2020, anul în care nu s-a întâmplat nimic

”Sunt obosită să mai cer ceva. Sunt obosită să îmi mai fac planuri pe anul 2020. Ce am îmi este îndeajuns. Ce-mi doresc nu depinde nici de mine și nici de alegerile mele … Așa că nu mai vreau și nu mai cer nimic… Ce-o veni în 2020, să vină. Ce nu, nu.” Iată ce scriam în jurnalul meu pe 1 ianuarie 2020!

2020 este anul pe care l-am așteptat, poate, tocmai cum nu se cuvine: dormind buștean, fără planuri și fără întâmpinările de rigoare. A venit tiptil, a stat o vreme printre noi și a plecat la fel de liniștit precum a venit: fără artificii, fără mult tam-tam, fără mese bogate, fără chefuri și fără …

Privind în urmă la el, anul 2020 este anul în care nu s-a întâmplat nimic; nimic nou sub soare. Pandemii au mai fost și o să mai fie. Despărțiri neașteptate au fost, sunt și vor mai fi, din păcate. Conspirații și deconspirații au fost, sunt și se vor mai teoretiza. Președinți vor mai veni și vor mai pleca de la puterea marilor puteri. Vaccinuri s-au făcut, se fac și se vor mai face. Deci, nimic nou sub soare n-a fost în 2020.

Îmi iau mobilul în mână și încep să mă uit peste pozele din 2020. Mda, nimic. Pentru că în 2020 nu s-a întâmplat nimic. Nicio vacanță, nicio nuntă, niciun botez, nicio slujbă bisericească, nicio cină la restaurant, nici măcar școală… Nimic. Nici vizite, nici îmbrățișări … Nici chiar atingeri. Nimic. Nici muncă, nici distracție. Nici sport. Nici zâmbete. Nimic. Nu s-a întâmplat nimic în 2020, nu-i așa?

Tic-tic, bate 2021 discret în geam.

– De ce-ai venit 2021?

– Că era timpul! șoptește el.

– Ce-ai adus cu tine? îl reped eu.

– Deschide, rogu-te, să intru.

Dau perdeaua la o parte, deschid geamul pe jumătate și-l pofesc în casă. El intră pe vârfuri, îmi mulțumește din cap și se așează pe canapea în sufragerie. Mă uit la el, îmi pare cam palid. I-o fi foame? Vine de departe? Mă întreb în sinea mea, dar nu-l poftsc încă la masă. El continuă:

– Nu stau mult. Doar 365 de zile.

– A… Deci ești un an normal.

– Da, zâmbește, nu sunt unul bisect ca cel de dinaintea mea.

– Apropo, ce știi despre anul de dinaintea ta? Îl întreb eu ironică. Cu o sinceritate neașteptată, 2021 îmi răspunde:

– Nimic. Nu știu nimic despre 2020. Ce s-a întmplat în 2020?

– Nimic. În 2020 nu s-a întâmplat nimic …

Exercițiu de observație

Privește, te rog, imaginea de mai jos. Ce observi? La ce te duce cu gândul desenul acesta? Oare poți distinge trăirile emoționale ale celui ce-a desenat această imagine?

Îți lansez așadar provocarea să împărășești cu mine observația ta. Întrebările de mai sus ți-ar putea fi un bun instrument, întru o observație cât mai aproape de adevăr. Se prea poate să aflăm și povestea adevărată a acestui desen, dacă autorul se lasă înduplecat (de observațiile noastre / voastre, hihi).

Mai târziu îți voi împărtăși și ce eu am obervat privind această imagine. Îți dau însă ție întâietate. Că așa e politicos!

Succes!

Marturisire

As protesta si eu, daca as (mai) fi in tara. As purta si eu o pancarda (decenta), de genul: ‘fara hotie’. Ma rog, nu prea am inspiratie acum. E din pricina sinuzitei, care ma tine la pat.

Imi vine sa plang si sa rad deoportiva. Sa plang pentru ai mei, cei de-acasa, si pentru – sa zicem – tara… Si sa rad ca nu-s acolo sa  sufar vazand nedreptatea, hotia si durerea unui popor mintit, umilit si ridiculizat de cei de-un neam si de-o limba cu ei. Bizar si greu de patruns, pentru mine.

