.

Și totuși, timpul nu e pierdut. Nu-i așa tată?

Eu încă (te) aștept; cu degetele pe tastatură, sculptând în ecranul laptopului meu toate gândurile făcute cocolș în mine.

***

Uneori,  cred că este bine să citim  și „pe dos”, ca să iasă toate lucurile „pe față”.

Foto: Dan Mierluț

Anunțuri

7 comentarii la “Între zețărie și tastatură

  1. Frumos articol, evocator al unei lumi apuse dar pe care incercam sa o reinviem in Romania. Daca imi dai voi sa fac doar cateva mici observatii „tehnice”:
    – „masa” din poza se numeste regal. Iar sertarele se numesc case de litera, in care literele sunt aranjate in ordinea frecventei (fiecare limba are o alta aranjare a casei de litere).
    – ce este in poza in stanga nu e un culegar – culegarul e un instrument mic, de tinut in mana. Din culegar, textul cules se punea pe sif (o tava metalica cu margini in 2 sau 3 parti). In poza e o presa de corectura manuala, la care se „tragea” spaltul. Se mai spunea ca se trage o perie (simpatic e ca langa presa sunt 2 perii) pentru ca, in lipsa unei prese speciale de corectura, se apasa energic peste literele acoperite cu cerneala cu o perie deasa din par de porc, obtinand astfel imprimarea.
    – literele comune erau de la 6 puncte tipografice si nu era nevoie de penseta ca sa fie culese, din cate stiu eu. Penseta (sau cum i se spune in jargon „clestuta”) era folosita mai ales pentru a scoate literele gresite din spalt si a le inlocui cu cele corecte.

    Si o curiozitate – de unde este poza? Nu am vazut astfel de regale in Romania, asa ca presupun ca e din alta parte. Am intrat si pe site-ul fotografului dar nu m-am lamurit.

    Succes!

    • Da, asa e. Regal îi spune și tata.
      Multumesc de completari.
      Pentru a-mi aminti toate detalile despre „masa” cu pricina ar fi trebuit sa il sun pe tata si sa-l intreb.
      ram doar o copiliță.

      A! Poza este făcută în Muzeul de comnunicații din Tilburg, Olanda.

  2. Foarte interesant! În epoca calculatoarelor….am uitat de toate acestea!

    Dragă Florentina, să aveţi un Crăciun fericit! Multă sănătate şi numai bucurii!

  3. Florentina,

    frumos articolul despre tatăl tău. Este harul lui Dumnezeu să avem astfel de părinți. Îți doresc un an plin de binecuvântări alături de cei dragi și mult har în tot ce faci!

  4. sper sa nu gresesc dar cred ca eu am vazut regal ca acela din poza,sau asemanator. o sa ma uit mai atent ca am ocazia sa vad in fiecare zi asa ceva daca doresc. Foarte frumos articolul, bravo

  5. bravo! m-am intors in timp!….am lucrat si eu in Tipografie dar am fost Puitoare, cata rabdare si pricepere aveau adevaratii tipografi…zetari, ce sai faci,….vremuri cu care niciodata nu ne vom mai intalni, decat virtual, bine ca mai avem inca amintiri placute!…mult respect tuturor tipografilor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s