Fineas si domnisoarele

Eram zilele trecute toti trei in parc, la locul de joaca. Noi, ca niste parinti „obositi”, leneveam pe câte doua scaune, chiar lânga locul de joaca al copiilor. Acolo unde Fini cu alti camarazi se mutau ametior de repede de la o hinta la un balansoar, de la un tobogan la frânghii. Si cum leneveam noi asa, il vedem deodata pe Fini topaind spre noi.

– Tata hai, uite sunt un cangur. Si tu esti un alt cangur. Si…
(Si isi pregateste punmii de bataie. Iar tata se pregatese si el de atac. )

– … si noi doi ne batem pentru o… (si cu un ochi imi trage o privire scurta) domnisoara.

Haha!!!!

Dialog cu Salome

În seara asta le-am avut în grijă pentru o vreme pe nepoțele noastre.  Pe la ora cinei, m-am dus la bucătărie să încropesc o cină caldă pentru băieții mei și nepoțele. Am intrat în bucătărie, am aprins lumina de sus – ca să văd bine să aleg ingredientele -, am închis ușa după mine și m-am apucat de… gătit. De-odată ușa se deschide și un „căpșor blond” mă întreabă:

– Flori, cu ce te ajut?

Mirată, mă uit la nepoata mea de 5 ani jumate și la surioara ei de jumătatea vârstei ei, ce o urmase  codiță în bucătărie, și îi răspund:

– Cu nimic. Voi mergeți la joacă cu Fini. Mă descurc singură.

Deh, într-o casă de băieți sunt obișnuită să gătesc singură, fără mici ajutoare pe lângă mine… Nu după mult timp, același căpșor blond – urmat de aceeași codiță – mă întreabă din nou:

– Flori, dar eu cu ce te ajut? Eu vreau să te ajut.

–  Acum nu ai cu ce. Dar mai târziu o să mă poți ajuta, răspund eu, gândind că o voi chema să mă ajute la pus furculițele și șervețelele pe masă.

Și fetița plecă înspre joacă, mulțumită parcă de răspuns. Iar eu mi-am văzut mai departe de gătit. Curățat, tăiat, spălat, aprins plita, pus apa la fiert, pus sare, scos apartul de mărunțit din sertar…

– Flori acum pot să te ajut?

Ups! Uitasem ce-i promisesem fetei.

– Mda… poți acum să… mă ajuți… la… tăiat (în apartul de mărunțit) legumele,

I-am răspuns eu sacadat fetei, în timp ce căutam iute prin bucătărie o „slujbă” pentru ea. Îi dau indicațiile necesare, îi așez mâna pe aparat, apăsăm împreună și așteptăm ca aparatul să ne mărunțească legumele. Ne zâmbim, ne facem cu ochiul, ne încurajăm din priviri, oprim aparatul, ne uităm să vedem cum și cât a mărunțit, punem la loc, turnăm în cratiță…

– Flori, știi, când eu o să fiu mare, mama mea o să fie bătrână.

– Mda, iar când Fini (verișorul lui și fiul nostru) o să fie și el mare, și eu o să fiu bătrână!

– Da? Și tu o să fii bătrână?

Între timp am terminat cu legumele și am trecut și la alte trebușoare.

(Într-un cui din bucătărie atârnau două șorțuri de bucătărie: unul albastru micuț – ce mi l-a făcut mie bunica mea pe când aveam 5-6 anișori, și unul maro mare – făcut de străbunica mea bunicii mele.)

– Flori, eu vreau să îmi dai șorțul ăsta albastru.

– Lasă-l pe ăsta lui Noa și tu ia-l pe ăsta maro, că ești mai mare.

– Da…? Ăsta pe care îl ai de la bunica aia a ta bătrână?

– Făcut de străbunica mea pentru bunica mea.

Corespunzător echipate, fetele au început să mă ajute la deschis sertare, la pus vesela în sertare, la închis sertare, la învârtit în mâncare…

În fine, mâncarea-i gata, băieții la insistențele noastre ne ajută la pus masa, deci micile ajutoare își pot da jos echipamentul de bucătărie. Salome în timp ce își da jos șorțul, aruncându-i o privire oarecum curioasă, mă întreabă:

– Flori, dar cum l-a făcut bunica ta pe șorț?

– La mașina de cusut l-a făcut. Că străbunica mea era croitoreasă.

