Rădăcinile mele: bunicii

2016-07-17 22.36.06.jpg„Cine nu are bătrâni sa își cumpere” se spune în popor. Și mult adevăr se-ascunde în aceasta zicala veche. Fără bătrâni, n-avem rădăcini. Fără bătrâni,  n-avem trecut. Iar trecutul este scânteia prezentului și oglinda viitorului. Bătrânii sunt începutul nostru, iar sfârșitul lor (frumos) de viață poate fi și sfârșitul nostru.

Opapa (Marza Ilie), bunicul mamei mele, este prima mea rădăcină și  prima scânteie a prezentului meu. Îl iubeam pentru blândețea lui, pentru ochii lui senini, pentru căldura din vocea lui. Bătrânețea lui mă fascina,  la cei 6, 7, 8 și 9 ani ai mei. Mi-l amintesc cum – sprijinit în baston – privea din coltul blocului copiii cum se jucau (galagios) în curtea dintre blocuri. Pentru el – bătrânul!- gălăgia copiilor și jocul lor zgomotos (pentru unii) era o sursă de fericire. Așa da bătrân!  Sa iubești jocul zgomotos al copiilor. Ăsta da rădăcină!
2016-07-17 22.40.31Următoarele mele  două rădăcini îmi sunt bunicii din partea mamei. La cei 88 de ani ai lor si la cei 65 de ani de căsătorie, iată-i pe acești doi bătrânei frumoși, tinandu-se de mână, cum se sprijinesc – împreună – intr-un baston, pășind încet,  atât de încet ca în preajma lor parca nici timpul nu se grăbește, înaintea mea. Ei mi-au netezit încă din pruncie calea. Deseori mi-au cârpit aripile, mi-au șters lacrimile și mi-au oblojit inimioara mea mică de copil. Bunica, la propriu, mi-a salvat inima. Presimtirile si insistentele ei au descoperit malformația inimii mele. Și la timp! Bunicului i-a fost de-ajuns un scâncet timid pentru a se face punte intre talentul meu și realizarea lui. El, bunicul – rădăcină mea cea tare – este prezentul meu. Astăzi sunt ceea ce am fost sa fiu, dascăl,  datorită bunicului meu, datorită disponibilitatii lui de a se pune la dispoziție pentru mine: o trestie plăpânda. El e rădăcină mea cea (mai) statornică. Ei, bunicii, au sădit în inima mea firavă și bolnavă de copil credința în Unicul Dumnezeu – Creator și Tată -, speranța în mântuirea Fiului lui Dumnezeu și speranța în Duhul lui Dumnezeu. Nimeni și nimic nu-mi va putea smulge credința! Caci ea, credința, mi-e rădăcină, dispre trecut înspre viitor. Și,  privindu-i pe ei simt cum parcă îmi privesc propia bătrânețe. Și tânjesc sa gust bătrânețea,  așa ca ei. Mana-n mână cu EL. Nu mi-e totuna cum îmi trăiesc bătrânețea.  Și nici cu cine. Un lucru îmi este clar: ca ei – rădăcinile mele dragi vreau sa îmbătrânesc.  Intens, lung și încredințați ca „toate lucrurile lucrează spre binele celor ce îl iubesc pe Dumnezeu”. Așa da bătrânețe!

Într-o clipita mă strafulgera gândul la ultimele mele rădăcini: părinții.  Brusc inima mi se chirceste în mine de durere… Pentru ca O rădăcină mi-a fost prea de tipuriu tăiată. Și doare… Și începi sa te clatini din toate rădăcinile… Și vezi cum tremuri ca o trestie firavă în vânt. .. Și te întrebi. .. De ce așa de repede? Cum de mai poți sta tare în picioare în mijlocul furtunilor vieții cu rădăcina dătătoare de viață tăiată: MAMA? Cum? Cum (mai) poate el, TATA – o rădăcină atât de firavă – sa îmi dea statornicie? Îmi întorc din nou privirea spre rădăcinile mele cele tari, bunicii, și – adânc inrădăcinată in credința moștenită de la ei – găsesc fără prea mult zbucium raspunsul: „Ce la oameni e nu neputință la Dumnezeu este cu putință.”

