Marturisire

As protesta si eu, daca as (mai) fi in tara. As purta si eu o pancarda (decenta), de genul: ‘fara hotie’. Ma rog, nu prea am inspiratie acum. E din pricina sinuzitei, care ma tine la pat.

Imi vine sa plang si sa rad deoportiva. Sa plang pentru ai mei, cei de-acasa, si pentru – sa zicem – tara… Si sa rad ca nu-s acolo sa  sufar vazand nedreptatea, hotia si durerea unui popor mintit, umilit si ridiculizat de cei de-un neam si de-o limba cu ei. Bizar si greu de patruns, pentru mine.

Ma silesc zilele astea sa fiu la curent cu ce se intampla in Romania. Marturisec, sunt curioasa sa aflu deznodamantul. Cine va fi biruitor? Glasul poporului sau galsul banului, pardon Guvernului? Din pricina acestei curiozitati am ajuns pe pagina de facebook a Floricai Chereches, unde am vazut postat o poza cu un tanar liceean ce tinea in mana o pancarda pe care scria: ‘DECI, AM VOIE SA COPIEZ LA BAC?’ Desigur, nu ca el chiar s-ar gandi la asa ceva, dar ordonanta bucuclasa poate oferi acest ‘privilegiu’ putorilor.

Cand am citit acest mesaj, m-am gandit la niste elevi de-ai mei. Sa va explic: de trei ani predau educatie morala religioasa (religie protestanta) la un liceu din orasul in care locuim. De mentionat ca in Belgia educatia morala (religioasa sau nereligioasa) este obligatorie din clasa I pana in clasa a-XII-a, respectiv a-XIII-a. Elevii primesc 2 ore de educatie morala pe saptamana. Printre elevii mei se numara si elevi de origine romana. Mda, in orasul nostru sunt peste 700 de romani inscrisi. Cei mai multi dintre ei sunt protestanti. In genere, elevii mei sunt alohtoni.

Zilele trecute aveam o discutie cu cativa din colegii mei, in sala profesorala, despre unul din fostii mei elevi – roman de origine – care tocmai renuntase la scoala. Desigur, regretam toti decizia lui. Ce lipsa de intelepciune sa renunti in clasa a-X-a la scoala! (Ce-i drept, elevul cu pricina avea de mult 18 ani impliniti. Asta spune ceva despre cat de mult ‘iubea’ el scoala.) Asa ca ii zic colegului meu: ‘Pacat de el… fara o diploma n-are niciun viitor…, mai ales aici, in Belgia…’. Deodatata il aud pe colegul meu zicand: ‘Pai, el ne-a zis ca se duce la voi in Romania si isi cumpara o diploma de liceu.’ Brusc toata sala profesorala si-a indreptat privirea spre mine (colega lor romanca), iar de undeva se aude o intrebare: ‘E adevarat? Poate sa faca asta?’

‘Mda, cred ca poate fi adevarat’, raspund eu cu jumatate de gura si lasnad capul in jos, gandindu-ma la evenimenele actuale din Romania.

Mai tarziu, in timpul orei, un alt elev de-al meu – si el roman – aflat in clasa a-XII-a la meserii, mi se ‘confeseaza’ ca va face si anul 13 de liceu pentru a putea obtine diploma de liceu, apoi se intoarce in Romania si se va inscrie la facultate.  Ca in Romania ‘se poate orice, daca stii sa te descurci’. De specificat ca in Belgia daca la liceu esti la profil de meserii, dupa 12 clase (adica 6 ani de liceu) obtii doar un atestat de meserie, deci nu ai niciun drept sa mergi la post-liceala, colegiu sau facultate. Ca sa te poti inscrie cel mult la o post-liceala de 3 ani, trebuie sa faci si al XIII-lea an, si astfel sa obtii diploma de liceu. Insa cu profilul de meserii nu poti merge la facultate (in Belgia)! Deci, imaginati-va acum ca acest tanar, care in liceu nu a facut matematica, istorie, chimie, biologie, fizica – datorita profilului ales de el, si anume meserii -, vine si se inscrie in Romania la facultate. (In cadrul unei dispipline intitulata ‘Proiect – discipline generale’, elevii de la profilul meserii primesc infomatii de baza/elementare din/despre disciplinele mai sus amintite, insuficient pentru un potential viitor student la facultate.)

De aceea, va rog mult, PROTESTATI, PROTESTATI, PROTESTATI. Protestati  chiar si voi, dragi protestanti, ca nu cumva acestor elevi sa li se permita asemenea nelegiuri. De pe urma unora ca ei, tot efortul celor ramasi in Romania de a starpi coruptia, mita si nedreptatea poate avea mult de suferit. Ei nu sunt acolo cu voi. Nu indura frigul impreuna cu voi. Nu indura umilita si  nedreptatea ca voi, dar viseaza sa vina in Romania unde pot face orice, fara sa fie amendati.Pentru ca Guvernul de azi le da girul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Rădăcinile mele: bunicii

2016-07-17 22.36.06.jpg„Cine nu are bătrâni sa își cumpere” se spune în popor. Și mult adevăr se-ascunde în aceasta zicala veche. Fără bătrâni, n-avem rădăcini. Fără bătrâni,  n-avem trecut. Iar trecutul este scânteia prezentului și oglinda viitorului. Bătrânii sunt începutul nostru, iar sfârșitul lor (frumos) de viață poate fi și sfârșitul nostru.

