Cartea copilăriei

Bănuiesc că majoritatea copiiilor din generația mea aveau ca pasiune cititul. Asta pentru că, pe vremea noastră, nu aveai atâtea oferte de petrecut timpul liber, ca acum (deși, acum mai mult pierzi timpul, decât să-l petreci în mod constructiv, educativ, benefic); cu excepția celor 5-10 minute, seara, de Leka nosht, deca! (Noapte bună, copii!) de la bulgari; asta pentru bucureșteni. Așa că, dacă nu eram în fața blocului să ne jucăm Frunza, Rațele și vânătorii, De-a mama și de-a tata sau De-a magazinul, și dacă nu mai aveam teme de făcut, puneam mâna pe o carte (de obicei preferată) cu povești sau cu aventuri (după caz), ne tolăneam în fotoliul din sufragerie, sau ne băgam sub masă (ce se transforma pe loc într-o peșteră secretă), sau (în cazul altora mai fericiți) ne închideam în camera noastră (eu nu am avut așa ceva în copilărie, ci sufrageria devenea locul nostru de dormit peste noapte; deci, fotoliul – dacă lipsea mama de acasă – devena colțul meu sau „peștera secretă”). Ea, cartea, ținea locul laptopului de azi, al jocurilor electronice, al mobilului, al televizorului, și parcă niciodată nu ne plictiseam, așa cum deseori se întâmplă cu puștii de azi. Mie mi-au plăcut basmele și poveștile fantastice, de orice sorginte.

Pe când aveam în jur de 10 ani am primit de la bunici o carte de povești intitulată „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi” de Nikolai Nosov, carte ce avea să devină cartea copilăriei mele. O carte al cărui conținuit îmi revenea în minte în mai toate etapele „vârstelor” mele. În toate amintirele mele cartea asta, nu știu de ce, era mereu prezentă. Ori de câte ori aveam ocazia aminteam de ea, însă – din păcate – nimeni nu își aducea aminte să fi auzit, citit sau văzut cartea asta. Ciudat! Bunicii nu-și aminteau să-mi fi cumpărat cartea cu pricina, părinții nu-și aminteau să mă fi văzut citind cartea asta, nici chiar să o fi văzut pe rafturile bibliotecuței mele. Când le pomeneam prietenilor mei (de-o vârstă cu mine) de ea, niciunul nu-și amintea să fi auzit de Habarnam. Le descriam cu lux de amănunte imaginea de pe copertă, le făceam un sumar al cărții, dar… nimeni  nimic. Într-o vreme ajunsesem să renunț la ideea de a mai pomeni de ea sau de a dori să (re)achiziționez cartea care, probabil, era doar o fantezie de-a mea, gândeam de-acum. Până într-o zi, pe vremea când eram profesoară și mergeam mereu la Anticariaul unde lucra fostul meu coleg de facultate și bunul meu prieten Teo, ca să mă aprovizionez cu cărți. O dată am zăbovit mai mult (afară era o vreme ploioasă, iar în magazin era așa de plăcut lângă calorifer) și, din vorbă-n vorbă, pomenesc de cartea lui Habarnam. Mare mi-a fost mirarea să-l aud pe Teo că și el a citit-o! Deci, nu eram chiar dusă cu pluta! Chiar exista cartea! Și nu fusesem singura ce-o citise! Am depănat o vreme aventurile hazlii ale vestitului Habarnam și-ale prietenarilor săi și am părăsit anticariatul cu promisiunea că imediat ce Anitcariatul va achiziționa cartea lui Habarnam, o voi putea lua. Așa a și fost. După o vreme, făcând iar o vizită la Anticariat, Teo  mi-a adus din spate cartea. Uau! După atâția ani și după atâta mister aveam iar Aventurile lui Habarnam în mână! Da, nu era cel mai îngrijit exemplar, dar era reală, și era din nou a mea! Tare mult îmi doeram să o recitesc și să i-o pot citi și lui Fini. Atunci când am (re)primit-o, Fineas era prea mic pentru o asemenea lectură (n-avea încă 2 ani); așa că am recitit-o cu sufletul la gură eu, apoi am pus-o bine pentru vremea când și fiul meu avea să aibă suficientă răbdare să o asculte. Pe când a împlinit 4 ani am început să i-o citesc, dar nu până la final. Primise altă carte mai interesantă și dorea să-i citesc din ea. Mă rog, când ne-am mutat în Belgia am luat-o cu noi, printre alte vreo 15 cărți. Iar azi, din întâmplare, am dat de ea printre dosarele cu acte. Și ne-am apucat să o (re)citim. Și m-a cuprins, dintr-o dată, nostaligia copliăriei mele: cu cărțile mele preferate cu desenele animate, devenite preferate din lipsă de alternativă, cu jocurile copilăriei, cu prietenii copliăriei, cu mine copil.

Ce n-aș fi dat, copil fiind, să fi existat cu adevărat un oraș de basm cum  era Orașul Florilor în care locuiau prichindeii și prichinduțele lui Nosov – oameni mici, mici de tot; nu mai mici de cât un castrevete, și nici acela prea mare. Un oraș tare frumos, pe lângă care creșteau o sumedenie de flori, precum romanițe, margarete, păpădii, ce pentru locuitorii orășeluilui păreau niște falnici stejari.