Ei bine, privind cu nostalgie la Opapa, bucurându-mă încă de rădăcinile mele cele tari și statornice – bunicii -, gândindu-mă cu un dor dureros la rădăcina mea tăiată – la mama mea cea dragă – aștept (neputincioasă) ajutorul lui Dumnezeu: să-mi întărească cumva și cea din urmă rădăcină. Așa încât și prin ea (el) sa devin, la randu-mi, o rădăcină trainica și de neclintit pentru fiul meu.

Invata-Mă,  Doamne, sa cuget înțelept la zilele și la viața rădăcinilor mele.

 

 

 

 

 

 

 

Cartea copilăriei

Bănuiesc că majoritatea copiiilor din generația mea aveau ca pasiune cititul. Asta pentru că, pe vremea noastră, nu aveai atâtea oferte de petrecut timpul liber, ca acum (deși, acum mai mult pierzi timpul, decât să-l petreci în mod constructiv, educativ, benefic); cu excepția celor 5-10 minute, seara, de Leka nosht, deca! (Noapte bună, copii!) de la bulgari; asta pentru bucureșteni. Așa că, dacă nu eram în fața blocului să ne jucăm Frunza, Rațele și vânătorii, De-a mama și de-a tata sau De-a magazinul, și dacă nu mai aveam teme de făcut, puneam mâna pe o carte (de obicei preferată) cu povești sau cu aventuri (după caz), ne tolăneam în fotoliul din sufragerie, sau ne băgam sub masă (ce se transforma pe loc într-o peșteră secretă), sau (în cazul altora mai fericiți) ne închideam în camera noastră (eu nu am avut așa ceva în copilărie, ci sufrageria devenea locul nostru de dormit peste noapte; deci, fotoliul – dacă lipsea mama de acasă – devena colțul meu sau „peștera secretă”). Ea, cartea, ținea locul laptopului de azi, al jocurilor electronice, al mobilului, al televizorului, și parcă niciodată nu ne plictiseam, așa cum deseori se întâmplă cu puștii de azi. Mie mi-au plăcut basmele și poveștile fantastice, de orice sorginte.

Pe când aveam în jur de 10 ani am primit de la bunici o carte de povești intitulată „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi” de Nikolai Nosov, carte ce avea să devină cartea copilăriei mele. O carte al cărui conținuit îmi revenea în minte în mai toate etapele „vârstelor” mele. În toate amintirele mele cartea asta, nu știu de ce, era mereu prezentă. Ori de câte ori aveam ocazia aminteam de ea, însă – din păcate – nimeni nu își aducea aminte să fi auzit, citit sau văzut cartea asta. Ciudat! Bunicii nu-și aminteau să-mi fi cumpărat cartea cu pricina, părinții nu-și aminteau să mă fi văzut citind cartea asta, nici chiar să o fi văzut pe rafturile bibliotecuței mele. Când le pomeneam prietenilor mei (de-o vârstă cu mine) de ea, niciunul nu-și amintea să fi auzit de Habarnam. Le descriam cu lux de amănunte imaginea de pe copertă, le făceam un sumar al cărții, dar… nimeni  nimic. Într-o vreme ajunsesem să renunț la ideea de a mai pomeni de ea sau de a dori să (re)achiziționez cartea care, probabil, era doar o fantezie de-a mea, gândeam de-acum. Până într-o zi, pe vremea când eram profesoară și mergeam mereu la Anticariaul unde lucra fostul meu coleg de facultate și bunul meu prieten Teo, ca să mă aprovizionez cu cărți. O dată am zăbovit mai mult (afară era o vreme ploioasă, iar în magazin era așa de plăcut lângă calorifer) și, din vorbă-n vorbă, pomenesc de cartea lui Habarnam. Mare mi-a fost mirarea să-l aud pe Teo că și el a citit-o! Deci, nu eram chiar dusă cu pluta! Chiar exista cartea! Și nu fusesem singura ce-o citise! Am depănat o vreme aventurile hazlii ale vestitului Habarnam și-ale prietenarilor săi și am părăsit anticariatul cu promisiunea că imediat ce Anitcariatul va achiziționa cartea lui Habarnam, o voi putea lua. Așa a și fost. După o vreme, făcând iar o vizită la Anticariat, Teo  mi-a adus din spate cartea. Uau! După atâția ani și după atâta mister aveam iar Aventurile lui Habarnam în mână! Da, nu era cel mai îngrijit exemplar, dar era reală, și era din nou a mea! Tare mult îmi doeram să o recitesc și să i-o pot citi și lui Fini. Atunci când am (re)primit-o, Fineas era prea mic pentru o asemenea lectură (n-avea încă 2 ani); așa că am recitit-o cu sufletul la gură eu, apoi am pus-o bine pentru vremea când și fiul meu avea să aibă suficientă răbdare să o asculte. Pe când a împlinit 4 ani am început să i-o citesc, dar nu până la final. Primise altă carte mai interesantă și dorea să-i citesc din ea. Mă rog, când ne-am mutat în Belgia am luat-o cu noi, printre alte vreo 15 cărți. Iar azi, din întâmplare, am dat de ea printre dosarele cu acte. Și ne-am apucat să o (re)citim. Și m-a cuprins, dintr-o dată, nostaligia copliăriei mele: cu cărțile mele preferate cu desenele animate, devenite preferate din lipsă de alternativă, cu jocurile copilăriei, cu prietenii copliăriei, cu mine copil.

