În seara asta le-am avut în grijă pentru o vreme pe nepoțele noastre. Pe la ora cinei, m-am dus la bucătărie să încropesc o cină caldă pentru băieții mei și nepoțele. Am intrat în bucătărie, am aprins lumina de sus – ca să văd bine să aleg ingredientele -, am închis ușa după mine și m-am apucat de… gătit. De-odată ușa se deschide și un „căpșor blond” mă întreabă:
– Flori, cu ce te ajut?
Mirată, mă uit la nepoata mea de 5 ani jumate și la surioara ei de jumătatea vârstei ei, ce o urmase codiță în bucătărie, și îi răspund:
– Cu nimic. Voi mergeți la joacă cu Fini. Mă descurc singură.
Deh, într-o casă de băieți sunt obișnuită să gătesc singură, fără mici ajutoare pe lângă mine… Nu după mult timp, același căpșor blond – urmat de aceeași codiță – mă întreabă din nou:
– Flori, dar eu cu ce te ajut? Eu vreau să te ajut.
– Acum nu ai cu ce. Dar mai târziu o să mă poți ajuta, răspund eu, gândind că o voi chema să mă ajute la pus furculițele și șervețelele pe masă.
Și fetița plecă înspre joacă, mulțumită parcă de răspuns. Iar eu mi-am văzut mai departe de gătit. Curățat, tăiat, spălat, aprins plita, pus apa la fiert, pus sare, scos apartul de mărunțit din sertar…
– Flori acum pot să te ajut?
Ups! Uitasem ce-i promisesem fetei.
– Mda… poți acum să… mă ajuți… la… tăiat (în apartul de mărunțit) legumele,
I-am răspuns eu sacadat fetei, în timp ce căutam iute prin bucătărie o „slujbă” pentru ea. Îi dau indicațiile necesare, îi așez mâna pe aparat, apăsăm împreună și așteptăm ca aparatul să ne mărunțească legumele. Ne zâmbim, ne facem cu ochiul, ne încurajăm din priviri, oprim aparatul, ne uităm să vedem cum și cât a mărunțit, punem la loc, turnăm în cratiță…
– Flori, știi, când eu o să fiu mare, mama mea o să fie bătrână.
– Mda, iar când Fini (verișorul lui și fiul nostru) o să fie și el mare, și eu o să fiu bătrână!
– Da? Și tu o să fii bătrână?
Între timp am terminat cu legumele și am trecut și la alte trebușoare.
(Într-un cui din bucătărie atârnau două șorțuri de bucătărie: unul albastru micuț – ce mi l-a făcut mie bunica mea pe când aveam 5-6 anișori, și unul maro mare – făcut de străbunica mea bunicii mele.)
– Flori, eu vreau să îmi dai șorțul ăsta albastru.
– Lasă-l pe ăsta lui Noa și tu ia-l pe ăsta maro, că ești mai mare.
– Da…? Ăsta pe care îl ai de la bunica aia a ta bătrână?
– Făcut de străbunica mea pentru bunica mea.
Corespunzător echipate, fetele au început să mă ajute la deschis sertare, la pus vesela în sertare, la închis sertare, la învârtit în mâncare…
În fine, mâncarea-i gata, băieții la insistențele noastre ne ajută la pus masa, deci micile ajutoare își pot da jos echipamentul de bucătărie. Salome în timp ce își da jos șorțul, aruncându-i o privire oarecum curioasă, mă întreabă:
– Flori, dar cum l-a făcut bunica ta pe șorț?
– La mașina de cusut l-a făcut. Că străbunica mea era croitoreasă.
Îi răspund eu stând pe vine și cu capul băgat în frigider, să iau smântâna.
– Da? Du-mă la ea să văd și eu.
– Nu putem, că ea a murit. Îi răspund eu în fugă.
– A murit? De ce a murit?
– Că era bătrână. Răspund eu sec și fără să preîntâmpin impactul răspunsurilor mele, aparent simple, în mintiuța ei.
– Că era bătrână…? Deci și mama când o să fie bătrână o să moară?
Mă ridic brusc dinspre frigider spre ea, o privesc în ochi – Ce să-i răspund?! – și-i zic:
– Toți o să îmbătrânim. Și tu o să îmbătrânești…
Începusem oarecum să mă fâstâcesc. Încercam să grăbesc cumva așezarea noastră la masă, dar băieții încă nu puseseră fața de masă, și nici farfuriile… Salome mă privea fix în ochi. Ea aștepta să îmi duc până la capăt răspunsul. Las ochii în jos. Mă jenam oarecum să recunosc acest adevăr. Asta și pentru că azi se împlineau 2 luni de când mama mea murise, și nu era deloc bătrână. Avea doar 60 de ani.
– Toți îmbătrânim… și murim…
Salome mă privea neclintit de serioasă, iar eu mă pierdeam în goană printre cuvintele astea două, printre ochii ei sincer de curioși, printre durerea crudă a pierderii mamei, printre senzația de foame deja instalată… Atunci fetița mă trase înapoi, zicând:
– Adică toți o să murim. Dar, Flori, de ce murim?
Fetița asta de-o șchioapă rostea atât de liniștită o întrebare atât de fundamentală, o întrebare ce de-o bună bucată de vreme (re)zbiera în mine! DE CE MURIM NOI, OAMENII? DE CE? DE CE?
Singurul răspuns care mi-a putut țâșni atunci de pe buze a fost:
– Ca să ajungem la Domnul Isus.
– Dar numai copiii buni ajung la Domnul Isus!
– Dacă suntem ascultători ajungem la El.
– Haha! Deci de aia murim. Ca să ajungem la Domnul Isus. Ce bine. Eu credeam că numai oamenii răi mor.
Ne-am pus la masă. Am umplut pe măsura fiecăruia farfuria, Fini i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru că avem ce pune pe masă, pentru mătușa, unchiul, verioșare, unchiul celălalt și părinți, și am început a înghiți.
****
Ca să-l pot vreodată cuprinde pe Dumnezeu – în înțelepciunea Sa – trebuie să mă fac asemeni unui copil. Așa că nu râdeți: Ca să ajungem la Domnul Isus trebuie să… murim…
…și mi-e atât de greu să mă fac (iară) mică…
Bine am intrat în anul 2013!!!
Dar-ar Dumnezeu să ne facem ăst an mici, ca să pricepem în ălalalt an lucrul ăl MARE! La Anul și la mai MIC!
Jurnalul Florentinei 