Opapa (Marza Ilie), bunicul mamei mele, este prima mea rădăcină și  prima scânteie a prezentului meu. Îl iubeam pentru blândețea lui, pentru ochii lui senini, pentru căldura din vocea lui. Bătrânețea lui mă fascina,  la cei 6, 7, 8 și 9 ani ai mei. Mi-l amintesc cum – sprijinit în baston – privea din coltul blocului copiii cum se jucau (galagios) în curtea dintre blocuri. Pentru el – bătrânul!- gălăgia copiilor și jocul lor zgomotos (pentru unii) era o sursă de fericire. Așa da bătrân!  Sa iubești jocul zgomotos al copiilor. Ăsta da rădăcină!
2016-07-17 22.40.31Următoarele mele  două rădăcini îmi sunt bunicii din partea mamei. La cei 88 de ani ai lor si la cei 65 de ani de căsătorie, iată-i pe acești doi bătrânei frumoși, tinandu-se de mână, cum se sprijinesc – împreună – intr-un baston, pășind încet,  atât de încet ca în preajma lor parca nici timpul nu se grăbește, înaintea mea. Ei mi-au netezit încă din pruncie calea. Deseori mi-au cârpit aripile, mi-au șters lacrimile și mi-au oblojit inimioara mea mică de copil. Bunica, la propriu, mi-a salvat inima. Presimtirile si insistentele ei au descoperit malformația inimii mele. Și la timp! Bunicului i-a fost de-ajuns un scâncet timid pentru a se face punte intre talentul meu și realizarea lui. El, bunicul – rădăcină mea cea tare – este prezentul meu. Astăzi sunt ceea ce am fost sa fiu, dascăl,  datorită bunicului meu, datorită disponibilitatii lui de a se pune la dispoziție pentru mine: o trestie plăpânda. El e rădăcină mea cea (mai) statornică. Ei, bunicii, au sădit în inima mea firavă și bolnavă de copil credința în Unicul Dumnezeu – Creator și Tată -, speranța în mântuirea Fiului lui Dumnezeu și speranța în Duhul lui Dumnezeu. Nimeni și nimic nu-mi va putea smulge credința! Caci ea, credința, mi-e rădăcină, dispre trecut înspre viitor. Și,  privindu-i pe ei simt cum parcă îmi privesc propia bătrânețe. Și tânjesc sa gust bătrânețea,  așa ca ei. Mana-n mână cu EL. Nu mi-e totuna cum îmi trăiesc bătrânețea.  Și nici cu cine. Un lucru îmi este clar: ca ei – rădăcinile mele dragi vreau sa îmbătrânesc.  Intens, lung și încredințați ca „toate lucrurile lucrează spre binele celor ce îl iubesc pe Dumnezeu”. Așa da bătrânețe!

Într-o clipita mă strafulgera gândul la ultimele mele rădăcini: părinții.  Brusc inima mi se chirceste în mine de durere… Pentru ca O rădăcină mi-a fost prea de tipuriu tăiată. Și doare… Și începi sa te clatini din toate rădăcinile… Și vezi cum tremuri ca o trestie firavă în vânt. .. Și te întrebi. .. De ce așa de repede? Cum de mai poți sta tare în picioare în mijlocul furtunilor vieții cu rădăcina dătătoare de viață tăiată: MAMA? Cum? Cum (mai) poate el, TATA – o rădăcină atât de firavă – sa îmi dea statornicie? Îmi întorc din nou privirea spre rădăcinile mele cele tari, bunicii, și – adânc inrădăcinată in credința moștenită de la ei – găsesc fără prea mult zbucium raspunsul: „Ce la oameni e nu neputință la Dumnezeu este cu putință.”

Ei bine, privind cu nostalgie la Opapa, bucurându-mă încă de rădăcinile mele cele tari și statornice – bunicii -, gândindu-mă cu un dor dureros la rădăcina mea tăiată – la mama mea cea dragă – aștept (neputincioasă) ajutorul lui Dumnezeu: să-mi întărească cumva și cea din urmă rădăcină. Așa încât și prin ea (el) sa devin, la randu-mi, o rădăcină trainica și de neclintit pentru fiul meu.

Invata-Mă,  Doamne, sa cuget înțelept la zilele și la viața rădăcinilor mele.

 

 

 

 

 

 

 

File din viaţa unui pionier baptist

Provocată oarecum de Elena, îndrăznesc să îmi fac „public” unul din referatele din studenție (deși acesta a fost citit în urmă cu câțiva ani în plenul Bisericii Baptiste din Hațeg). Referatul cu titlul „FILE DIN VIAȚA UNUI PIONIER AL CREDINȚEI BAPTISTE ÎN ROMÂNIA: ILIE MÂRZA” l-am scris în anul III de facultate (2001) pentru cursul „Istoria baptiștilor”, susținut de prof. univ. dr. Ioan Bunaciu.

În pregătirea și redactarea lui un merit deosebit l-a avut și soțul meu prin tehnoredactarea textului și prin obținerea și selectarea materialului de care eu nu dispuneam.

*******************************************************

Unul dintre cei mai de seamă părinţi şi scriitori ai Bisericii, Tertulian (sec.II), a afirmat faptul că “sângele martirilor este sămânţa Bisericii”. Fiecare generaţie de credincioşi a avut de adus o jertă fără de care Biserica n-ar fi putut merge mai departe. Şi nouă, de asemenea, ni se cere să ne aducem pe noi înşine ca jertfă pe altarul slujirii Bisericii dacă dorim ca Biserica să propăşească şi să aibă o mărturie de adus în acest veac întunecat. “Noi”, spunea cineva, “suntem parte din tot ceea ce a fost până acum”. Dat fiind acest adevăr, este necesar să privim în urmă, în istorie, pentru a afla cum Dumnezeu a folosit adevăraţi martori pentru Împărăţia Sa şi cum aceştia s-au lăsat în mâna lui Dumnezeu pentru ca noi să putem fi astăzi ceea ce suntem. Un asemenea martor este şi străbunicul meu, Mârza Ilie.