Ce n-aș fi dat, copil fiind, să fi existat cu adevărat un oraș de basm cum  era Orașul Florilor în care locuiau prichindeii și prichinduțele lui Nosov – oameni mici, mici de tot; nu mai mici de cât un castrevete, și nici acela prea mare. Un oraș tare frumos, pe lângă care creșteau o sumedenie de flori, precum romanițe, margarete, păpădii, ce pentru locuitorii orășeluilui păreau niște falnici stejari.

Dar, știi ceva? De ce să o povestesc? Mai bine dă fuga la Anticariatul lui Teo, sau prin librăriile din oraș (dacă mai există așa ceva) și cumpără-o. Dacă n-ai citit-o, îți garantez că merită și banii tăi și timpul! (Să fim sinceri, cine n-ar da  din când în când „lumea toată” pentru un moment de copilărie? Habarnam și aventurile prietenilor săi ar putea să-ți ofere acest moment răvnit.)  Iar dacă ai citit-o în copilărie, ca și mine și ca Teo, îți garantez că va fi o lectură captivantă pentru odrasla ta. Iar pentru băieții se va dovedi a fi chiar și un ghid al bunelor maniere!

(articol scris în urmă cu 2 ani)

foto: http://www.latrecut.ro/2006/03/aventurile-lui-habarnam-si-ale-prietenilor-sai/

În papucul lui Moș Niculae

6 decembrie a sosit. De-cu-seară, toți, mari sau mici, ne-am curățat și ne-am pus în rând la ușă papucul. Cât mai la vedere, ca Moș Niculae să nu-și piardă timpul (prețios și scurt), căutând prin întunericul nopții papucul în care să „arunce” o mică atenție. Nu-i așa, cu toții așteptăm ceva de Moși? Ne place să spunem: „Așa, o mică atenție…” Nu-i așa, toți – mai ales copiii, dar și noi, doamnele – suntem curioși oare ce-o să ne-aducă Moșul.

Stop! Oprește-te! Lasă-l pe Sfântul Niculae să se odihnească în pace. Preafericitul, și-a dat duhul cu vreo câteva sute de ani în urmă, cam pe 6 decembrie. Nu mai vine el din „sânul lui Avraam” să ne pună un cadou sau o botă (depinde de cât de cuminte ai fost peste an!) în papuc.

În esență, gestul lui nobil și neomenesc n-a  fost acela de A PRIMI, ci de A DĂRUI!