Îi răspund eu stând pe vine și cu capul băgat în frigider, să iau smântâna.

– Da? Du-mă la ea să văd și eu.

– Nu putem, că ea a murit. Îi răspund eu în fugă.

– A murit? De ce a murit?

– Că era bătrână. Răspund eu sec și fără să preîntâmpin impactul răspunsurilor mele, aparent simple, în mintiuța ei.

– Că era bătrână…? Deci și mama când o să fie bătrână o să moară?

Mă ridic brusc dinspre frigider spre ea, o privesc în ochi – Ce să-i răspund?! – și-i zic:

– Toți o să îmbătrânim. Și tu o să îmbătrânești…

Începusem oarecum să mă fâstâcesc. Încercam să grăbesc cumva așezarea noastră la masă, dar băieții încă nu puseseră fața de masă, și nici farfuriile… Salome mă privea fix în ochi. Ea aștepta să îmi duc până la capăt răspunsul.  Las ochii în jos. Mă jenam oarecum să recunosc acest adevăr. Asta  și pentru că azi se împlineau 2 luni de când mama mea murise, și nu era deloc bătrână. Avea doar 60 de ani.

– Toți îmbătrânim… și murim…

Salome mă privea neclintit de serioasă, iar eu mă pierdeam în goană printre cuvintele astea două, printre ochii ei sincer de curioși, printre durerea crudă a pierderii mamei,  printre senzația de foame deja instalată… Atunci fetița mă trase înapoi, zicând:

– Adică toți o să murim. Dar, Flori, de ce murim?

Fetița asta de-o șchioapă rostea atât de liniștită o întrebare atât de fundamentală, o întrebare ce de-o bună bucată de vreme (re)zbiera în mine! DE CE MURIM NOI, OAMENII? DE CE? DE CE?

Singurul răspuns care mi-a putut țâșni atunci de pe buze a fost:

– Ca să ajungem la Domnul Isus.

– Dar numai copiii buni ajung la Domnul Isus!

– Dacă suntem ascultători ajungem la El.

– Haha! Deci de aia murim. Ca să ajungem la Domnul Isus. Ce bine. Eu credeam că numai oamenii răi mor.

Ne-am pus la masă. Am umplut pe măsura fiecăruia farfuria, Fini i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru că avem ce pune pe masă, pentru mătușa, unchiul, verioșare, unchiul celălalt și părinți, și am început a înghiți.

****

Ca să-l pot vreodată cuprinde pe Dumnezeu – în înțelepciunea Sa – trebuie să mă fac asemeni unui copil. Așa că nu râdeți: Ca să ajungem la Domnul Isus trebuie să… murim…

…și mi-e atât de greu să mă fac (iară) mică…

 

Bine am intrat în anul 2013!!!

Dar-ar Dumnezeu să ne facem ăst an mici, ca să pricepem în ălalalt an lucrul ăl MARE! La Anul și la mai MIC!

Lista lui Fineas

Nu, nu e lista lui Fineas,  nici pentru Moș Niculae, nici pentru Moș Crăciun. În bogata lui fantezie, am preferat să nu le dăm viață acestor personaje „fantastice” (mai ales al doilea). Desigur, despre sfântul Niculae i-am istorisit ca „la carte”, iar despre cel de-al doilea personaj, made in Coca-Cola, i-am trasat realitatea. Și asta de când era de grădiniță. De aceea, în preajma „Moșului”, aveam mereu probleme la gradinițe (cea din România și cea de aici), nu cumva Fineas să le spună copiilor „adevărul”, să-l de-a de gol pe Moșul! Și a reușit! Nu a „demascat” adevărul despre „Moș”, dar a știut să spună oricui îl întreba „Ce ți-a adus Moșul?” , că mama și tata i-au luat cutare și cutare cadou.

De la începuturi, ne-am propus să revendicăm această sărbătoare pentru Cristos, Celui Căruia i se și cuvine! Adventul nostru nu este o așteptare a Moșului  cel roșu (semnul minciunii) și „îmbătrânit de zile”, ci a Celui Ce S-a dezbrăcat pe Sine – pentru puțină vreme! – de dumnezeiasca-i slavă, a Celui Ce S-a făcut asemeni nouă, venind să locuiască printre noi, pentru a ni-L face cunoscut pe Dumnezeul Suveran, Tatăl nostru, și pentru a ne deschide porțile Împărăției Cerului, prin moarte (și încă moarte de cruce!), a Celui Ce a biruit moartea, iar acum șade în mărire la drapta Tatălui: a lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Deci nu este o astfel de listă. Și nu e nici lista pentru mama și tata cu ce „vreau eu anul ăsta sub brad”. Nu. E lista lui cu ce îi place, ce nu îi place și ce i-ar plăcea să facă.