Dar, știi ceva? De ce să o povestesc? Mai bine dă fuga la Anticariatul lui Teo, sau prin librăriile din oraș (dacă mai există așa ceva) și cumpără-o. Dacă n-ai citit-o, îți garantez că merită și banii tăi și timpul! (Să fim sinceri, cine n-ar da  din când în când „lumea toată” pentru un moment de copilărie? Habarnam și aventurile prietenilor săi ar putea să-ți ofere acest moment răvnit.)  Iar dacă ai citit-o în copilărie, ca și mine și ca Teo, îți garantez că va fi o lectură captivantă pentru odrasla ta. Iar pentru băieții se va dovedi a fi chiar și un ghid al bunelor maniere!

(articol scris în urmă cu 2 ani)

foto: http://www.latrecut.ro/2006/03/aventurile-lui-habarnam-si-ale-prietenilor-sai/

Anunțuri

În papucul lui Moș Niculae

6 decembrie a sosit. De-cu-seară, toți, mari sau mici, ne-am curățat și ne-am pus în rând la ușă papucul. Cât mai la vedere, ca Moș Niculae să nu-și piardă timpul (prețios și scurt), căutând prin întunericul nopții papucul în care să „arunce” o mică atenție. Nu-i așa, cu toții așteptăm ceva de Moși? Ne place să spunem: „Așa, o mică atenție…” Nu-i așa, toți – mai ales copiii, dar și noi, doamnele – suntem curioși oare ce-o să ne-aducă Moșul.

Stop! Oprește-te! Lasă-l pe Sfântul Niculae să se odihnească în pace. Preafericitul, și-a dat duhul cu vreo câteva sute de ani în urmă, cam pe 6 decembrie. Nu mai vine el din „sânul lui Avraam” să ne pună un cadou sau o botă (depinde de cât de cuminte ai fost peste an!) în papuc.

În esență, gestul lui nobil și neomenesc n-a  fost acela de A PRIMI, ci de A DĂRUI!

Vrem Sărbători de Iarnă? Vrem sărbători cu cadouri și mese copioase?  Foarte bine! În esență, sărbătorile sunt un memento a CEVA, în cazul celor de iarnă – un memento al Cerului deschis pentru noi și a coborârii lui Dumnezeu Fiul printre noi, muritorii. Cadourile, să spunem, pot fi și ele un memento al Darului Cerului (Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Creatorul tuturor lucrurilor), dacă nu pierdem din vedere motivația acestei sărbători a Cadourilor: DĂRUIREA. Așa că, preocuparea n-ar trebui să (ne) fie: „oare ce primesc?”, ci „oare  ce dăruiesc?”

Deci, tu ce-i pus în papucul „lui Moș Niculae”?

Lista lui Fineas

Nu, nu e lista lui Fineas,  nici pentru Moș Niculae, nici pentru Moș Crăciun. În bogata lui fantezie, am preferat să nu le dăm viață acestor personaje „fantastice” (mai ales al doilea). Desigur, despre sfântul Niculae i-am istorisit ca „la carte”, iar despre cel de-al doilea personaj, made in Coca-Cola, i-am trasat realitatea. Și asta de când era de grădiniță. De aceea, în preajma „Moșului”, aveam mereu probleme la gradinițe (cea din România și cea de aici), nu cumva Fineas să le spună copiilor „adevărul”, să-l de-a de gol pe Moșul! Și a reușit! Nu a „demascat” adevărul despre „Moș”, dar a știut să spună oricui îl întreba „Ce ți-a adus Moșul?” , că mama și tata i-au luat cutare și cutare cadou.

De la începuturi, ne-am propus să revendicăm această sărbătoare pentru Cristos, Celui Căruia i se și cuvine! Adventul nostru nu este o așteptare a Moșului  cel roșu (semnul minciunii) și „îmbătrânit de zile”, ci a Celui Ce S-a dezbrăcat pe Sine – pentru puțină vreme! – de dumnezeiasca-i slavă, a Celui Ce S-a făcut asemeni nouă, venind să locuiască printre noi, pentru a ni-L face cunoscut pe Dumnezeul Suveran, Tatăl nostru, și pentru a ne deschide porțile Împărăției Cerului, prin moarte (și încă moarte de cruce!), a Celui Ce a biruit moartea, iar acum șade în mărire la drapta Tatălui: a lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Deci nu este o astfel de listă. Și nu e nici lista pentru mama și tata cu ce „vreau eu anul ăsta sub brad”. Nu. E lista lui cu ce îi place, ce nu îi place și ce i-ar plăcea să facă.

Într-o zi mai relaxată, l-am rugat pe Fineas să îmi spună 3 lucruri care îi plac, 3 care nu-i plac și 3 pe care ar dori să le facă. Fineas a stat o vreme pe gânduri, apoi mi-a răspuns:

1. „Îmi place lângă mami şi tati, pentru că ei sunt călduroişi.”

2. „Îmi plac dulciurile. Îmi place să mânânc orice are gust bun, de dulce.”

3. „Îmi place ştiinţa şi istoria. Pentru că așa pot ştii multe despre ce s-a întâmplat mai demult.”

4. „Îmi place fantezia, pentru că  simt că  sunt şi eu în ea.”

5. „Îmi plac animalele. Pentru că sunt frumoase şi interesante.”

Nu s-a putut limita la 3. E bine și așa. Am aflat, apoi, că nu-i place să fie provocat, că  nu-i place lupta și că  nu-i place să stea de partea răului. Întrebat ce i-ar plăcea să facă, iată ce-a răspuns:

  1. „Mi-ar plăcea să am un frăţior.”
  2. „Mi-ar plăcea să existe fantezie. Pentru că în fatenzie te bucuri mai mult decât în realitate.”
  3. „Mi-ar plăcea să vizitez un parc acvatic, unde sunt multe animale acvatice şi un muzeu de dinozauri.”