Ma silesc zilele astea sa fiu la curent cu ce se intampla in Romania. Marturisec, sunt curioasa sa aflu deznodamantul. Cine va fi biruitor? Glasul poporului sau galsul banului, pardon Guvernului? Din pricina acestei curiozitati am ajuns pe pagina de facebook a Floricai Chereches, unde am vazut postat o poza cu un tanar liceean ce tinea in mana o pancarda pe care scria: ‘DECI, AM VOIE SA COPIEZ LA BAC?’ Desigur, nu ca el chiar s-ar gandi la asa ceva, dar ordonanta bucuclasa poate oferi acest ‘privilegiu’ putorilor.

Cand am citit acest mesaj, m-am gandit la niste elevi de-ai mei. Sa va explic: de trei ani predau educatie morala religioasa (religie protestanta) la un liceu din orasul in care locuim. De mentionat ca in Belgia educatia morala (religioasa sau nereligioasa) este obligatorie din clasa I pana in clasa a-XII-a, respectiv a-XIII-a. Elevii primesc 2 ore de educatie morala pe saptamana. Printre elevii mei se numara si elevi de origine romana. Mda, in orasul nostru sunt peste 700 de romani inscrisi. Cei mai multi dintre ei sunt protestanti. In genere, elevii mei sunt alohtoni.

Zilele trecute aveam o discutie cu cativa din colegii mei, in sala profesorala, despre unul din fostii mei elevi – roman de origine – care tocmai renuntase la scoala. Desigur, regretam toti decizia lui. Ce lipsa de intelepciune sa renunti in clasa a-X-a la scoala! (Ce-i drept, elevul cu pricina avea de mult 18 ani impliniti. Asta spune ceva despre cat de mult ‘iubea’ el scoala.) Asa ca ii zic colegului meu: ‘Pacat de el… fara o diploma n-are niciun viitor…, mai ales aici, in Belgia…’. Deodatata il aud pe colegul meu zicand: ‘Pai, el ne-a zis ca se duce la voi in Romania si isi cumpara o diploma de liceu.’ Brusc toata sala profesorala si-a indreptat privirea spre mine (colega lor romanca), iar de undeva se aude o intrebare: ‘E adevarat? Poate sa faca asta?’

‘Mda, cred ca poate fi adevarat’, raspund eu cu jumatate de gura si lasnad capul in jos, gandindu-ma la evenimenele actuale din Romania.

Mai tarziu, in timpul orei, un alt elev de-al meu – si el roman – aflat in clasa a-XII-a la meserii, mi se ‘confeseaza’ ca va face si anul 13 de liceu pentru a putea obtine diploma de liceu, apoi se intoarce in Romania si se va inscrie la facultate.  Ca in Romania ‘se poate orice, daca stii sa te descurci’. De specificat ca in Belgia daca la liceu esti la profil de meserii, dupa 12 clase (adica 6 ani de liceu) obtii doar un atestat de meserie, deci nu ai niciun drept sa mergi la post-liceala, colegiu sau facultate. Ca sa te poti inscrie cel mult la o post-liceala de 3 ani, trebuie sa faci si al XIII-lea an, si astfel sa obtii diploma de liceu. Insa cu profilul de meserii nu poti merge la facultate (in Belgia)! Deci, imaginati-va acum ca acest tanar, care in liceu nu a facut matematica, istorie, chimie, biologie, fizica – datorita profilului ales de el, si anume meserii -, vine si se inscrie in Romania la facultate. (In cadrul unei dispipline intitulata ‘Proiect – discipline generale’, elevii de la profilul meserii primesc infomatii de baza/elementare din/despre disciplinele mai sus amintite, insuficient pentru un potential viitor student la facultate.)

De aceea, va rog mult, PROTESTATI, PROTESTATI, PROTESTATI. Protestati  chiar si voi, dragi protestanti, ca nu cumva acestor elevi sa li se permita asemenea nelegiuri. De pe urma unora ca ei, tot efortul celor ramasi in Romania de a starpi coruptia, mita si nedreptatea poate avea mult de suferit. Ei nu sunt acolo cu voi. Nu indura frigul impreuna cu voi. Nu indura umilita si  nedreptatea ca voi, dar viseaza sa vina in Romania unde pot face orice, fara sa fie amendati.Pentru ca Guvernul de azi le da girul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În papucul lui Moș Niculae

6 decembrie a sosit. De-cu-seară, toți, mari sau mici, ne-am curățat și ne-am pus în rând la ușă papucul. Cât mai la vedere, ca Moș Niculae să nu-și piardă timpul (prețios și scurt), căutând prin întunericul nopții papucul în care să „arunce” o mică atenție. Nu-i așa, cu toții așteptăm ceva de Moși? Ne place să spunem: „Așa, o mică atenție…” Nu-i așa, toți – mai ales copiii, dar și noi, doamnele – suntem curioși oare ce-o să ne-aducă Moșul.