Într-o zi mai relaxată, l-am rugat pe Fineas să îmi spună 3 lucruri care îi plac, 3 care nu-i plac și 3 pe care ar dori să le facă. Fineas a stat o vreme pe gânduri, apoi mi-a răspuns:

1. „Îmi place lângă mami şi tati, pentru că ei sunt călduroişi.”

2. „Îmi plac dulciurile. Îmi place să mânânc orice are gust bun, de dulce.”

3. „Îmi place ştiinţa şi istoria. Pentru că așa pot ştii multe despre ce s-a întâmplat mai demult.”

4. „Îmi place fantezia, pentru că  simt că  sunt şi eu în ea.”

5. „Îmi plac animalele. Pentru că sunt frumoase şi interesante.”

Nu s-a putut limita la 3. E bine și așa. Am aflat, apoi, că nu-i place să fie provocat, că  nu-i place lupta și că  nu-i place să stea de partea răului. Întrebat ce i-ar plăcea să facă, iată ce-a răspuns:

1. „Mi-ar plăcea să am un frăţior.”
2. „Mi-ar plăcea să existe fantezie. Pentru că în fatenzie te bucuri mai mult decât în realitate.”
3. „Mi-ar plăcea să vizitez un parc acvatic, unde sunt multe animale acvatice şi un muzeu de dinozauri.”

Tăticii știu totul?

Azi, pe la trei jumate, pe drum dinspre școală spre casă. Dialog purtat pe biciclete.

-Fini, ai primit azi temă pentru mâinie?

– Da.

– La matematică?

-Da! Da, cum de ai știut mama?!

– Păi, tu nu știi că mămicile știu totul?! (zâmbesc, dar el nu mă vede)

-Și tăticii…?

-Și tăticii!

– Nu. Tăticii pun doar întrebări.

Din nou la școală!

Iar am început școala!

Vacanța noastră de 2 luni și-a luat… vacanță, întorcându-se din vacanță… școala. Fineas a urcat  „la etaj”.  În clasa a IV-a!

(În școala lui Fineas, în curtea de la parter au careul și locul de joacă clasele a I-a , a II-a și a III-a, iar  în curtea de la etaj – clasele a IV-a, a V-a și a VI-a. Dintr-a VII mergi la liceu!)

La Academia de Muzică, a trecut în gradul 2 de teorie muzicală. Iar, după 4 ani de vioară, a renunțat la ea pentru… o chitară.

De ce?

Păi, „chitara te face cool, mama!”

Culmea e că și profesoarele de teorie muzicală și de instrument (vioară) l-au încurajat să-și aleagă un alt instrument!

De ce?

„La Fineas, cheia spre cunoaștere este PASIUNEA. Când a prins pasiune de vreun instrument sau materie, învață din mers.”

Pentru vioară nici în al 4 -lea  an nu găsise cheia. Dar pentru chitară… de cum l-a văzut pe Laci, chitaristul bisericii, imediat a găsit-o!

Să sperăm că și-a găsit intrumentul!

Deja se fac pregătiri – teoretice – pentru o trupă rock. Rock en roll! Nu dark rock, mama!  I-a și propus lui tati să le fie manager de trupă. Există o mică problemuță: toți băieții „selectați” pentru trupă vor să cânte al același instrument. La…  CHITARĂ. Niciun percuționist, niciun organist, niciun pletos cu voce… toți vor să fie chitariști!

Până una alta, să vedem cum stați  voi cu tabla înmulțirii și-a împărțirii, copii? Întreabă deja de-a doua zi de școală  învățătoarea. Ia, luați voi creionul în mână și „cântați” niște înmulțiri și împărțiri de pe extemporalul ăsta! Sper să nu vă cântați în fața lui! 

