Dialog imaginar despre aripi

Cred că eu m-am născut fără aripi. Pesemne de aceea am învățat de timpuriu să pășesc. Privește-mi tălpile cu râni adânci de la miile de pași pășiți! O, dacă-aș avea și eu aripi … să pot și eu zbura departe … până la marginile lumii mele … Dar n-am … Așă că sunt nevoită să-mi colind lumea pe jos. Uneori însă obosesc. Atunci mă opersc și mă odihnesc. Și cum stau eu așa să mă odihnesc mă uit cu jind la aripile voastre. Și oftez ușurel. Mă ridic nițeluș pe vârfuri să vă privesc aripile și de departe, și-mi văd mai departe de drum. Tot pe jos. Voi, în zbor. Mai am cale lungă până la capătul inimii … Ah, inima mea … și ea e tot fără aripi … Cred că așa ne-am născut amândouă, neînaripate.

Nu dispera. Știu sigur că într-o zi voi primi o inimă nouă! Și aceea sigur va avea aripi înalte până la nori. Până atunci însă mai am ceva de mers. Uf! Iar mi-au obosit picioarele. Așa m-aș opri puțin iară … Nu! Nici vorbă să te oprești! Mergi mai departe și tot înainte! Ar fi mai bine să te grăbești puțin! Ba chiar să o iei la fugă. Și fug … Gâfâi, dar alerg mai departe și fără să mă uit înapoi. În timp ce alerg mă cuprinde o fericire inexplicabilă. Așa că alerg și mai tare, de fericire. Nu știu de ce mă simt fericită. Dar sunt! Și alerg mai tare și mai intens, ca o nebună. Simt că o să-mi sară inima din piept. Să vezi atunci cum va zubra ea! Haha! E amunzant. Sunt frântă de oboseală, dar nu mă opresc din alergat. N-am aripi, dar acum simt cum parcă zbor. Straniu, n-am aripi dar simt fâlfâitul unor aripi trecând chiar în acest moment pe lângă mine. Îmi rotesc privirea iute de jur împrejur. Nu văd pe nimeni. Dar aud tot mai acut fâlfâitul unori aripi. Și se opresc brusc lângă mine.

Sunt aripile Preaiubitului meu Părinte și Domn! El mă cuprinde blând de după subsiori și mă zoară înspre pistele cele mai înalte. Mi-a promis că la bătrânețe cărunte îmi va da și mie aripi. Și încă aripi de vultur!  Dar, Doamne, am început să obosesc pe cale … Încep să mă cam clatin … Aproape că-mi vine să leșin … Nu vezi? Nu e prea mult până la bătrânețe cărunte să aștept? În mine se face liniște profundă și din străfundul inmii aud un glas blând care-mi zice: ‘Eu, Creatorul tău, dau tărie celui obosit şi măresc puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină, dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea; ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc. Încrede-te în Mine și pășește mai departe pe cale.’4

Înțeleg. Mă-ncred în Tine. Pășesc înainte și îmi aștept aripile. Oricum, până la anii bătrâneții nu mai e mult, nu? Zece? Cincisprezece? Douăzeci? Nu prea m-ai înzestrat, Doamne, cu răbdare, dar încep să-nvăț și să aștept. Și aștept … și aștept …

Știi ce cred eu? Cred că Dumnezeu chiar acum îmi țese aripile. Are nevoie de timp să mi le facă, cred. Să nu Îl mai deranjez atunci. Îl las să lucreze în liniște la arpipile mele de vultur.

Dar, încă ceva Doamne. Te rog să nu mi le faci prea scurte. Dar nici prea lungi. Apropo. Ai ales deja culoarea pentru aripile mele? Aș vrea, dacă se poate, aripile să fie de culoarea infinitului cu puțin de cer senin de vară pe margini. Și, încă ceva: dacă se poate să nu mi le faci prea grele, dar nici foarte, foarte ușoare. Fă-le, te rog, cam cât greutatea inimii mele. Cred că doar atâta greutate pot duce în spinare, nu mai mult. Oare  mai durează până sunt gata? Dar, când sunt gata, cum mi le dai? Mă chemi puțin până la Tine sau te apleci Tu din înălțimile Tale și te cobori Tu până la mine?

Neobosit de tirada mea de întrebări, îmi zice Dumnezeu prin fereastra Cerului crăpată: ‚Am să aplec cerurile și am să mă cobor până la tine, călare pe un heruvim și plutind pe aripile vântului cu aripile tale de vultur.’5

Și cine mi le va pune? Tu? Că eu n-am pus aripi la nimeni niciodată! Cum o să mi le pui? O să mă doară? Oare nu ar fi fost mai simplu (pentru mine) să mi le fi țesut de la facere? Acolo în pântecul mamei mele, în ascuns, în chip tainic și de nimeni știut? Nu. De ce? Pentru că așa ai vrut Tu. Înțeleg. Mai bine zis, încerc să Te înțeleg. Nu reușesc întotdeauna să-ți înțeleg gândurile, Doamne. Însă un lucru știu sigur: gândurle Tale cu privie la mine sunt de pace și nu de neorocire, ca să îmi dai un viitor și o nădejde (nouă)!

Rvenid la aripile mele, te rog, Doamne, să nu mi le faci nici prea zgomotoase. Fă-le, dacă vrei, grașioase și delicate. Chiar nu doresc să fiu zgomotoasă când trec pe lângă oameni.

Încă-mi mai aștept aripile. Și mă tot gândesc. La ele, la mine, la voi, la Dumnezeu, la drumul meu prin viață. Eu încă tot pe jos. Voi numai pe sus, în zbor. Uite, ați obosit și voi. Și vă opriți din zburat. Uite, voi nu știti să pășiți! Pesemene voi n-ați fost învâțați să umblați …

Ce bine că eu totuși știu să și umblu pe jos. Mie când îmi o să obosesacă aripile de atâta zbor, voi putea să mi le odihnesc în timp ce merg pe jos. Vezi, dacă nu știam și să merg? Atunci stăteam pe loc, ca voi acum.

Oare cum o să arate aripile mele? Știe cineva? Abia aștept să îmbătrânesc! Atunci Dumnezeu o să-mi aducă aripile mele de vultur din Cerul Lui!

Vino bătrânețe, vino degrabă!

Dacă-aș avea aripi / Să zbor până ân adâncul inimii mele / Să-mi pot pipăi durerea / Să-mi mângâi tristețea.

Dacă-aș avea aripi / să mă înalț până în înaltul suferinței / să-mi sting neliniștea …

Dacă-aș avea aripi …

Scris in jurnalul personal în 17 decembrie 2019

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s