Stop! Oprește-te! Lasă-l pe Sfântul Niculae să se odihnească în pace. Preafericitul, și-a dat duhul cu vreo câteva sute de ani în urmă, cam pe 6 decembrie. Nu mai vine el din „sânul lui Avraam” să ne pună un cadou sau o botă (depinde de cât de cuminte ai fost peste an!) în papuc.

În esență, gestul lui nobil și neomenesc n-a  fost acela de A PRIMI, ci de A DĂRUI!

Vrem Sărbători de Iarnă? Vrem sărbători cu cadouri și mese copioase?  Foarte bine! În esență, sărbătorile sunt un memento a CEVA, în cazul celor de iarnă – un memento al Cerului deschis pentru noi și a coborârii lui Dumnezeu Fiul printre noi, muritorii. Cadourile, să spunem, pot fi și ele un memento al Darului Cerului (Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Creatorul tuturor lucrurilor), dacă nu pierdem din vedere motivația acestei sărbători a Cadourilor: DĂRUIREA. Așa că, preocuparea n-ar trebui să (ne) fie: „oare ce primesc?”, ci „oare  ce dăruiesc?”

Deci, tu ce-i pus în papucul „lui Moș Niculae”?

Viața bate filmul!

Aseară, pe la opt (la noi era încă zi afară), am coborât împreună cu Tibi jos la garaj să ne umflăm roțile de la biciclete. De fapt, plănuiam să facem o luuuungă plimbare cu bicicleta, cam preț de 2 ore dus-întors.

Ca de obicei, am deschis usa mică de la garaj, ușă pe care am deschis-o larg, până la perete, apoi am proptit (mai întâi) bicicleta lui Tibi de peretele garajului (a lui era mai urgentă), și, pe când Tibi se pregătea să ridice de jos pompa, ne-am trezit că intră în trombă un tânăr de culoare, împinge brusc ușa (care nu s-a închis de tot, ci doar s-a apropiat) și se prăbușește  în genunchi chiar lângă pompă. Am rămas perplecși pentru câteva fracțiuni de secună.

Băiatul era lac de sudoare.  Abia mai repira. Tibi s-a aplecat încet și a ridicat pompa. Ne-am temut să nu îi treacă prin minte să o folosească cu gând rău. Așadar, cu mișcări line Tibi s-a aplecat și a ridicat pompa. Eu m-am uitat în grabă  în jurul meu după un obiet de ”apărare”, în caz că ar fi fost nevoie. Lângă mine se aflau bicicleta mea, a lui Fineas și o umbrelă. Am pus mâna pe umbrelă. E prea ușoară, gândesc. Și îmi arunc privirea spre trotineta ruginită a lui Fineas, proptită de peretele celălalt al garajului. E bună. Din două întinderi de mână aș ajunge la ea. Îmi pregăteam strategia de apărare. În acest timp mă rugam să ieșim teferi din povestea asta și să rămânem calmi. Între timp, Tibi îl întrebă pe tânăr care-i treaba.

Acesta, ducându-și mâna la piept (abia mai respira), ne rugă să așteptăm, desigur ca să-și tragă sufletul fugărit bine. Toate acestea s-au derulat în mai puțin de 2 minute.

Așteptam. Amuțisem de teamă. Nici aerul tras de băiat nu se auzea. De afară însă se auzeau voci, multe voci de tineri bărbați. Iute au început să  mi se deruleze în minte fel și fel de scenarii. Cu o voce abia șoptită l-am întrebat dacă vrea să sunăm pe cineva. Dacă vrea să sunăm la poliție. El a răspuns că nu. Tibi iar îl întrebă ce  (i) s-a întâmplat.

Tânărul s-a ridicat între timp în picioare. Își mai recăpătase repirația.