Vrem Sărbători de Iarnă? Vrem sărbători cu cadouri și mese copioase?  Foarte bine! În esență, sărbătorile sunt un memento a CEVA, în cazul celor de iarnă – un memento al Cerului deschis pentru noi și a coborârii lui Dumnezeu Fiul printre noi, muritorii. Cadourile, să spunem, pot fi și ele un memento al Darului Cerului (Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Creatorul tuturor lucrurilor), dacă nu pierdem din vedere motivația acestei sărbători a Cadourilor: DĂRUIREA. Așa că, preocuparea n-ar trebui să (ne) fie: „oare ce primesc?”, ci „oare  ce dăruiesc?”

Deci, tu ce-i pus în papucul „lui Moș Niculae”?

Sportul limbii

Pe zi ce trece, constatăm că limba maternă a lui Fineas este flamanda (olandeza). El gândește și visează în flamandă. Și ori de câte ori este pus în situația de a face o traducere a gândurilor lui în limba română, apelează la structura limbii flamande și, uneori, chiar la traduceri originale de termeni.

Bunăoară, el nu spune (atunci când vorbește în românește) „am 9 ani”, ci „ eu sunt 9 ani”; nu spune că „părinții lui X s-au certat”, ci că „au făcut ceartă”.  Iar alaltăieri seară mi-a spus entuziasmat:

-Mama, tati m-a învățat azi să… fotbalez!

Asta pentru că în limba olandeză nu se spune „a juca fotbal/tenis” sau „a merge cu bicicleta”, ci pur și simpul „a fotbala”, a tenisa” sau „a bicicla”. Desigur, într-o traducere motamo. Fineas așa traduce, de obicei.

Nu vă îngrijorați! Mereu îl corectăm și îi explicăm  diferențele dintre regulile limbii române și cele flamande.

 

DE FLORII!


Din brânduși și toporași

făcutu-mi-am năsturași

Din micuțe viorele

îmi pusei la gât mărgele

Din gingașii ghiocei

făcutu-mi-am și cercei

Din creangă de corocodușă

mi-am pus la brâu curelușă

Din parfum de iasomie

mi-am croit și-o pălărie

Și gătită ca o Floare

am ieșit ‘n-tâmpinare

Domnului meu pe cărare.

Dis-de-dimineață-n zori

Ne-așezarăm flori cu flori

Pe margine de cărări

Pe Cristos  a-ntâmpina

În cetate când intra

În drumul spre Gologota.

Întâmpinându-L cu ciulini

Pironane, spini și mărăcini

Ofilite pe cărare

strigam toate-n gura mare:

Cristoase ai îndurare!

Vrem de păcat eliberare!

Iar Cristos umil trecea

Păcat cu păcat  ne lua

Suflete elibera

Și spre Gologota urca.

Acol’ Crist se răstignea

Suflete-a răscumpăra

Viața a ne-nmiresma.

Între 12 și 14


Obstreticianul i-a „prezis” mamei că  până în 12 februarie va naște. Primul ei copil!

12  februarie se ivește în zorii unei dimineți de sâmbătă. Acum 34 de ani. Eu nu mă grăbeam să mă nasc. Oare  n-ar fi mai bine să aștept până pe 14? Până de „dragobete”? Credeți că pe vremea nașterii noastre exista printre români Sfântul Valentin? Nici vorbă! Totuși, pe viitor (adică astăzi!), ce bine mi-ar sta ca zi de naștere 14 februarie! Nu? Copil din dragoste, născut chiar de ziua dragostei!

12  februarie asfințește. Eu nu m-am născut încă. Să mai aștept puțin. Mi-e bine aici, în acest loc tainic. Dincolo nu(-l) văd, doar (îl) aud (voci).

Se zăresc zorii primei zile, adică DUMINICA. Dar 13! 13 februarie. Să ies… să nu ies… „Pe 13! Ai înebunit! Asta-i ghinon curat!”

Ei, aș! Nu e nici marți și nici vineri! Doar n-oi vedea prima oară pisica neagră! Or în lumea de aici, strâmtă și tainică, nu sunt nici temeri și  nici superstiții omenești!

13 frebuarie trece de amiază. Eu dau semne de agitatie. Parcă nu mai încap în spațiul ăsta strâmt. Ar trebui să ies. Doar e DUMINICĂ! E zi de bucurie!

