„Cine nu are bătrâni sa își cumpere” se spune în popor. Și mult adevăr se-ascunde în aceasta zicala veche. Fără bătrâni, n-avem rădăcini. Fără bătrâni, n-avem trecut. Iar trecutul este scânteia prezentului și oglinda viitorului. Bătrânii sunt începutul nostru, iar sfârșitul lor (frumos) de viață poate fi și sfârșitul nostru.
Opapa (Marza Ilie), bunicul mamei mele, este prima mea rădăcină și prima scânteie a prezentului meu. Îl iubeam pentru blândețea lui, pentru ochii lui senini, pentru căldura din vocea lui. Bătrânețea lui mă fascina, la cei 6, 7, 8 și 9 ani ai mei. Mi-l amintesc cum – sprijinit în baston – privea din coltul blocului copiii cum se jucau (galagios) în curtea dintre blocuri. Pentru el – bătrânul!- gălăgia copiilor și jocul lor zgomotos (pentru unii) era o sursă de fericire. Așa da bătrân! Sa iubești jocul zgomotos al copiilor. Ăsta da rădăcină!
Următoarele mele două rădăcini îmi sunt bunicii din partea mamei. La cei 88 de ani ai lor si la cei 65 de ani de căsătorie, iată-i pe acești doi bătrânei frumoși, tinandu-se de mână, cum se sprijinesc – împreună – intr-un baston, pășind încet, atât de încet ca în preajma lor parca nici timpul nu se grăbește, înaintea mea. Ei mi-au netezit încă din pruncie calea. Deseori mi-au cârpit aripile, mi-au șters lacrimile și mi-au oblojit inimioara mea mică de copil. Bunica, la propriu, mi-a salvat inima. Presimtirile si insistentele ei au descoperit malformația inimii mele. Și la timp! Bunicului i-a fost de-ajuns un scâncet timid pentru a se face punte intre talentul meu și realizarea lui. El, bunicul – rădăcină mea cea tare – este prezentul meu. Astăzi sunt ceea ce am fost sa fiu, dascăl, datorită bunicului meu, datorită disponibilitatii lui de a se pune la dispoziție pentru mine: o trestie plăpânda. El e rădăcină mea cea (mai) statornică. Ei, bunicii, au sădit în inima mea firavă și bolnavă de copil credința în Unicul Dumnezeu – Creator și Tată -, speranța în mântuirea Fiului lui Dumnezeu și speranța în Duhul lui Dumnezeu. Nimeni și nimic nu-mi va putea smulge credința! Caci ea, credința, mi-e rădăcină, dispre trecut înspre viitor. Și, privindu-i pe ei simt cum parcă îmi privesc propia bătrânețe. Și tânjesc sa gust bătrânețea, așa ca ei. Mana-n mână cu EL. Nu mi-e totuna cum îmi trăiesc bătrânețea. Și nici cu cine. Un lucru îmi este clar: ca ei – rădăcinile mele dragi vreau sa îmbătrânesc. Intens, lung și încredințați ca „toate lucrurile lucrează spre binele celor ce îl iubesc pe Dumnezeu”. Așa da bătrânețe!
Într-o clipita mă strafulgera gândul la ultimele mele rădăcini: părinții. Brusc inima mi se chirceste în mine de durere… Pentru ca O rădăcină mi-a fost prea de tipuriu tăiată. Și doare… Și începi sa te clatini din toate rădăcinile… Și vezi cum tremuri ca o trestie firavă în vânt. .. Și te întrebi. .. De ce așa de repede? Cum de mai poți sta tare în picioare în mijlocul furtunilor vieții cu rădăcina dătătoare de viață tăiată: MAMA? Cum? Cum (mai) poate el, TATA – o rădăcină atât de firavă – sa îmi dea statornicie? Îmi întorc din nou privirea spre rădăcinile mele cele tari, bunicii, și – adânc inrădăcinată in credința moștenită de la ei – găsesc fără prea mult zbucium raspunsul: „Ce la oameni e nu neputință la Dumnezeu este cu putință.”
Ei bine, privind cu nostalgie la Opapa, bucurându-mă încă de rădăcinile mele cele tari și statornice – bunicii -, gândindu-mă cu un dor dureros la rădăcina mea tăiată – la mama mea cea dragă – aștept (neputincioasă) ajutorul lui Dumnezeu: să-mi întărească cumva și cea din urmă rădăcină. Așa încât și prin ea (el) sa devin, la randu-mi, o rădăcină trainica și de neclintit pentru fiul meu.
Invata-Mă, Doamne, sa cuget înțelept la zilele și la viața rădăcinilor mele.
Jurnalul Florentinei 