Am auzit că s-au descurcat. Au reușit „să cânte” un extemporal (de) la prima vedere! Muzicieni adevărați, nu? Să vedem cum o fi la prima sesiune de examene! În decembrie. Dar, până atunci, spor la învățat, copii! Iar, nouă, părinților, spor la… răbdat! Asta e cel mai „cool” pentru un părinte!

No comment…

Azi dimineață la micul dejun.

– Mama, mâinile mele lucrează împreună și se ajută una pe alta. Dacă stânga mă doare (ieri a primit vaccin împotriva meningitei), dreapta face munca în locul ei.

-Mda. Bine că nu ai DOUĂ guri!

-De ce?

– Că dacă una obosea de atâta vorbit, vorbeai cu cealaltă! Și eu trebuia să-ți tot zic: „Tacă-ți gurile!”

– Mda.

Pauză.

– Dar dacă aveam două capete?

***

Profesorii îi „impută” lui Fineas că are prea multă fantezie pentru vârsta lui! Și asta într-un singur cap!

De unde vin BANII

Voi ați aflat de unde vin BANII?

Mie mi-a spus un pusti  (neamț) de nici 4 ani, prin gura unei mătuși:

„Banii vin din PERETE. Te duci la perete cu CARTONUL COLORAT și peretele îți înghite numai puțin CARTONUL și  apoi îți dă  câți BANI vrei!”

Simplu, nu?

Ia, să dau și eu o fugă până la „perete”, că-mi lăsă bărbatul CARTONUL COLORAT…

Foto:http://noutati-mondene.blogspot.com/2009/11/avatare-poze-cu-bani-multi.html

Din dicționarul lui Fineas

Sunt atât de obosită, încât abia mai pot să-mi țin capul drept. Dar pe asta trebuie (e musai!) să o notez!

Pe drum înspre casă de la școală, îmi povestește Fineas că Daniel (un coleg de clasă) l-a „acuzat” că l-a făcut pe Xavi (un alt coleg de clasă) mincinos. Tot de la el aflu că acest Xavi a spus ceva neadevărat despre el, despre Fineas.

Deci, Fini e „acuzat” că l-a făcut pe Xavi mincinos. Fineas  (se) explică:

-Nu l-am făcut mincinos! I-am spus doar că e ca un șarpe în apa pură (traducerea în limba română îi aparține lui Fineas).

Mă opresc din pedalat. Eram pe biciclete. Mă uit uimită la el, și-l întreb:

– Cum adică: „un șarpe în apa pură”?! Ce ai vrut să-i spui cu asta?

– Păi, un șarpe în apa pură (limpede, a vrut el să spună) strică și poate fi periculos; că mușcă.

-Dar, de unde ai auzit tu expresia asta? Mă gândeam că este o expresie olandeză de care eu nu mai auzisem.

– De niciunde! Eu am inventat-o!

De-ale lui Fineas

– Mami, știi care de diferența dintre juf (învățătoare) și dentist?

– Nu. Care?

– Că juf (învățătoarea) ne zice „mondje toe!” (gura închisă!), dar dentistul zice „gura mare”.

***

-Mami, știi ce e ciudat la părinți?

– Nu. Nu am idee. Ce?

– Când suntem mici ne învață să vorbim și când suntem mari ne  tot spun să tăcem din gură…

(din repertoriul copiilor de 9 ani, „recitat” și de Fineas, aproape ani)

 

Marea dispută!

Zilele trecute, Fineas le-a propus amicilor săi de joacă să scrie împreună o carte, în care ei înșiși să fie protagoniștii. Când mi-a adus și mie la cunoștință despre noul lor joc, era foarte entuziasmat. Oricine ca el ar fi fost așa! Ce n-aș fi dat să mă prind și eu în joc cu ei!

L-am felicitat pentru inițiativă, desigur, și i-am pus la dispoziție un caiet. Era, de fapt, o agendă românescă din 2010 cu coperte cartonate.  (Unii pun la cale războaie între găști și răzbunări copilărești, iar ei se apucă să scrie o carte! Mare lucru zic eu că e ăsta!). Mi-a mulțumit cât se poate de exploziv, a pipăit-o îndelung, a pus-o iute în ghiozdan și a adormit mai repede ca de obicei, cu gândul la începutul cărții de mâine.

A doua zi, la școală, pauzele erau acum așteptate dintr-un scop nobil: să ne jucăm că scriem o carte! Terenul de joacă, până acum invadat cu aceeași sălbăticie și de protagoniștii noștri, era abandonat în schimbul unui colț de curte, ce devenise inopinat masă de scris. O fetiță scria faptele. Un băiat desena. Alții doi erau personajele principale, iar Fineas zicea ce să se scrie în CARTE.