Se înserează. În jurul exteriorului meu aud multe voci. E mare agitație afară. Oare ce-o fi? Ia, hai, să văd și eu ce e? Încep să (mă) împing. Dau din coate. Lovesc puternic cu piciorușele. Împing cu căpșorul. De afară se aud țipete. Mor de curiozitate să văd ce se întâmplă acolo! Mă împing mai tare. Sunt tare agitată.

Încă o oră din 13 februarie. Să mai stau oare? Acușica e 14. Mă opresc puțin. Exteriorul se liniștește și el. Un țipăt prelung și… „pac”. Mă izbește în ochi pentru prima oară albul luminii. Asta mă enervează. Mă pun pe plâns, rău de tot. Aud oftaturi, râsete, felicitări… Simt o ușoară durere, ca o plamă peste fundic. „Au!” Asta mă sperie și mă doare. Și mă face să plâng  și mai tare. Oare asta este tot dincolo? Plâns și durere? Mai bine mai așteptam vreo oră două, sau o zi două…

Apropo, când m-am născut?

ORA 23:30, 13 FEBRUARIE, ANNO DOMINI 1977, în ZIUA DOMNULUI.

***

„LA MULȚI ANI, plini cu sănătate și bucurie și împlinirea tuturor dorințelor” ne urăm cu adâncă sinceritate unii altora de zilele noastre.
Însă la ce folosesc anii mulți, dacă îi (îm)plini(m) numai cu îngrijorări? Poate oare doar sănătatea trupului să fie îndeajuns? Dar inima și gândurile  noastre în paza cui le lăsăm? Iar bucuria la ce ne folosește dacă nu e în Dumnezeu – în Cel Ce ne-a țesut în chip tainic și neștiut de nimeni în pântecul mamei noastre? Să mi se împlinescă oare dorințele mele? Palnurile noastre nu sunt planurile lui Dumnezeu!
Iată ce îmi urez la această aniversară:

Florentina, bucură-te totdeauna în Domnul! Îți spun, din nou: bucură-te!

Blândeţea ta să fie cunoscută de toţi oamenii! Domnul este aproape.

Nu te (mai) îngrijora de nimic, ci, în orice lucru, prin rugăciune şi cerere, cu mulţumire, fă-ți cunoscute cererile înaintea lui Dumnezeu.

Iar pacea lui Dumnezeu, care depăşeşte orice înţelegere, îți va păzi inima şi gândurile în Cristos Isus.

În rest,

tot ce este adevărat,

tot ce este nobil,

tot ce este drept,

tot ce este curat,

tot ce este plăcut,

tot ce este vrednic de admirat,

orice faptă măreaţă,

orice este vrednic de laudă,

la acestea să te gândești!

Mărturisesc, urarea mea este cu neputință să o împlinesc singură. Am nevoie de sprijinul, de sfatul,  uneori chiar și de mustrarea celor ce mă iubesc.

Prieteni, vegheați asupra mea!

Ora de desen

(Atenție, acest post este o alegorie.)

Închipuiți-vă că suntem cu toții la ora de desen.

Apropo, își mai aduce cineva  aminte de ea?

Eu îmi amintesc că desenul (alături de muzica) era materie de „sacrificiu”, devenind, de cele mai multe ori, „extra” matematică sau română. Desenul nu era o materie „de bază”, așa că nu cerea prea mult exercițiu. Dar matematica… sau româna (ca materie)… Da!

Nu pot să nu-mi amintesc cuvintele profesoarei  noastre de muzică, din clasa a VIII-a , căreia îi cerusem (cu aprobarea celorlalți dascăli) să-și cedeze „muzica” în favoarea românei și matematicelor; că doar eram în prag de admitere la liceu! Viitorul nostru atârna de aceste ore „extra”! Cu răbdare și multă blândețe (calități rar întâlnite în dascălii școlii românești), ne-a explicat (și, pe unii ne-a făcut să înțelegem) că viitorul nostru nu se clădește doar pe  două materii școlare: matematică și română. În viață vom avea nevoie și  de altceva din toată școala asta. În viața de dincolo de bănci, catalog și catedră,  poate unora ne vor fi mai de folos muzica și desenul, decât matematica! „Oare voi – a spus ea în final – când mergeți la o nuntă sau la un botez faceți funcții și matrice? Sau cântați?!”