”Sunt din Togo. Am fost urmărit de niște tipi.”

”De ce?”  Îl întreabă Tibi.

”Nu știu. Nu știu. ” Și mai trăgea câteva guri de aer.

Într-adevăr, afară auzeam tot mai multe voci de băieți, dicutând despre fugăritul din garajul nostru. Încercam din răsputeri să ne umflăm mai departe roțile. Dar, cine mai putea? Dacă afară este o gloată de huligani? Ne putem pune noi doi cu ei? Dacă oare au și arme? Cine știe? Cuțite? Bâte? L-am privit cu o oarecare milă, amestecată totuși cu teamă și suspiciune, pe tânăr. Or fi rasiști cei ce îl fugăriseră, și noi am fost scăparea lui.

Încerc să-i șoptesc lui Tibi să mă lase să ies afară din garaj cu bicicleta mea, să mă port normal. Măcar să văd ce e dincolo de ușa garajului. O stare de mare teamă și tensiune m-a cuprins pe loc.Mă rugam să mă liniștească Dumnezeu. Noi eram practic blocați cu un străin în garajul nostru. Ușa era aproape închisă, cheile erau în ușă pe dinafară, dincolo de ușă auzeam agitație mare, voci multe de bărbați.  Practic nu știam ce să facem. Cine e dincolo. În acel moment, Tibi a auzit vorbindu-se prin stație (asta am  aflat după incindent), și imediat și-a dat seama că e poliția. Eu însă deja ieșiem din garaj. Când am dat cu ochii de lumina de afară și am văzut 3 dube de poliție, mai bine de 10 polițiști, proprietara locuinței noastre, încă vreo alte 5-7 peroane, 2 sau 3 tineri de culoare cu cătușe, am aruncat bicicleta și am alergat dintr-un pas la grupul de polițiști și i-am întrebat dacă urmăresc un tânăr de culoare. Unul din polțiști îmi răspunde un liniștit ”da”, altul în grabă strigă ”uite-l!”, un altul: ”fuge!”, ca în aceeași secundă alți doi polițiști  din doi pași uriași să o ia pe urmele lui. Îmi părea că au făcut un pas de șapte metri și că au sărit chiar și peste mine. Am rămas mască. Trăiam scene de film. Nici nu apucasem să procesez toate secvențele: prin ce am trecut, ce se putea întâmpla, și ce a fost cu adevărat. L-au prins cât ai clipi.

Îl compătimeam totuși pe băiat. Așa tânăr și deja avea poliția pe urmele lui, ba chiar era el acum în mâna poliției. Trist. Erau hoți, cred că de locuințe. Și toți tineri. Foarte tineri.

Tremuram ca găina. M-am apropiat de polițiști, care nu aveau nicio treabă cu mine, și am încercat să le explic cum au stat lucruile: cum tânărul a intrat peste noi în garaj, cum a spus că este urmărit dar că nu stie de ce. Desigur, își dăduseră ei seama de la început de adevărul evenimentelor. Pentru ei nu era ceva nou. Astfel de evenimente, practic, fac parte din rutina serviciului lor de polițiști. Dar pentru noi? Eram de-a dreptul amețiți (mai ales eu, care încă mai tremuram) de situația la care fusesem părtași aproape forțat.

Eram pe de o parte liniștită că făpatșii au fost prinși, altfel m-ar fi mustrat conștiința, însă mă încercau și sentimente de tristețe și  de milă pentru tinerii făptași.

Polițiștii au plecat cu prinșii. Păgubitul cu ai lui s-au retras, după ce ne-a mulțumit. Iar  noi am plecat la plimbare cu bicicletele.

THE END

Acum, judecând ”la rece” evenimentul de ieri seară, toate stările emoționale care s-au revărast peste noi în acele clipe, toate gesturile, îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat înțelepciune pentru a (re)acționa pașnic. În timp ce ne pregăteam mintal strategii de autoapărare, am încercat totuși să rămânem calmi, încât să nu-i provocăm voit rău tânărului, dar nici să nu nesocotim legile privind tăinuirea unui fugar. A trebuit să fim cât de cât neutri. Nu l-am pârât, dar nici nu l-am ascuns voit de poliție. Iar noi am ieșit teferi, în final.  Acum, doar să îmi  mai recapăt curajul de a mai intra singură în garaj să îmi iau bicicleta… hihi…

Un răspuns (de) „second hand”

Ieri, ne plimbam toţi trei pe unul din bulevardele Devei (prin zona LIDO). Era cald, chiar zăpuşeală, iar oamenii mişunau, pe acelaşi bulevard, printre sucursale de banci (vreo 4-5), magazine de genţi şi poşete ieftine şi second hand-uri ( în jur de 10).   Ofertele celor din urmă erau cele mai tentante: „totul la 1 leu”, „am primit marfă nouă„, „azi, totul la 2 lei” . Nu e de mirare că erau cele mai aglomerate magazine!