I.CONVERTIREA
Dat fiind faptul că ne aflăm în posesia unui caiet cu însemnări personale care a aparţinut lui Mârza Ilie nu vedem de ce să nu redăm, în paginile care urmează, mărturia vieţii lui prin propriile sale cuvinte.
“M-am născut în comuna Săcărîmb, cătunul Codru, din părinţii Ioan şi Maria, fiind al treilea din cei nouă copiii, şapte băieţi şi două fete: Petru, cel mai mare, Roman, Ilie, Gheorghe, Alexandru, Iosif, Nicolae, Floarea şi Elena, surorile mele.
Eram o familie unitã; având gospodărie mare cu holde şi animale, fiecare am fost învăţaţi de mici să lucrăm, ajutând părinţii la toate muncile în gospodărie.
Deşi tata era cântăreţ în Biserica Greco-Catolică din Săcărâmb şi duminica mergeam împreună 6 km până acolo la slujbă, nu cunoşteam nimic despre credinţa adevărată în jertfa lui Cristos şi nici despre pocăinţă. Eu însă mă întrebam mereu de ce preotul spune lucruri frumoase din Scriptură, dar nu ne cerea nici nouă şi nici el nu încerca să le aplice în viaţa de toate zilele. Când am pus întrebarea de ce nu facem ceea ce învăţăm în biserică, mi-a răspuns că numai pocăiţii pot face aceste fapte pe care le cere Dumnezeu de la oameni. În momentul acela, în mine s-a născut dorinţa de a înţelege ce este pocăinţa şi unde s-ar găsi aceşti oameni pocăiţi. La această întrebare, preotul mi-a răspuns că numai la Viena sunt pocăiţi.
Dumnezeu însă nu a lăsat fără răspuns întrebările mele şi a trimis în casa noastră din Codru un grup de jandarmi dintre care unul era pocăit. Pe atunci aveam 18 ani, în anul 1915, luna iunie, ziua 15, orele 11, când au poposit la noi în casă acest grup de jandarmi. Pe unii dintre ei îi cunoşteam pentru că mai fuseseră şi altădată la Codru. Însă de data aceasta aveau cu ei pe unul Koteleş Ianoş din Bihor, un frate credincios, pocăit.
Ca de obicei, părinţii le-au servit masa, însă la început le-au oferit câte un pahar cu ţuică. Atunci, şeful lor spune către tata: “Lui Ianoş nu-i pune, el nu bea ţuică pentru că este pocăit.” Auzind acest lucru – fiind şi eu de faţă – am început să privesc mai atent la acest om diferit, care refuza ceea ce pentru tata era o onoare să servească pe cineva. Când au terminat de mâncat, au ieşit afară, la umbra unui pom, să se odihnească, dar pe Ianoş l-au rugat să stea înăuntru ca să păzească armele tuturor, aşezate după uşă. Eu eram tare curios să-l întreb pe şeful jandarmilor ce fel de om este acest pocăit. Şeful ne-a spus că este deosebit faţă de noi: el nu consumă băuturi alcoolice, nu fumează, şi este un om blând, deşi era în serviciul Jandarmeriei Austro-Ungare.
Pe mine mă interesa foarte mult să ştiu ce este şi ce face un pocăit, iar şeful lui a făcut o aşa frumoasă mărturie despre el că eu am rămas uimit şi îmi plăcea să-l privesc.
Rămânând cu mine în cameră, a văzut sus pe dulap Biblia noastră care era aşezată acolo dar în care nu citea nimeni. M-a rugat să o iau şi să i-o dau, exprimând cuvintele: “aveţi aici aşa o hrană şi voi duceţi lipsă.” Eu n-am înţeles atunci despre ce hrană vorbeşte şi i-am spus că noi suntem bogaţi: avem grâu, porumb şi de toate. Apoi a luat Biblia şi ne-a aşezat la masă, pe mine şi pe sora mea, începând să ne citească mai multe texte însă nu am înţeles prea multe. Pe urmă, m-a întrebat dacă ştiu citi şi i-am răspuns că ştiu şi româneşte şi ungureşte.
A deschis Biblia la Isaia 60:1-2 şi m-a rugat să citesc: “Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine. Căci, iată, întunericul acoperă pământul şi negura mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul şi slava Lui se arată peste tine!” Am citit aceste două versete şi apoi m-a rugat să le mai citesc o dată ca să le înţeleg mai bine. Aceste cuvinte au pus stăpânire pe mine şi simţeam că nu este o joacă, ci că în ele se află un mare adevăr. Apoi, ne-a mai explicat cum putem deveni copii de Dumnezeu, prin credinţă şi pocăinţă. Ne-a mai spus multe cuvinte pe care însă nu le-am mai reţinut, dar acele cuvinte din Biblie mi-au pătruns în inimă şi parcă dintr-o dată m-am trezit ca dintr-un somn adânc sufletesc ştiind că trebuie să mă pocăiesc.
După ce ne-a explicat mai multe, fratele nostru ne-a plecat pe genunchi la rugăciune. Ne-a întrebat dacă ştim să ne rugăm. S-a rugat el mai întâi iar noi ascultam cu uimire la minunatele cuvinte rostite, privind să vedem din ce carte citeşte rugăciunea, dar n-am văzut nici o carte, ci el ne aducea pe noi în rugi înaintea Domnului. Când a terminat el rugăciunea m-a pus pe mine să mă rog. Desigur, ştiam multe rugăciuni formale, asemeni fariseului din Evanghelie. Apoi a rugat-o şi pe sora mea să se roage şi, ce să vezi? Ea nu s-a rugat fariseieşte ca mine, ci a zis: “Doamne, fie-Ţi milă de mine, păcătoasa! Amin.” Ne-am ridicat de pe genunchi şi ne-a mai vorbit multe din Biblie, însă în mine mereu răsunau cuvintele din Isaia 60: 1-2.
La despărţire, ne-a promis că va trimite la noi câţiva pocăiţi care să ne mai ajute să-L cunoaştem mai bine pe Domnul.
Da, într-adevăr, i-a trimis dar cu mare întârziere, numai după 6 luni. În timpul acela erau foarte puţini pocăiţi şi în apropiere de noi nu erau de loc, numai pe la Ormindea, Băiţa şi Brad.
Dar eu şi sora mea Elena am început să citim de atunci în Biblie în fiecare zi, ba uneori şi toată noaptea. Ne ascundeam undeva şi citeam cu atâta sete şi dor din sfânta carte Biblia, din Noul Testament şi din Vechiul. Tata se cam supăra când citeam seara că, zicea el, “ardeţi petrolul cu lampa” şi lui îi părea rău de gaz însă noi tot mai citeam după ce pleca el de lângă noi. Dar iată că în luna ianuarie 1916, era o iarnă grea, au venit la noi la Codru 5 pocăiţi, doi bărbaţi şi trei femei de la Ormindea şi Băiţa. Pe o astfel de iarnă grea cu zăpadă mare au călătorit pe jos o zi întreagă (sâmbăta) până la Codru. Tare ne-am bucurat când, o dată cu sosirea nopţii, au sosit aceşti misionari ce ne-au înviorat inimile prin rugăciunile adresate lui Dumnezeu ce i-a călăuzit cu bine până la noi. Iar noi ne-am adus aminte de rugăciunile fratelui Koteleş Ianoş, de astă-vară, căci grupul acesta era cel promis cu câteva luni înainte de către fratele Ianoş. În acea sâmbătă seara am avut harul să auzim predici, cântări, rugăciuni, să-L slăvim pe Dumnezeu împreună cu aceşti fraţi minunaţi care ne-au învăţat şi pe noi două cântări: Cât timp mai vrei să fii îndemnat? şi Te iubesc Isuse! Aşa am petrecut Sâmbătă seara cu fraţii pocăiţi iar eu atunci m-am hotărât cu toată puterea ca de atunci înainte să mă pocăiesc, văzându-mă păcătos şi pierdut. După miezul nopţii, când s-a încheiat părtăşia noastră, am adormit şi am avut un vis tare interesant. Am visat că a venit la mine Satana îmbrăcat în haine preoţeşti şi m-a ameninţat să nu mă pocăiesc că doar e mare păcat să-ţi laşi religia ta. Eu i-am spus că orice s-ar întâmpla, eu sunt hotărât să mă pocăiesc.