Să ne întoarcem totuși în ora de desen.

Deci, să presupunem că ora a început. Catalogul a fost strigat. Toți suntem prezenți. Nimeni nu obișnuiește să lipsească de la desen! Doar pe motiv de boală. Deci, nu e nimeni bolnav.

Ni se cere să ne pregătim ustensilele de desen: creion negru HB, pentru schiță; pensule, acuarele, apă și caietul de desen pentru mica noastră operă.

Ascultăm și împlinim fără gălăgie și deranj cele cerute. Doar ne place tuturor ora de desen! Aici, ai putea spune, domnește liniștea și ordinea.

Așezăm în liniște pe pupitru o coală albă din caiet, la stânga punem atent acuarelele, lângă care întindem pensulele, la dreapta punem borcănelul cu apă, iar în mână ținem cu toții creionul.

Suntem gata pentru desen!

Începem cu un desen de… imaginație.

Închideți ochii, respirați adânc și desenați prima imagine pe care o vedeți în minte. Desenați!

Și desenăm. Toți. Cu ochii închiși, dar cu mintea larg deschisă. Nimeni nu trișează. Doar desenăm. Nu vedem ce desenăm, dar simțim.

Desenăm într-o așa de mare liniște, încât poți auzi vârful creioanelor noastre la unison cum cioplește atât de fin în hârtia albă. Apoi clipocitul apei la atingerea pensulelor, cum fredonează în surdină cântecul culorilor.

Noi desenăm și colorăm mai departe. Nimeni nu șterge. Nimeni nu corectează. Doar desenăm și colorăm.

Oare ce desenăm? Nu sunteți curioși?

Ce culori folosim? Punem prea multă apă? Prea mult alb? Prea mult negru? Folosește cineva griul? A adus cineva soarele printre noi? A pictat careva cerul? Dar stelele? Oamenii? Sunt și oameni? Dar florile și iarba proaspătă?

Se desenează în continuare.

Se aud câteva zâmbete din spate.

Șșșt!

Din nou liniște. Desenul este pe final.

Gata.

Acum lăsați creionul jos și priviți-vă desenul.

Ce ați desenat?

Liniște, vă rog!

Într-o împrejurare, conversam cu un grup de colegi (de limbă) despre metode cât mai eficiente și mai la îndemână de a învăța mai bine și mai repede o limbă străină (olandeza, în cazul nostru). Prima idee lansată în discuție a fost că radioul și televizorul sunt cele mai la îndemână instrumente și mai pe gustul tuturor, prin care noi străinii putem învăța mai repede și mai ușor limba. Cineva din grup susținea că trebuie să ascultăm zilnic radioul și să urmărim zilnic măcar știrile TV sau vreo emisiune preferată – chiar un serial TV autohton -, pentru ca mintea noastră să se obișnuiască cu limba olandeză. Un altul completa că nici cititul zilnic în olandeză nu trebuie neglijat; bunăoară ziarele locale, ce folosesc un limbaj accesibil tuturor. Da! Cititul mi se părea o metodă atractivă.

Pe când  mă pregăteam să intervin și eu, susținând lectura în limba olandeză, moderatorul a aruncat un set de întrebări: care ne sunt emisiunile de radio și TV preferate, cât de des ascultăm radio și urmărim la TV și cât înțelegem? Întrebările, parcă de la început așteptate i-au antrenat iute pe mulți dintre noi, așa că lectura a fost uitată. Păcat.

O colegă spunea că ea pornește radioul de dimineață, de când se trezește, și tot ce face, face cu radioul pornit; chiar și temele pentru curs! Alta spunea că ea nu poate suporta liniștea din casă, atunci când e singură, așa că pornește televizorul de cum rămâne singură în casă. Nu neapărat că urmărește vreun program TV, ci doar să audă voci prin preajmă. Și recunoștea că așa a învățat fără efort multe expresii în olandeză.