Asta cu „azi, totul la 2 lei” ne-a cam atras şi pe noi, aşa că am intrat în magazinul cu pricina, pardon „second hand-ul”. Pe jumătate gol, şi de ţoalele vechi de vânzare, şi de clenţi, şi duhnind a vechituri, era, la prima vedere, respingător. Ce-a  fost mai de calitate, cu siguranţă că se vânduse deja! Doar oferta de pe uşa magazinului era de azi dimineaţă! Iar acum era deja trecut de ora amiezii. Mă rog, aveam de gând doar să dăm o raită printre  rafturile mai golite şi  să ieşim. Dar , de cum am intrat am  dat cu ochii  (şi eu şi Tibi) de câte o fustiţă drăguţă (desigur, pentru mine!). (Am eu boala fustelor.)Mă uit la ele…Le întorc pe toate feţele… Îl întreb pe Tib din priviri… Mă gândesc o ţâră…  Ce dacă sunt second hand (deşi nu prea agreez ideea de a purta haine purtate de alţii, şiţi voi: boli, ciuperci, eczeme…), îmi zic, sunt doar 4 lei împreună. Le iau şi mă îndrept spre cabina de probă.

Mă duc spre cabinele de probă, însă acestea erau blocate de o bară pe care atârnau câteva hăinuţe de copii. Mă mir  şi mă îndrept spre prima, şi singura, vânzătoare şi o întreb:

– Nu vă supăraţi. Unde aş putea proba şi eu fustiţele acestea?

– Nu puteţi!

– De ce? O întreb, vizibil consternată.

– Astăzi sunt la 2 lei! Nu se probează! Îmi răspunde hotărât vânzătoarea, de parcă mi-ar fi etalat vreo lege comercială!

O fi! Mai ştii!?…

Adică, carevasăzică, hainele de 2 lei le iei pe ghicite. Ţi-e bună, nu ţi-e bună, ce contează. Doar n-a fost o avere! Doar doi lei.

Ce să mai zic… răspuns de 2 lei, magazin de 2 lei, marfă de 2 lei, respect pentru client… tot de 2 lei…

Viața ca școală

Cred că existența omului este o perpetuă școală. Întreaga sa viață – de la prima bătaie intrauterină a inimii, până la cea din urmă suflare pământească – nu este altceva decât un şir lung de lecții: de teorie şi de practică, deopotrivă. Unora le este dat să studieze asiduu multă teorie: aceștia sunt teoreticienii. Altora le sunt alocate mai multe lecţii practice: aceștia sunt practicienii.

Teoreticienii, oameni citiţi, sunt bine pregătiți – teoretic – în (aproape) orice domeniu. Aşadar, la lecțiile teoretice nicio altă categorie de „şcolari” nu îi întrece. Îs în frunte! Însă  în laborator (în practica vieții), teoreticienul se cam fâstâcește. De cele mai multe ori iese „percutat” din laborator.

Practicienii sunt mai în avantaj. Ei îşi petrec cea mai mare parte a orelor de şcoală în laborator, practicând puțina teorie acumulată mai mult ca sigur prin practică; teorie înmagazinată în ore întregi de studiu teoretic și lectură greoaie de către prima categorie. Așa că, nu e de mirare că – de cele mai multe ori – le ies „experiențele” și „testele” de laborator. Poate nu din prima, poate nu perfect, dar le ies!

Om al cărții, îndeletnicindu-se mai mult cu artele (abstracte), teoreticianul face din mintea lui propiul său laborator, unde fiecare idee devine un experiment, fiecare gând naște un test  – abstract, desigur.