M-am trezit imediat după acest vis şi mă gândeam ce-o fi însemnând aceasta. Mi-am dat seama că Cel Rău nu doreşte mântuirea mea şi astfel m-am liniştit şi am adormit iar, continuând cu visul dar de data aceasta au venit spre ine vreo 6-7 oameni, fiecare cu câte o bucată de lemn în mână, şi m-au ameninţat că dacă mă pocăiesc mă vor bate iar eu spuneam cu şi mai mult devotament că mă pocăiesc. Atunci toţi acei oameni s-au repezit spre mine şi au început să mă bată cu lemnele pe care le aveau în mâini, lovindu-mă peste cap, pe corp, peste tot, dar cu cât mă loveau mai tare eu mă întăream în hotărârea mea şi nu simţeam nici o durere căci tot timpul mă rugam şi ţineam ochii închişi. La un moment dat, cum stam în picioare în mijlocul loviturilor lor, cu ochii închişi, am simţit că nu mai dă nimeni în mine şi mă minunam cum am avut atâta credinţă că n-am simţit nici o durere şi cum Domnul mi-a dat putere să rabd, fără să zic o vorbă. Când am deschis ochii să văd ce-i cu oamenii care s-au oprit din lovituri, iată că toţi erau căzuţi pe spate cu limbile scoase, gâfâind şi oftând de oboseala cu care loveau şi ameninţau.
M-am trezit iarăşi din somn şi am început să mă rog Domnului cu putere şi credinţă până când am adormit din nou.
A sosit Duminica dimineaţa, dar eu am spus nimănui visul meu. De obicei, Duminica dimineaţa, noi, familia, aproape toţi, mergeam la biserică la Săcărâmb, vreo 6 km pe jos sau uneori cu calul. Aşa că ne-am pregătit, ca de obicei, să plecăm la biserică. Atunci, fraţii pocăiţi, care erau la noi, au spus că şi ei vor pleca acasă însă eu, văzând că ei vor să plece, am spus că rămân cu ei acasă şi ceilalţi ai familiei, fiecare a renunţat să mai plece la Săcărâmb, numai tata, singur, s-a dus că el era cantorul bisericii şi nu putea lipsi. Aşa că începuserăm iar să ne rugăm şi să cântăm cu aceşti fraţi. Ei iar au predicat şi ne-au explicat din Cuvântul Domnului şi eram bucuroşi că am participat la o aşa frumoasă slujbă religioasă, mai ceva decât la biserică.
După masă, pe la ora 13, a sosit şi tata de la biserică, împreună cu preotul Lupeanu Aurel. Când a intrat preotul în casă, a început să-i înjure pe pocăiţi cu ameninţări şi jigniri, că ce caută ei aici. Fraţii pocăiţi însă, îl priveau cu seninătate şi răbdare vorbind liniştit preotului care nu înceta să-i ameninţe. Eu, văzând furia preotului, care era gată să se arunce asupra pocăiţilor, mă gândeam că vrea să-i bată, m-am tras la o parte cu un scaun în mâini că, dacă preotul îi va ataca pe pocăiţi, eu să-i apăr. Desigur, preotul, văzându-mă, a lăsat-o mai moale dar cuvintele de ocară şi ameninţările au durat până seara. Pocăiţii se apărau cu Scriptura iar eu eram foarte bucuros de aceasta căci vedeam dreptatea mărturiei pocăiţilor cu Scriptura. După mai multe ameninţări, preotul a plecat dar, acum, cine să meargă să-l conducă pe preot, că era noapte, zăpadă mare şi frig? Mă angajară pe mine să merg şi să-l conduc pe preot, deşi îmi părea rău să mă despart de pocăiţi dar a trebuit să mă supun tatălui. Aşa că, mergând cu preotul, am continuat discuţia despre pocăinţă până în comună. La despărţire, preotul mi-a spus să fac “cum mă ajută Dumnezeu”. Atunci am înţeles împlinirea visului meu din noaptea trecută. M-am întors acasă grăbit, luând-o pe scurtătură, cu o viteză mare, ca să mă mai bucur cu fraţii pocăiţi. Am cântat cântările învăţate, ne-am rugat şi am înţeles că, pe calea credinţei, nu poţi merge fiecum, ci trebuie să te conduci după Cuvântul lui Dumnezeu. Despre visul meu n-am spus nimănui până mai târziu când s-a împlinit cu tot felul de prigoniri şi suferinţe pe calea crucii. Aşa s-a petrecut cu prima expediţie misionară de la Codru, compusă din 5 persoane: Pavel Andronic, Turcin Mihai, Mihăilă Floarea, Pavel Ana şi Mărioara, care au lăsat în urma lor o mare bucurie şi lumină din Cuvântul Domnului.
Cu câtva timp mai târziu m-am dus, împreună cu sora mea Elena, la adunare la pocăiţi, în comuna Ormindea, unde erau mai mulţi. Casa de rugăciune era în familia fratelui Bocanici Augustin, unde am petrecut toată ziua de duminică. A sosit acum timpul de prigonire din partea preotului Lupeanu care a venit cu tata, într-o Duminică după-masă, şi a început iar să mă combată de la pocăinţă. Discuţiile şi contrazicerile, ameninţările şi jignirile au ţinut până luni dimineaţa, la ora 8. Toată noaptea nu a dormit nimeni din casă, aşa de mari şi serioase au fost discuţiile. De Duminică după-masă până luni dinmineaţă nu am mâncat nimic, nici noi şi nici vitele. Dimineaţa, preotul, văzând hotărârea mea, a plecat, spunând că “pe acest băiat nu-l mai poate nimica întoarce de la pocăinţă, chiar dacă ar veni Christos din cer”. Auzi, ce comparaţie!!!
Noi ne-am dus să dăm de mâncare la vite că aveam 14 capete care zbierau de foame. N-am apucat bine să le hrănim când vine după mine un frăţior mai mic, Niculaie, chemându-mă în casă, la tata. Preotul vorbise cu tata că doar numai el mai poate să mă întoarcă de pe calea credinţei, să mă ameninţe că mă dă afară din casă şi că mă dezmoşteneşte dacă nu renunţ la pocăinţă. Şi cum stau ei amândoi în casă, tata a început să strige la mine şi să mă ameninţe cu mare furie, deşi el era un om tare blând şi liniştit, dar acum a procedat cum l-a învăţat preotul. După cum stăteam toţi trei în casă, eu, în faţa acestor ameninţări, am luat Biblia în mână şi am rostit foarte hotărât: “Să fiţi sănătoşi cu avere cu tot. Bibblia este averea mea”, şi am ieşit afară să plec. Atunci, tata m-a tras înapoi în casă iar el şi preotul au ieşit afară în curte. Eu priveam pe geam la ei şi am observat că a început să ningă cu ploaie. Atunci, repede, am luat ploierul, am ieşit afară şi l-am dat preotului ca să poată merge acasă cu el. El m-a privit lung şi m-a întrebat: “Păi, nu eşti supărat pe mine?” “Nu”, i-am răspuns eu, “că doar aşa scrie în Biblie!” Preotul a plecat iar eu am rămas cu Biblia în mână şi apoi mi-am văzut de lucru în linişte. De aici înainte, în fiecare seară, ţineam oră de rugăciune în casă, predicam din Biblie şi chemam şi pe ai mei să asculte şi să se roage cu mine. Aşa făceam în fiecare seară, cântam, ne rugam, ne bucuram cu toţii din Cuvântul lui Dumnezeu, numai tata era tot trist şi nu ştia ce să creadă şi ce să facă. Noi, însă, fraţii şi surorile mele, mama, ne rugam şi pentru el ca să asculte de Dumnezeu şi nu de preotul care îl învăţa să facă rău. Însă tata continua să meargă în fiecare Duminică la biserica din Săcărâmb, căci trebuia să ducă preotului de-ale mâncării: unt, lapte, brânză, ouă, carne şi altele căci noi eram bogaţi şi aveam de toate. Desigur, preotului i-a părut rău că ne pocăim, căci el pierdea aceste alimente.
A trecut timpul şi a sosit primăvara lui 1916 când a sosit la noi, la Codru, fratele Gheorghe Slev, fost învăţător. El ne-a ţinut câteva predici pe care nici acum, după zeci de ani, nu le pot uita. Fratele Slev era în drum spre Lupeni, căci în Duminica Tomii, după Paşte, urma să se ţină, la Lupeni, un botez. Auzind aceasta, eu şi sora mea, Elena, ne-am hotărât să mergem cu el. Eu eram pregătit acum şi doream să fiu botezat. Sora mea a venit doar să vadă botezul, dar acolo, auzind chemarea li Dumnezeu, s-a hotărât să se boteze şi ea. Aşa că, în ziua de 30 aprilie 1916, am primit botezul nou-testamental împreună cu sora mea mai mică, alături de alţi fraţi şi alte surori, aflaţi acolo pentru botez. Am fost botezaţi de către fratele Ştefan Igna din Banat. Ne-am întors acasă plini de bucurie că am îndeplinit tot ce Isus a poruncit dar tata s-a supărat căci preotul mereu îl îndemna la luptă împotriva noastră.