Altcineva mărturisea că îi place foarte mult să asculte muzică (susținea că nu poate trăi fără muzică). Prin versurile cântecului învață foarte ușor o limbă străină. Așa că, spunea, de când a venit în Belgia ascultă non-stop postul de radio X, un post de radio numai cu muzică olandeză (și flamandă). Așa a învățat multe cuvinte și expresii în olandeză.

Un altul spunea că el urmărește în fiecare seară știrile TV și, în special, vremea. Fiindcă, chiar dacă nu înțelege tot, poate totuși deduce ceva din imagini, pe care le poate mai lesne asocia cu cuvintele.

O mămică zicea că ea se uită cu plăcere cu copiii ei la canalele de desene animate. Limbajul folosit acolo este unul simplu (de copii!) și ușor de reținut. În cuvinte scurte și puține. (Limbile germanice pot avea cuvinte lungi de un rând, compuse din 3-4 cuvinte. Copiii, vă asigur că nu le întrebuințează!) În propoziții scurte. Cu multe imperative. (Iată o metodă de a învăța și exersa imperativul.)

Spre finalul orei de conversație (Oare am amintit că „împrejurarea” era cursul de olandeză, iar conversația pe tema lansată era obligatorie?), mi s-a cerut și mie să răspund la întrebări; din partea mea, mai bine era să NU. Dar dacă trebuie e musai, vorba aia.

Tot murmurul provocat și întreținut de un subiect atât de arzător, pentru noi străinii (cum să învățăm mai repede și mai ușor limba olandeză), s-a potolit. Toți colegii mei și-au întors privirile spre mine (Ups! Asta nu îmi place!) și așteptau să spun ceva.

Și-am spus.

Păi, eu nu ascult niciodată la radio. Nu simt nevoia să îmi exercit munca în gospodărie pe fond sonor. Când fac curat, fac curat! Baritonii aspiratorului îmi sunt suficienți, în zilele când aspir.  Nu simt nevoie de alt fond muzical atunci când gătesc, bunăoară, decât sfârâitul uleiului încins din tigaie sau bolborositul apei în clocot. Prefer în astfel de momente atât de încărcate să-i ofer minții răgaz de cugetare, decât să mi-o blochez cu sunete obositoare. Când spăl vase, vuietul apei de la robinet mi-e suficienta voce ce o doresc prin preajmă. Dar și eu ascult muzică!

Însă, când ascult  doar muzică…  doar ascult, și atât! Adică, după o repriză de curățenie generală (vinerea, de obicei), mă așez  pe canapea, cu o cană de ceai cald sau, pur și simplu, cu o cană de apă, și ascult muzică. Să spun drept, nici nu am încercat să muncesc pe muzică. Poate n-ar strica să o fac cândva.

Ceea ce savurez  eu mai mult decât orice  este liniștea de care am parte când sunt singură acasă; când băieții mei sunt la serviciu și la școală, iar eu rămân cu administrarea gospodăriei. (Asta, în zilele când nu am cursuri.) Ticăitul ceasului îmi este îndeajuns. Sau vocile trecătorilor de pe stradă,  secondate de tocuri, de lipăitul roților sau de scârțâitul frânelor de bicicletă.

Am constat, și asta de mult, că învăț cu plăcere (nu știu și dacă mai ușor) citind. Prefer o carte pentru copii, în schimbul muzicii olandeze (deși, și ea mă ajută) sau a emisiunilor TV. (Chiar dacă de curând am început să urmăresc, ocazional, emisiunea TV „Poftiți la masă!”) Și mie mi-a fost mai aproape limbajul simplu și ușor al copiilor, la început. Și cărțile pentru copii au imagini pe care mai cu ușurință le poți asocia cu „povestea” din carte. În plus, imaginile din carte au avantajul că nu-ți fug de sub ochi înainte de a prinde ideea, cum am pățit cu cele de la televizor. E drept, după ce te deprinzi ceva mai bine cu limba, cu TV-ul și radioul îți poți exersa urechea, poți urmări mișcările buzelor (asta la TV, desigur), poți auzi pronunția cuvintelor învățate mai înainte din carte.