Pe de altă parte, practicienii, obișnuiți cu experiența, fac din propia lor viață laboratorul de lucru, unde oamenii din jur, şi chiar el, sunt substanțele necesare experimentelor pe care trebuie să le facă.

Cred că ar mai trebui pomenită şi o altă categorie de şcolari: chiulangiii. Ăştia sunt un soi ciudat de elevi. Ei bine, chiulangiii se îndeletnicesc în timpul şcolii cu… chiulitul. La teorie… chiulesc. În practică… lipsesc cu desăvârşire. Şi totuşi, din întâmplare (sau printr-un noroc chior), trec examenele! (Le trec pe cele la care se nimeresc să fie prezenţi.) Chiulangiii sunt cei care nu se deprind cu nimic, dar „ştiu” totul.  Sunt cei care nu ştiu nimic, dar sunt „cei mai deştepţi” în toate. Sunt cei care le ştiu pe toate; cei care se pretind a fi mai deştepţi chiar şi decât dascălii lor. Ei sunt şi primii care ies de pe băncile şcolii; fie sunt „daţi afară”, fie „se retrag” de bunăvoie. Prin urmare şcolarizarea (viaţa) lor e scurtă.

Celelalte două categorii însă – practicienii şi teoreticienii – mai zăbovesc prin şcoală. Până la capăt. Din etapă în etapă.

Acum, practicienii, prin natura studiului lor – cel de laborator -, este posibil să îşi finalizeze studiile mai repede decât teoreticienii. Orice experiment (sau experienţă) are un potenţial risc, nu? Pentru unii practicieni, un anumit exepriment poate fi „fatal”, grăbindu-le finalizarea studiilor, iar pentru alţii poate fi „promovator”, prelungindu-le studiile; studii care vor fi, desigur, mai „savante”, deci şi mai riscante. O altă etapă şcolară, pentru aceştia!

Însă veteranii instituţiei şcolare, par să fie teoreticienii. Retraşi în colţul lor sigur, departe de laboratoare, neexpuşi astfel pericolului „experimental”, nederanjaţi de nimeni, teoreticienii îşi  teoretizează propriile gânduri şi idei. Şi asta, uneori, fără mult tam-tam. De aceea, nimic nu pare a le fi „fatal”. Nimeni nu are de ce să îi „exmatriculeze”. Sunt liniştiţi, silitori şi meticuloşi în studiul lor. Aşa că ei parcurg  aproape toate etapele şcolare. Până la Graduare!

Şi totuşi, pot fi şi excepţii. Uneori şi ideile sunt „fatale”!

***

Învăţaţi, practicaţi, practicaţi şi iar învăţaţi! Şcoala nu s-a sfârşit încă! Păzea la experimente! Dar nici prea multă carte! Din când în când mai odihniţi-vă. Dar nu chiuliţi! Trăiţi!

Nu am credinţă?!

Am primit de curând următorul mesaj pe messengers:

„Cel mai mai mare OM din istorie, Iisus n-a avut servitori. Şi totuşi I se spunea Stăpân. N-a avut diplomă, şi totuşi I se spunea Invăţător. N-a avut medicamente, şi totuşi I se spunea Vindecător. N-a avut armată, şi totuşi se temeau de EL. N-a câştigat niciun război, şi totuşi a cucerit lumea. N-a comis nicio crimă, şi totuşi l-au răstignit. A fost înmormântat, şi totuşi trăieşte şi azi. Mă simt onorat să slujesc un conducător care ne iubeşte. Dacă ai credinţă în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul Său, trimite acest mesaj tuturor din lista ta. Dacă nu, ignoră-l. Dacă îl ignori, adu-ţi aminte că Iisus a spus: Cine se va ruşina de Mine în faţa oamenilor, mă voi ruşina şi Eu de el.”

Nu am trimis mesajul niciunuia din listă. Deci, n-am credinţă. (Dar nu se poate spune nici că l-am ignorat. Iată-l postat aici!)

Şi dracii cred şi se-nfioară! „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt?” rosteşte duhul necurat căruia Isus Cristos îi poruncise să iasă din omul stăpânit de draci (Luca 8:26-39). Iată că dracii Îl recunosc pe Crisots. Deci nu se ruşinează de El. Şi totuşi nu au credinţă în El!