II.LUCRAREA
În 1921, Mârza Ilie s-a înscris la Seminarul Baptist, înfiinţat în acel an la Buteni, judeţul Arad, fiind printre cei dintâi 9 cursanţi ai seminarului. După terminarea Seminarului, în 1923, a fost repartizat ca pastor la biserica din Simeria, Deva şi împrejurimi. La Deva erau doar 6-7 surori care se adunau într-o casă închiriată, pe strada T. Maiorescu, casă în care locuia, tot cu chirie şi o soră bătrână văduvă împreună cu cele două fiice, Lucreţia şi Maria. Mârza a cumpărat această casă pentru el şi a amenajat din două camere o sală pentru biserică. În 24 ianuarie 1924, Maria (una din fiicele văduvei) avea să-i devină soţie. Împreună au avut 5 copii (un băiat şi 4 fete), care trăiesc toţi şi îl urmează toţi pe Christos. Una dintre fiicele lor este bunica mea (Oargă Lidia).
Astfel în anul 1923 a înfiinţat la Deva Biserica Baptistă cu doar 7 membri în propria lui casă, care a funcţionat acolo până în 1942, când s-a ridicat noua clădire a bisericii. În lucrarea sa de misiune, pe lângă biserica din Deva, a mai înfiinţat şi alte biserici baptiste în împrejurimile Devei (Bârsău, Nojag, Vărmaga, Teliuc, Voia, Mada, Balşa, Hondol, şi altele).
Mârza a fost un pastor sincer, strălucitor prin trăire şi jertfire pentru lucrare. Plin de râvnă în lucrarea de păstor, Ilie Mârza a câştigat multe suflete la credinţă. Astfel, în 16 august 1925, au fost botezate în Biserica Baptistă din Deva 13 persoane, botez oficiat de Ioan Covaci din Sinteşti. La 15 august 1926 acelaşi Ioan Covaci a oficiat, tot în Biserica din Deva, un botez cu 22 de suflete convertite, iar în 1927 au fost ţinute trei botezuri, îndeplinite de Ilie Mârza. Una din calităţile mari ale lui Ilie Mârza a fost prietenia lui cu alţi predicatori. Astfel, pe la Deva au trecut cei mai mulţi şi cei mai însemnaţi predicatori.
A lucrat pentru Împărăţia lui Dumnezeu din momentul conventirii sale şi până la moartea sa, survenită în 10 februarie 1986. În ziua de luni a plecat la Dumnezeu şi cu o zi înainte, în duminica din 9 februarie, i-a îndemnat pentru ultima oară pe fraţii din Biserica din Deva, la studiul biblic, cu cuvintele Domnului Isus, din Matei 28:19-20.
În tot timpul vieții, a fost întărit de Dumnezeu în mijlocul multor dificultăţi materiale şi prigoniri, soldate chiar și cu bătăi. A avut şi un important rol în conducerea lucrării baptiste din ţară. După 1944 a fost preşedintele Comunităţii Baptiste de Alba-Iulia, iar după organizarea Comunităţii Bisericilor din Hunedoara, a fost preşedintele ei până în 1962. Din 1956 a fost vicepreşedinte al Uniunii Baptiste. Nefiind de acord cu arondarea bisericilor şi cu reglementarea serviciilor divine s-a pensionat, susținând că nu poate fi de acord cu închiderea bisericilor de vreme ce toată viaţa a lucrat pentru înfiinţarea lor. Văzând că “nu se poate lupta cu morile de vânt” (aceasta este expresia sa), a renunţat la funcţiile de conducere în Uniune şi în Comunitate, dar a continuat să lucreze pe ogorul Evangheliei, spunând că, “din lucrarea lui Dumnezeu, nu ai voie să ieşi la pensie”.
Modul său frumos de trăire a lăsat o adâncă și plăcută impresie tuturor celor ce l-au cunoscut, în mod special asupra familiei sale. Biserica fiind în casa lor, copiii săi obişnuiau să se joace “de-a biserica”. Într-o zi, una dintre fiice, Maria (Baby), a făcut următoarea remarcă celorlalţi frăţiori: “Ştiţi ce? Eu cred că tăticul nostru este Domnul Isus, dar nu vrea să ne spună!” Lucrul acesta nu ne spune altceva decât că, cei care l-au cunoscut pe Mârza îndeaproape au putut să mărturisească despre el că a călcat cu adevărat pe urmele Domnului Isus Cristos. Aceeaşi Maria scria despre părinţii ei următoarele:
“Nu vom uita niciodată armonia, pacea, liniştea şi bucuria din casa noastră în prezenţa celor mai scumpi, sfinţi şi iubitori părinţi: Mărioara şi Ilie Mârza. Isus a făcut prin voi colţ de rai încă aici pe pământ. Ce minunat şi plăcut v-aţi trăit viaţa că niciodată Domnul nu v-a părăsit! Iar noi, copiii voştri, suntem cei mai fericiţi copii de pe pământ. Mulţumim lui Dumnezeu pentru viaţa voastră atât de frumoasă şi curată, care mereu predică despre minunatul Dumnezeu, Isus şi Duh Sfânt”.
În continuare, dorim să prezentăm câteva din multele prigoniri îndurate de străbunicul meu, Ilie Mârza, pe care am avut harul să-l cunosc personal. Prigonirile erau strârnite de preoţimea vremii, care incita primarii, notarii şi jandarmii împotriva baptiştilor; nu de puţine ori, preoţii îmbătau gloate de săteni pentru a-i maltrata pe credincioşi. Una din prigonirile suferite de Mârza Ilie s-a petrecut în comuna Teliucul de jos în 2 iunie 1932. Aici, preotul Gheorghe Turcin i-a mobilizat pe primar, notar şi jandarmi şi au pornit împreună spre Biserica Baptistă, unde i-au arestat pe cei doi predicatori, Mârza Ilie şi Munteanu Petru şi pe mai mulţi membri ai bisericii. Între timp, la orele 11 preotul a oprit liturghia, comiţând astfel un sacrilegiu deoarece, potrivit canoanelor, se întrerupe jertfirea lui Christos. Preotul s-a adresat enoriaşilor ortodocşi să iasă afară cu toţii “pentru a-i scoate din comună pe comunişti”. Un cetăţean, îndemnat de preot, l-a lovit cu putere pe Mârza, acesta căzând şi pierzându-şi pentru câteva minute cunoştinţa. Grupul de fraţi au fost scoşi de mulţime în afara satului, urmaţi fiind şi de Mârza, care şi-a revenit între timp. Acolo, fraţii au mulţumit lui Dumnezeu că au fost învredniciţi să sufere pentru Evanghelie. Din cauza loviturii pe care a primit-o, Mârza şi-a pierdut vederea, pe toată viaţa, de la un ochi şi a rămas cu o semi-pareză facială pe partea cu ochiul lovit.
O altă întâmplare care, în mod fericit, este legată de prima, s-a petrecut în Deva. Un cetăţean, pe nume Haida, a cărui soţie şi copii s-au pocăit şi veneau la Biserica Baptistă din Deva, într-o zi, pe când Mârza trecea pe lângă o clădire la care acesta lucra, s-a coborât de pe scară şi i-a tras o palmă lui Mârza peste obraz, spunând: “Na, pentru că mi-ai pocăit nevasta!”. Mârza Ilie a îndreptat şi celălalt obraz, însă pălmuitorul s-a mulţumit cu unul singur. Ajuns acasă, Mârza constată că palma primită de la Haida a dus la dispariţia semi-parezei primită la Teliuc.
Alte prigoniri sunt consemnate în articolul “Suferind pentru Cristos”, din revista Creştinul Azi, numerele 50 şi 51(lunile ianuarie şi februarie 1996), semnate de Ioan Bunaciu, cât şi în cartea Istoria răspândirii credinţei baptiste, de Ioan şi Otniel Bunaciu.