Pentru mine, cel mai la îndemână instrument, a fost cartea. Asta nu numai datorită înclinării mele spre dânsele, ci  și datorită faptului că în primele luni în Belgia nu am avut nici televizor, nici internet sau laptopuri, nici radio. Aveam doar 4 cărticele de copii și un ghid de conversație Olandez-Român. Abia după aceea ne-am cumpărat un CD-player, la care ascultam împreună, de obicei seara, Vivaldi  și Cutiuța muzicală (că doar pe acestea le adusesem cu noi din România). Apoi ne-am completat garderoba audio-vizuală și cu cablu tv, internet, televizor și laptopuri. Altă viață! Și totuși, cărțile și mersul la bibliotecă tot au rămas în topul preferințelor: pentru toți trei.

Am fost oprită brusc de expirarea timpului. Așa că, n-am mai apucat să fac propriu-zis conversație. Ora era spre final. Moderatoarea (adică profesoara) a făcut încheierea, iar noi ne-am adunat lucrurile și-am plecat unii acasă, altele să ne luăm copii de la școală.

În zilele noastre oamenii sunt înconjurați de mii și mii de sunete. În magazine –  muzică, pe stradă – difuzoare cu muzică, celularele produc și ele o avalanșă de melodii, din mașini – muzică, televizor, radio, combine muzicale, computere, totul bubuie de muzică, mai mult sau mai puțin zgomotoasă. Dimineața suntem treziți de radio, facem duș pe muzică, ne îmbrăcăm pe muzică, gătim, mâncăm, lucrăm, învățăm, comunicăm între noi tot cu muzica-n urechi! Ba chiar și dragoste facem în ritmul muzicii! Am redus tăcerea la… tăcere!

Copiii noștri s-au născut cu căștile în urechi, iar iPod-ul  este al șaselea lor deget. Bebeluși fiind, îi adormeam cu cântece, cu muzicuțe odihnitoare. Acum, când sunt mai mari, nu pot adormi fără muzică.

Și muzica e bună, chiar divină! Însă, vorba aceea, „ce e prea mult strică” [auzul].

Cu riscul de fi altfel, eu sunt pentru (mai multă) liniște.

Liniștea e bună, pardon,  e necesară pentru minte și suflet! Cu alte cuvinte, pentru o minte sănătoasă și pentru un suflet sănătos ai nevoie și de LINIȘTE! Da, știu, și ea poate strica [mintea], dacă e prea multă. (Pot atenționa unii). Cred însă cu toată convingerea că muzica naturii și glasul omului pot umple suficient liniștea, când aceasta e prea multă.

Așa că, vă rog, puțină liniște!

 

În loc de „noapte bună”

Închide ochii, privește în sus, deschide-ți inima larg și trage adânc în piept suflare de viață. Așa. Nu te opri! Mai trage o dată. Și încă-o dată. Adânc.

Întinde-ți palmele, cuprinde cerul și sărută-l cu o sărutare sfântă. Hai! Îndrăznește! Nu te trăsnește! Atinge-l!

Privește drept-nainte și îndreaptă-ți pașii pe cale: pe calea suflării de viață ce duce spre cerul sărutat. Ia-o cu asalt! Știu. E îngustă. Dar e sigură. Că duce în Sus.

Taci acum și ascultă. Ascultă glasul cerului ce strigă în pustie. Auzi? Ce auzi? Un tunet în depărtări? Vuietul unei năprasnice furtuni? Huruitul unui mare cutremur?

Tăcere.

Nici vorbă! Aud un  susur blând și, ca printr-un văl, zăresc slava celui ce mă cheamă din pustie.

Închid ochii și privesc cerul. Tac și aud bătăile inimii cerului în fiecare suflare de-a mea.

Privește! Am atins cu vârful degetelor obrazul cerului, iar cerul s-a coborât la mine.

M-am oprit din drumul meu, și cerul s-a făcut cale sub pașii mei. Unde mă duc? Spre Cer.

Și tu știi calea într-acolo!

Calcă pe urmele pașilor Lui.

(Pentru mama)

Foto Carina Bobăilă (2009), prelucrare ik.