Auzisem că, la început, s-au dus câteva discuții serioase despre subiect și personaje. Ba să fie ceva cu și din Războiul stelelor, ba cu șoricei, ca în Geronimo Stilton. Nu am aflat dacă au ajuns la un consens în privința asta. Știu doar că au început a scrie…

Capitolul I: Cei cinci prieteni

Într-o zi, Beniamin  a avut o idee. Așa că și-a strigat prietenii la el și i-a întrebat dacă nu vor să îl ajute să scrie o carte. Prietenii, desigur, au fost de acord. Și imediat s-au apucat de carte. Tea, fetița, scria. Beniamin spunea. Tea și Jasper inventau.

În josul paginii au desenat un fel de om cu cap de ursuleț. Nu mă pot lămuri nici acum, citind cartea pe furiș,  de ce neam sunt personajele. Numele par a fi „împrumutate” din colecția de cărți Geronimo Stilton.

Capitolul II: Beniamin și prietenii în spațiu

Deodată, pe terenul nostru de joacă a aterizat o navă spațială. Eu și prietenii mei ne-am urcat în ea și am plecat cu racheta în spațiu. Toți eram foarte speriați.

La un moment dat, Tea a auzit ceva ciudat. Ne-am dus cu toții la geam să vedem. Și, ce să vezi? Era acolo o comoară neprețuită .

Textul este împărțit de o rahetă desenată.

Vedeam Pământul. Uau! Ne aflam în marele spațiu care devenea din ce în ce mai negru. Un soldat spațial ne-a auzit. Atunci Jasper l-a văzut și el pe soldat. Soldatul era chiar în spatele nostru. Imediat ne-a prins, ne-a legat și ne-a luat ostateci. Teo avea la el un cuțit cu care a reușit să taie sfoara cu care eram legați.

Din păcate, clopoțelul a sunat. Pauza a luat sfârșit. Scoala s-a încheiat pe săptămâna asta. Micii noștri actori și scriitori vor trebui să aștepte trecerea weekend-ului, până se vor reîntâlni la colțul de scris pentru a-și continua cartea. Fineas, unul, abia așteaptă să vină iar zi de școală. Între timp, numai despre cartea lor vorbește. Ne atrenăm și noi în discuția lui. Dacă am putea, și noi am scrie cîte o carte, nu?

Luni sosește galopant de repede, pentru noi, iar Fineas este (din nou) cu prietenii în curtea școlii. Unii abia așteptau pauzele pentru a scrie mai departe. Alții însă au pus la cale o mare trădare: separarea și scrierea unei alte cărți. Iată cum ia naștere concurența neloială. Mateis, unul din protagoniștii noștri, în weekend, a început pe cont propriu o altă carte. A venit cu ea în grup, a fluturat-o de câteva ori prin fața copiilor, și iute s-au adunt în jurul lui „colaboratori”. Cartea lui era mai interesantă. Era cu mai multe lupte. A avut, pe semne, copilul muultă inspirație în acest weekend. Oferta lui era tentantă. Cartea părea mult mai atractivă. Așa că, fără prea multe discuții, „prietenii” au renunțat la Cartea lui Fineas pentru Cartea lui Mateis. (Apropo de lupta între găști.) Mateis se lăuda, acum când avea de partea lui „prietenii”, că a lui carte va avea mare succes și că se va vinde.

Nu e de mirare că după scoală Fineas m-a întâmpinat nu niște ochi triști și roșii de plâns. Mă și întrebam,  când l-m văzut așa de abătut venind spre mine, oare cu „cine a mai făcut azi ceartă” (vorba lui)? M-am îndreptat spre el cu brațele întinse și l-am întrebat:

-Dar, ce s-a întâmplat Fineas?

El mi-a răpuns repede, fără să mă salute:

– Mateis scrie și el o carte. Fără mine. Toți prietenii s-au dus cu el. Și la toată lumea place cartea lui. Toți sunt de partea lui. Eu acum nu mai am cu cine să scriu cartea. Și plângea. S-a terminat cu cartea mea. Eu m-am arătat imediat supărat pe Mateis. Își ștergea ochii cu mănușa.