Probabil că peste 90 la sută din populaţia României, şi alte vreo 50-60 la sută din populaţia globului au credinţă în Dumnezeu (şi în Fiul Său). „Crezi în Dumnezeu?” „Cred!” Poftim, L-a mărturisit! E suficient oare? „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne va intra în Împărăţia Tatălui, ci doar aceia care fac voia Tatălui Care este în Ceruri.”

Credinţa nu e totuna cu recunoaşterea. Iar recunoaşterea nu înseamnă neapărat a nu te ruşina. Credinţa înseamnă în mod expres dedicare prin urmare, adică ucenicie. A crede în Cristos înseamnă a-l urma pe Cristos, fiindu-i ucenic. Iar un ucenic al lui Cristos (adică creştinul) este doar acela care împlineşte voia Tatălui Care este în Ceruri; Cel Care L-a trimis pe Fiul să ne arate Calea spre Sine. Hristos e Calea! Iar voia Tatălui este umblarea pe Cale(a)!

Credinţa în Dumnezeu se naşte (din Duhul) prin cunoşterea lui Cristos. Iată voia Tatălui: cunoaşterea Fiului! Iar cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu se face prin Duhul pe calea Cuvântului lui Dumnezeu.

Să nu ne jucăm cu credinţa!

La judecata lui Dumnezeu vor merge şi creştinul, cel ce nu se ruşinează să afirme în faţa oamenilor că el crede în Dumnezeu, şi ucenicul, cel ce, „în faţa oamenilor”,  a călcat pe urmele Fiului lui Dumnezeu.  Cel ce va fi umblat pe Cale – în credinţă – va moşteni Împărăţia, iar cel ce va fi umblat, pe lângă Cale, cu credinţa doar pe buze…

Să nu ne jucăm cu credinţa!

(Mulţumesc Buni pentru mesaj. Mulţumesc Luci, pentru predica divină, lămuritoare şi inspiratoare de ieri seară. Mulţumesc Karinei Bobăilă pentru foto.)

Proiectul Timotei

Dacă ţi-ar arde locuinţa, cum ai vrea să reacţioneze oamenii? Să treacă nepăsători pe lângă tine şi ruinele casei tale, îngânând câteva cuvinte compătimitoare („Săracul de el!” „Ce nenorocire pe capul omului!” „Dumnezeu să-l ajute.”), dar neacţionând concret în niciun fel? Sau, în tăcere – înghiţindu-şi lacrimile durerii pentru tine -, să întindă mâna spre tine, ajutându-te să te ridici.

Sunt convinsă că oricare dintre noi ar vrea să i se sară în ajutor în necaz. Singuri, uneori, nu ne putem ridica. Trebuie să ne ajutăm unii pe alţii! Suntem chemaţi să ne purtăm sarcinile unii altora!

Vrem să fim ajutaţi! Cerem ajutor! Vrem să ni se poarte poverile, necazurile. Dar, noi, noi ajutăm? Noi purtăm? Sau doar compătimim şi trecem mai departe? E cel mai lesne.

Dacă casa ta este încă în picioare, eşti binecuvântat! Du-te de fă-ţi o asigurare  şi întinde o mână de ajutor celor cărora casa le-a fost înghţită de flăcările focului.

„Ce vreţi să vă facă vouă oamenilor, faceţi-le şi voi la fel!” (Domnul Isus Cristos)

Află aici totul depsre Proiectul Timotei.

