N-am închis un ochi toată noaptea, în așteptarea jocului său ceresc… iar acum chiar se întâmpla…
Mingea de foc se rostogolea încet, aproape șoptit, din linele ape telurice spre albastrele și nesfârșitele ape cerești.
Experimentam pentru prima oară un răsărit se soare. O splendoare!
Am luat un mic dejun frugal, și-am alergat la malurile apelor de jos, unde, întinsă pe o pătură moștenită de la bunica, îmi doream să urmăresc până la asfințit jocul lui, până când avea să se rostogolească din apele de sus înapoi în apele de jos.
Hm… până și soarele are aceeași traiectorie umană: iese din pământ , escaladează cerul, înălțându-se cât mai sus, apoi se rostogolește în grabă, întorcându-se de unde a plecat… în țărână.
„Din țărână suntem luați, în țărână ne întoarcem… toți.”
Minunat! O zi întregă pe plaja singuratică, fără agitația din oraș, fără obligații, fără responsabilități, doar eu, soarele, sticla cu apă și… un jurnal… Hm… deja suntem cam mulți… Mda… un jurnal, dar nu al meu. Pare a fi al unei femei de 30 de ani care scrie măcinată de depresie. Cum de l-a putut uita?
A… da… jurnalul ăsta l-am găsit căzut în spatele bibliotecii din sufragerie, în noul apartament în care m-am mutat în chirie luna trecută. Am dat peste el în timp ce făceam curățenia de mutare. De fapt, l-am aspirat… dar nu de tot, normal! Era prea mare să intre în aspirator. Prima reacție, când l-am găsit, a fost să îl arunc. „Cine știe cine o fi pus mâna pe el… îh”, mi-am zis. Și m-am îndreptat spre sacul de gunoi, când curiozitatea mi-a dat câteva ghionturi: „Chiar nu ești curioasă să vezi ce scrie în el?” „Ba da!” Că se vede, așa dintr-o dungă, că e aproape plin. „Ce-ar fi să…” Și m-am pomenit răsfoindu-l, nu știu cum.
„E scris de femeie, prima constatare, că e un scris ordonat.”
7 decembrie,
seara asta sunt mâhnită.
„I-auzi! De ce o fi mâhnită fata asta? Ia să citim mai departe! îmi zic eu.”
Înțepăturile din inimă și durerile din cap mă doboară fizic și psihic. De 3 luni sufăr și nicio ameliorare. Mă simt epuizată de atâta durere!!! În aceste momente, regret că nu sunt medic sau că nu am pe cineva din familie medic. Parcă nimeni (cu exepția soțului meu) – „Aha! Deci e măritată, tanti asta!” – nu mă înțelege. E foarte ușor să spui că totul va fi OK. Eu nu sunt OK!!!!! Dacă m-aș lăsa pradă disperării… mi-e teamă de gândurile mele…
Vreau să merg la C. Poate acolo găsesc pe cineva căruia să îi pese de mine… să-mi facă niște investigații amănunțite, să găsescă „buba” și să găsim un remediu. Nu mai vreau durere!! Nu mai poootttt!!! Nu mai rezist! Să mă ajuteeee cinevaaa!!!
… și ce optimistă eram la prânz… totul se năruie sub presiunea și epuizarea durerii…
Parcă îmi vine să cer să mi se scoată „ceva”-ul din mine. „Ceva”-ul ăsta care-mi produce atâta durere.
Bunica zice să fac o electroencefalogramă și un consult oftalmologic.
Voi încerca…
***
8 decembrie,
sunt o ființă liberă (sublinierea nu îmi parține ) – liberă să aleg: cea mai bună alegere este Cristos!
„Cuvântul este Gândul devenit accesibil!”
Cristos=Cuvântul (vezi 1Ioan: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.”)
Dumnezeu = Gândul
CUVÂNTUL și GÂNDUL sunt una!
Hm… „Cuvântul și Gândul sunt una.” Spunea, parcă: „mi-e teamă de gândurile mele” (sublinierea îmi aparține). Vrea să se elibereze, cumva, de gândurile ei ca să poată alege Gândul, adică pe Dumnezeu. Interesant! Oare va reuși?
Isus este punctul meu stabil în universul meu. Isus este Soarele meu Central, Viața mea.
„Doamne, eu nu pot escalada cerurile, ca să Te găsesc. Sunt prea înțepenită în fricile mele și în păcatele mele…”
Nu te ancora în ramuri uscate!
… cunoașterea personală a lui Dumnezeu…
Cum? Cum?
Lupt cu mine însămi să-mi anihilez toate gândurile negre care vin din pricina durerii. Aș vrea să scap de ea! Nu e de la inimă! E de la sufletul din mine!
Există leac și pentru mineee!!!
Aș vrea să scobesc în mine și să-mi scot durerea asta, care parcă ar fi un glonte…
Jurnalul Florentinei 