CONCLUZIE
Al. Vlahuţă spunea următoarele: “Că tu, drumeţul clipei care trece, vei gusta sau nu din roadele pomului pe care-l sădeşti, este un lucru de prea puţină importanţă. Important e ca pomul sădit de tine să rodească”. Ilie Mârza a luat în serios chemarea şi provocarea Domnului Isus Cristos de a fi lumina lumii şi sarea pământului şi de a duce Vestea Bună tuturor celor ce au nevoie de ea. A dus o viaţă personală şi de slujire remarcabilă, care a rămas ca un episod plăcut în inimile tuturor celor ce l-au cunoscut.

BIBLIOGRAFIE:
În alcătuirea acestei lucrări, am folosit următoarele surse:
1.Caiet cu însemnări personale, scris de Mârza Ilie
2. Mărturiile Mariei Neiconi şi Lidiei Oargă, două din fiicele lui Ilie Mârza
3.BUNACIU, Ioan & Otniel, Istoria răspândirii credinţei baptiste, Ed. Universităţii Bucureşti, 1997
4.BUNACIU, Ioan, “Suferind pentru Hristos”, în Creştinul Azi, numerele 50 şi 51 din ianuarie şi februarie, 1996
5.POPOVICI, Alexa, Istoria Baptiştilor din România, vol.II, Chicago, 1989