– Eu cred că poți să o scrii singur. Hai, curaj! O continui singur.

– Nu pot. Eu nu știu să desenz așa de bine ca Robbe. Și cine mai scrie?

– Păi, tu. Și o faci fără desene. Ce, toate cărțile sunt cu desene?

– Atunci nu o să fie interesantă. O să fie plictisitoare. Eu scriu o carte pentru copii. Copiii caută cărți cu desene. N-o s-o cumpere niciun copil fără poze…

– Atunci, te ajut  eu cu desenele.

– Mulțumesc mama. Își trage nasul și îmi zâmbește.

„Se mai animează nițeluș”, îmi zic eu. Între timp, el își pregătea vioara. Avea acum oră de vioară. Până să vină porfesoara, mai schimbăm câteva replici.

– Știi, mama, eu nu știu să desenez așa de bine cai. Ba le fac burta prea mare, ba un picior prea mic.

– Păi, roag-o pe Petra să îți desenze cai. E specialitatea ei.

– Păi, nu știu dacă vrea să joace în cartea mea.

– Întreab-o!

– Nu e drept că Mateis scrie o carte. Eu am fost cu ideea. Și acum el zice că a fost ideea lui. Și Robbe ăsta cred că e cam mincinos. Ca să mă liniștească din supărare a zis că rămâne cu mine la cartea mea, dar după aia s-a dus cu Mateis. Și i-am spus că nu mai e prietenul meu.

A intrat profesoara. Ne-a salutat. Am schimbat câteva vorbe, în timp ce se pregătea să acordeze instrumentul lui Fini. După 20 de minute, durata orei, ne-am reîntors la discuția noastră. Încă nu era terminată, se pare. Pe drum spre casă însă a fost destul de dificil să povestim: frig, aglomerație, noi pe biciclete. Dar, ajunși la căldură, în confort, și după o masă caldă, cu ușurință am reaprins subiectul.

– De ce să mai scriu, dacă  la nimeni nu place cartea mea. Nimeni nu o s-o citescă…

– Eu cred că și pentru un singur cititor, tot merită să scrii cartea! Eu sunt un cititor! Și tata mai este unul…

– Dar pentru așa puțini cititori… Cartea mea nu o să se vândă… Nimeni nu o să cumpere cartea mea. A lui Mateis se va cumpăra… A lui e mai bună decât a mea…

– Fineas, cu o carte lucrurile nu stau așa de simplu. Doi oameni îți citesc cartea, apoi ei spun la alții doi, care îți vor citii și ei cartea, aceștia, la rândul lor, vor spune la alții… și tot așa…

Mai trece o vreme. Fineas își face o parte din teme. Apoi mergem la ora de teorie muzicală.  Pe la șapte seara, revenim iar acasă. Își termină temele. Încet, se apropie ora de culcare.

– Mami, de ce nu mi-a ieșit cu cartea?

– Fineas, curaj! Un eșec nu ar trebui să te oprească să mergi înainte. Nu poti scrie cartea cu prietenii, o scrii singur!Poți! Ești talentat! Ai putea scrie o carte!

– Of! Eu sunt plin de eșecuri…

– Fineas, nu vorbi așa. Nu e adevărat.

– Ba da. Și o să le scriu pe toate în o carte a mea.

– Scrie. Numai începe să scrii. Pe parcurs o să îți vină ideile, despre ce să scrii. Important e să începi.

Se pregătește de culcare. Își face ghiozdanul. Se îmbracă în pijama. Își pornește CD-ul cu cântecele și se urcă în pat. Mai poate sta 15 minute cu lumina aprinsă, timp în care citește.

Fineas citește. Eu încep să scriu despre dilema lui. Cele 15 miunte se scurg. Așa că mă ridic de la birou și mă îndrept spre camera lui să îi sting lumina și CD-playerul. De obicei el adoarme fulgerător de repede. Nu însă și acum.

– Fineas, noapte bună. E timpul să adormi.

– Mami, te iubesc.

– Și eu. Dar acum e timpul să dormi.

– Nu pot dormi.

– Trebuie. E târziu.

– Da, mami, crezi că o să îmi reușească cu cartea? Crezi că o să vând cartea?

– Fineas, mai întâi tu scrie cartea și abia după ce ai scris-o te gândești la aspectele astea, ok?

– Bine. Noapte bună.