Absurdul şi copiii

Era cinci fără câteva minute când am intrat cu Fineas în bibliotecă. Şi-a predat cărţile vechi şi s-a dus să-şi caute altele. I-am pus la dispoziţie 30 de minute să îşi aleagă altele noi. Deşi el şi-ar dori să stăm până la închidere, adică vreo 2 ore. Ca de obicei, m-am dus să mă aşez pe canapea. (Aici bibliotecile sunt dotate cu spaţii special amenajate pentru cei ce doresc să lectureze în bibliotecă: cu scaune tip fotolii şi mese, cu canapele, cu fotolii capitonate şi veioze cu picior, precum şi un loc de citit celor mici şi loc de joacă  pentru ei, cei care au sub 4 ani.) Canapeaua  era liberă. În spatele ei, o fereastră imensă. Deci, lumină multă. În faţă, un raft cu cărţi pentru copii (eram la secţia pentru copii). Iar în dreapta ei, o măsuţă albă.  Fini deja scotocea într-un raft după o anume carte. Eu încă mă familiarizam – ca de fiecare dată – cu… bibliosfera. Imediat voi alege şi eu o carte, chiar dacă e pentru copii. (Aşa am învăţat să-mi exersez olandeza.) Sunt într-un spaţiu sigur şi drag mie: cărţile şi copiii. Un tărâm liniştit, încă. Mă dezbrac de haină,  scot o foaie şi un creion din ghiozdanul lui Fini şi caut cu privirea un titlu interesant. Am găsit ceva:  „Doe mij maar na!” (Să faci ca mine!) Cum  își învață o mamă-raţă bobocii. Ce face ea, trebuie să facă şi ei. Îmi notez pe foaie câteva propoziţii, le repet de câteva ori, apoi dau paginile mai departe, rând pe rând. Nu ajung până la capăt cu povestea raţelor, că de pe raftul cu cărţi din faţa mea îmi sare în ochi un nume de autor: Eugene Ionesco. Un val de emoţie mă cuprinde. Un scriitor român între scriitori belgieni! În trecut mai încercasem, la secţia de adulţi, să găsesc scriitori români, dar fără succes. Aşa că, o astfel de descoperire era încântătoare! Renunţ imediat la cartea din mână şi mă întind după Ionesco: Eugene Ionesco, Tweede verhalen – verhalen voor kinderen, met platen van Etienne Delessert (Eugen Ionescu,  A doua poveste – povestiri pentru copii cu ilustraţii de Etienne Delessert).

Nu ştiam că Ionesco a scris şi povestiri pentru copii! Îl studiasem în facultate. „Eugen Ionescu, cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco – conform ortografiei franceze – a fost un scriitor de limbă franceză de origine română, protagonist al teatrului absurdului.”  Un dramaturg ce prin teatrul absudului (Amintiţi-vă numai piesa lui de debut „Cântăreaţa cheală”.) ne-a prezentat  o altă faţă a lumii. Era interesant să descopăr că a scris şi literatură pentru copii. Aşa că, ajunsă acasă am căutat pe google. ro despre povestirile pentru copii scrise de Eugen Ionescu. N-am găsit nimic în limba româmă. Am mai putut doar să-mi reamintesc că a mai scris şi poezii, „Elegii pentru cei mici”. Îmi aminteam de o poezie despre păpuşa de teatru. Tot în facultate citită. Mă rog, despre cartea mea, nimic în româneşte. Atunci am dat pe google.be. Aici am găsit.

Iată absurdul şi în literatura pentru copii!

Prima poveste, A doua poveste, A treia poveste, A patra poveste, o colecţie de patru povevestiri pentru copii de patru ani (Conte numero 1,2,3 en 4, fr.), scrisă de dramaturgul Eugene Ionesco şi cu ilustrate de Etienne Delessert, Philippe Corentin şi Nicole Claveloux, între anii 1969-1976.

În A doua poveste (cea peste care eu am dat), un tată îi spune fiicei lui de nici trei anișori o poveste neobișnuită, folosind un joc de cuvinte, în care cuvintele înlocuiesc alte cuvinte. Prin urmare, „telefon” devine „cașcaval”, „cașcaval” devine „cutia cu jucării”, „cutia cu jucării” devine „covor”, și tot așa; o poveste ce devine  un fel de limbaj secret. Nici ilustrațiile nu sunt mai obișnuite, ci ele te trimit cu gândul la picturile lui Salvador Dali.

Mie, una, povestioara mi s-a părut captivantă și, de ce nu, chiar genială. Iar pentru cei curioși și iubitori de povești, mâine voi posta traducerea ei în limba română. Hm! Curios, nu? Traduc din olandeză povestea scrisă de un scriitor român în limba franceză. Vorba lui Fini: „Raar!”(adică, „ciudat”)

A! Apropo de genial, română și franceză. Iată ce scria Eugen Ionescu „într-o scrisoare adresată lui Emil Cioran la 28 aprilie 1954:

Sînt genial pentru că sunt român, sunt genial pentru că am o instrucţie franceză şi mai sunt genial pentru că oricine poate fi genial, dacă vrea.” (sursa:  http://zoom.jurnalul.ro/stire-mari-romani/eugen-ionescu-316785.html)

Iată absudrul, copii!

Rămâneți la limbajul vostru secret. E (mai) genial!