Mărturii peste veacuri: Marcu Nichifor

Vacanța era pe sfârșite. Plecarea noastră se apropia. Melancolia ne cuprindea pe toți, mai ales pe bunici. „Oare asta va fi ultima noastră revedere în trup?”, îmi imaginam că se întreabă încet. Eu, ca să îmi înăbuș același gând, îmi făceam de lucru cu bagajele: puneam în geamantan, scoteam și o luam de la început. Bunicul a venit în cameră, s-a așezat pe un taburet în fața sertarelor de la birou și a început să caute certificatul lor de căsătorie, vechi de 58 de ani. L-a găsit cu greu, printre alte certificate de naștere, de moarte, de botez ale străbunilor săi (și ai mei!). De sub ele a scos la iveală și o copertă albastră de caiet, destul de veche, plină cu vreo 4-5 plicuri, pline doldora cu scrisori și fotografii vechi de familie. A deschis coperta, a luat în mînă plic cu plic și le-a deschis atent. Privindu-l, îmi părea că trăiește aievea fiecare moment de atunci, de când primise scrisoarea sau fotografia, și, din când în când, zâmbea în colțul gurii, iar din ochii încețoșați de vreme se strecuraseră câteva lacrimi. Le-a citit cu sufletul și cu amintirle, rand pe rand… Eu – încă – mai făceam bagaje, dar îl priveam cu coada ochiului, parcă întinerea!  Deodată, s-a oprit, și-a dat de pe nas cele două perechi de ochelari care, împreună, abia îl ajutau să deslușească ce ține în mână (Când obloanele ferestrelor casei pământești încep să se închidă…), m-a atins pe mână (eu m-am oprit să-l privesc pe scumpul meu bun), și mi-a zis : „Florentina, când termini, să citești scrisoarea asta de la Marcu Nichifor, te rog.” „Desigur, opapa! Imediat termin – de mai bine de o oră mă făceam că îmi aranjez și rearanjez hainele și cărțile în geamantan – și mă apuc de citit. Abia aștept!”, i-am răspuns în grabă. Și m-am întors cu spatele spre el, continuându-mi împachetatul.

Câteva ore mai târziu, cu bagajele doar pe jumătate făcute, rămasă singură în cameră am deschis scrisoarea trimisă de Marcu Nichifor bunicilor mei. Pe fratele Marcu Nichifor îl cunoșteam din povestirile bunicilor din tinereșea lor. Bunăoară, bunicul îmi spusese că de multe ori a dormit în casa lor, când fr. MArcu venea în Alba-Iulia, Iar bunica îmi îmi povestise o pățanie destul de interesantă cu fr. Nichifor de pe vremea când și ea era copiliță. Marcu Nichifor era un om care îi punea, atunci când erau mici să se roage muult. Cică, odată când a venit, i-a pus pe toți copiii pe genunchi la rugăciune (pe cei din familia Mârza și câțiva verișori). După ce s-au rugat, fr. Marcu le-a spus foarte hotărât: „Nu e bine. Ne mai rugăm o dată.”   Și iar s-au pus pe genunchi la rugăciune. Fratele Marcu i-a scrutat din priviri pe prunci și a zis: „Iar nu e bine. Ne mai rugăm o dată.” S-au rugat și a treia oară, în spernața că acum va fi bine. Când s-au ridicat de pe ghenunchi, fratele Marcu le spune din nou: „Iar nu e bine. Mă! Tu ăla de acolo (un unchi de-al meu mai prăpădit), ieși afară de aici, că în tine e dracul!” Și s-au rugat pentru ultima oară.

Acestea fiind spuse, eram suficient de curioasă să citesc o scrisoare scrisă de renumitul frate Marcu Nichifor. Iată ce le scrie el bunicilor mei în 22 octombrie 1974:

IMGScumpii mei,

Când eram tânăr, țineam mult la tineri, pt că ei mă ajutau foarte mult, se rugau cu mine, erau teren mai liber și mai deschis pt Dumnezeu. Și când sunt vase spălate, curățite, Dumnezeu, prin mine, le revărsa har. Și cine udă pe alții are partea lui de apă vie. Și astăzi, după patru decenii când îi văd pe cei de atunci, foarte greu îmi vine să-mi pot ține bucuria. Îmi vine să cred că un credincios fără experiență proaspătă, viguroasă cu Dumnezeu fără biruințele zilnice devine o fosilă a trecutului și nu un reprezentant al lui Dumnezeu, plin de lumină, de putere, de biruințe și de bunătate cerească.

Anul acesta am fost la Speranța-Arad, unde am lucrat ca predicator (1940-1943), când s-au închis bisericile. Când m-am uitat peste cei prezenți (5-600?) nu vedeam pe nimeni care să aibă un pic de căldură, parcă eram într-o ghețărie. Mă uitam împrejur, fețe necunoscute, reci, parcă mă înghețau, ce grozav!

La un moment dat, într-un colț stătea un moșneguț, căuta, se sforța să-și țină bucuria, dar era o luptă zadarnică. Se uita pieziș la mine și se mișca neliniștit. M-am gândit cine-i, și mi-am adus aminte de el. În 1940 el avea o bodegă lângă gara electrică. Deseori mergeam acolo și predicam, mergeam acolo după cei mai mari bețivi din oraș, îi duceam la mine și mă rugam cu ei. S-a mai întâmplat însă, după ce Dumnezeu îi elibera, să-i găsesc la o masă cu mâncare în față și un păhăruț, mititel cât degetul cel gros. Când vedeam păhăruțul, imediat îl apucam așa plin cum era și afară cu el. El vedea și alerga furios la mine să-i plătesc paharul (nu zicea țuica sau lichiorul). Era o discuție aspră. „Eu n-am bani să-ți plătesc paharele cu care nenorocești pe oameni, femei și copii. Banii mei sunt bani sfinți, eu sunt al lui Dumnezeu. Mie să-mi ceri Biblie sau Testamente.” Ar fi putut să-mi dea vreo pereche de palme, dar Dumnezeu era cu mine, puterea Lui era mare. Împricinatul stătea smerit și-și termina porția lui. Era unul din cei mai meri bețivi, scos din serviciu, alungat de familie, dormea noaptea lângă zgura de locomotive, care era fierbinte. Deseori mergeam și-l căutam. În cameră la mine ei erau socotiți prietenii mei. Știau unde pun cheia și oricând erau bineveniți, aceau mâncare și căldură. Bătrânelul acela se bucura că mă văzu.

Odată, după război, l-am întâlnit la Berlin. Acolo am ținut un serviciu de evanghelizare. Seara m-a invitat cineva la el cu multă dragoste; era părtaș cu alt frate la o moară mare. M-a găzduit fiindcă eram obosit. M-am culcat, iar dimineață am avut o cursă și am plecat. Pe drum îmi reconstituiam fizionomia lui, că-l cunosc! Unde și cum? Și mi l-am reamintit. (marele bețiv) Se poate că-i era jenă! Dar, de data asta, când eram la amvon mi l-am reamintit de-a binelea, și bucuria lui m-a eliberat, mi-a dat slobozenie; ce frumoase sunt amintirile cu Dumnezeu!

