De la o vreme mă gândesc mai des la vremea înserării. Acel moment când lași tot lucrul deoparte și te retragi la culcare cu o carte bună în mână. Mai întâi însă te demachezi, dând jos tot balastul unei zile tocmai apuse, te îmbraci în pijama, invitându-l astfel pe Moș Ene să poposeacă cel puțin până mâine dimineață peste genele tale, aprinzi veioza de pe noptieră, ce-ți devine paznic bun până undeva spre miezul nopții, te furișezi sub plapuma pufoasă, ce-ți amintește de îmbrățișările mamei de dinainate de culcare, deschizi cartea la pagina 303 și citești mai departe. Citești cum, pe înserat, cineva se gândește la vremea înserării și cum… Nu mai apuci să termini fraza, căci adormi undeva între „înserare” și „miezul nopții”.
Să-ți fie somnul lin și dulce precum serile calde și liniștite de mai!
De o bună bucată de vreme mă gândesc mai des la apusul nostru… La acel moment când suntem luați de la lucrul nostru și din viața noastră, așa, pe nepregătite: nedemachiați, goi precum în ziua venirii noastre pe pământ. Deși facem eforturi mari să nu fim răpuși de somn, totuși îngerul nedorit al lui Moș Ene ne duce într-un somn adânc. Lumina se stinge, plapuma grea și pământie este trasă peste trupul nostru de acum fără viață. Aici nu mai simți nici dorul și nici mâgâierile mamei tale. Aici nu mai simți poate nimic. Cineva se apropie de cartea vieții tale, o deschide la pagina 303 și începe să citească: „La vremea înserării, pe când era vremea să te pregătești de culcare te-ai furișat din viața ta ca să…” De-acum nu-ți mai este de folos să știi de ce. E prea târziu. Ai apus. Iar ziua de mâine nu ți s-a mai dat.
Să nu te prindă apusul vieții nepregătit!
De la o vreme mă gândesc la moștenirea noastră. La ceea ce lăsăm în urma noastră după ce vom pleca de pe pământul celor vii. Lăsăm oare bunuri, cariere, tomuri de cărți sau oameni și vieți transformate?
Ai grijă ce va moștenii omenirea de pe urma ta!
Jurnalul Florentinei 