Cel mai mare dar pe care-l putem face cuiva e un zâmbet de bucurie, dar nu o bucurie superficială, ci o bucurie sănătoasă, puternică, axată pe o legătură intimă cu Dumnezeu, pe o stare de plinătate a puterii Lui și pe o legătură strânsă cu izvoarele vieții, a luminii, a puterii Lui.„Bucuria Domnului este tăria voastră” (Neem. 8:10). „Domnul nu va mai putea de veselie pt tine” (Țef. 3:17). Când Duhul lui Dumnezeu se bucură de mine, sau în mine, atunci aceasta se vede în afară, nu se poate ascunde, oricât ai încerca să ascunzi, degeaba. Ar trebui să fiu un pic mai sincer cu unii sau cu alții, dar poate n-ar putea purta: „Dragă, nu te supăra, ochii tăi, fața ta, arată că Dumnezeu e întristat, spune sincer: ce s-a întâmplat?” E foarte greu să faci asta, după ce vezi pe cineva așa de rar!

Dumnezeu întotdeauna a fost foarte categoric cu mine. În timpul războiului, fiindcă problemele frățietății erau mari, predicatorii plecați (la război), am renunțat la salariul de predicator de la Speranța, ca să pot fi la dispoziția lui Dumnezeu pt toate bisericile. Fiindcă făceam misiune la spitale și la pușcărie și aveam nevoie de bani, am vândut o Biblie engleză ilustrată cu 120 sau 150 de lei; era o diferență de vreo 50 de lei cât m-a costat pe mine. Prietenul meu era bogat. Avea vreo 100 hectare de pământ. Când am venit acasă, Dumnezeu era întristat de-a binelea. „Cu cât ai vândut Biblia?… Eu nu te-am chemat să faci afaceri pt slujba Mea! Du-te și dă-i diferența de bani pe care ai luat-o, și restul de bani dă-l săracilor. De-acum n-o să-ți mai dau bani. N-ai fost credinicos.” Eu, cu mare greutate am găsit săracii. Era o zi ploioasă, m-am udat. Dumnezeu a luat asupra Lui problema existenței (mele). Niciodată n-am dus lipsă nici de lemne. Îngerii (și ciorile) își făceau lucrarea lor. Dar fiindcă lucram între năpăstuiții soartei, Dumnezeu îmi trimitea și pentru ei, și pentru mine. Unul dintre tinerii de colaborare de atunci (azi om cu copii – 5) mi-a zis: „Dacă Dumnezeu are  nevoie de mine, oricând sunt gata să las totul și să trecem la dispoziția Lui.”

Ideea la care am vrut să ajung a fost  că Duhul Sfânt a fost întristat. L-am întrebat pe Domnul, și El mi-a răspuns. Am pus lucrurile la punct, iar bucuria, pacea, slobozenia în fața Lui au fost aceleași. Dar e un lucru precis, confirmat:  orice fisură între noi și Dumnezeu, Duhul nostru pierde voioșia, bucuria  și nu mai suntem ceea ce trebuie să fim în planul Lui: lumina Lui, sarea pământului, o apă vie care regenerează, reîmprospătează, care dă puls de viață nouă – râuri de apă vie. Este o mare durere a lui Dumnezeu când nu-și poate arăta  cea mai mare minune: locuirea Lui în viața copiilor Săi. Iar noi, în privința aceasta, să nu-L mărginim; așa cum nici universul nu-L mărginește nici într-un fel. Parcă m-am întins prea departe, gândindu-mă și la alții.

Azi plouă. Ar fi trebuit să fiu plecat, de altfel. Dar m-am întins pe pat – poziția din fotografie – și-am scris. Aș vrea săFoto-Marcu Nichifor trag concluzia la care  a ajuns un credinicos foarte serios:

Orice ai spune sau ai face, sau te-ai ruga, atâta vreme cât nu ești 100% predat Lui, această stare este socotită păcat. Pentru că folosești aceste mijloace ca să-l ții pe Dumnezeu la distanță, care-n realitate este o luptă, o împotrivire foarte subtilă, foarte dibace și indirectă contra Lui. Orice amânare a predării (totale) este în realitate o nesinceritate, un mijloc de a-i da întâietate Eu-lui, a ține ce nu-ți aparține, a face voia ta, care nu-i altceva decât o luptă, o revoltă contra lui Dumnezeu. Cuvintele pe care le pune Domnul Isus în gura vameșului, când nu îndrăznea nici ochii să-și ridice în sus, „ai  milă” să le spunem și noi, printr-o mărturisire sinceră, să depunem – prin pocăință – jos armele și metodele de luptă contra Creatorului, arme care-L lovesc mai rău decât piroanele de pe cruce. Păcatul lovește-n Dumnezeu. De unde vin aceste răni? De la cine? „În casa celor ce mă iubeau le-am primit.” (Zah. 13:6) Când veniți la izvoarele curățirii, nimeni să nu plece cu pete, ci curați. Să-I oferim o viață, un templu, un tron, dar și un instrument de care să se foloseacă  oriunde, oricând.

IMG_0004Salutări gazdei mele, fam. fr. Remus, multă sănătate. Mulțumesc pt dragostea ce mi-ați arătat-o în mijlocul vostru. Maranta! Și pt cei ce-L așteaptă, îi salut cu Evrei 10:37.

Cu dragoste și bucurie,

M. Nichifor.

P.S. Pe foto verso scria:

20.X.1974

Scumpii mei, mă gândesc cu bucurie, amintindu-mi de frumoasele experiențe pe care Dumnezeu ni le-a dăruit împreună, cu tinerii; și cum prin cheia ușii te uitai (aici face referie la bunicul meu, Oargă Petru) cum profesorul mă ascultă la engleză!!!

Într-adevăr, viața unui credincios este o luptă titanică, unde forțe extraterestre contribuie la înfrângerea și la ridicarea noastră. Deseori suntem inundați de puterile întunericului, ca de lăcustele lui Faraon, dar când Îi dăm Lui 100% libertate de acțiune, ieșim biruitori – dar obosiți.

Cărțile sunt făcute din pomi, din foi, și frunzele lor folosesc la vindecare. Pomul Vieții și Cartea Vieții trebuie să fie la mijloc. Pomii altoiți, de asemena, dau roade bune. În mijlocul stau ca-ntr-o pădure, și ele mă înăresc. Dumnezeu, prin ele condiționeză veghere, candelă aprinsă, ulei de rezervă, haine curate și așteptarea venirii Lui glorioase.

Cu dragoste, Marcu

Cine vrea să citească, să se lumineze și să se pocăiască, ca păcat să nu înfăptuiască!