2020, anul în care nu s-a întâmplat nimic

”Sunt obosită să mai cer ceva. Sunt obosită să îmi mai fac planuri pe anul 2020. Ce am îmi este îndeajuns. Ce-mi doresc nu depinde nici de mine și nici de alegerile mele … Așa că nu mai vreau și nu mai cer nimic… Ce-o veni în 2020, să vină. Ce nu, nu.” Iată ce scriam în jurnalul meu pe 1 ianuarie 2020!

2020 este anul pe care l-am așteptat, poate, tocmai cum nu se cuvine: dormind buștean, fără planuri și fără întâmpinările de rigoare. A venit tiptil, a stat o vreme printre noi și a plecat la fel de liniștit precum a venit: fără artificii, fără mult tam-tam, fără mese bogate, fără chefuri și fără …

Privind în urmă la el, anul 2020 este anul în care nu s-a întâmplat nimic; nimic nou sub soare. Pandemii au mai fost și o să mai fie. Despărțiri neașteptate au fost, sunt și vor mai fi, din păcate. Conspirații și deconspirații au fost, sunt și se vor mai teoretiza. Președinți vor mai veni și vor mai pleca de la puterea marilor puteri. Vaccinuri s-au făcut, se fac și se vor mai face. Deci, nimic nou sub soare n-a fost în 2020.

Îmi iau mobilul în mână și încep să mă uit peste pozele din 2020. Mda, nimic. Pentru că în 2020 nu s-a întâmplat nimic. Nicio vacanță, nicio nuntă, niciun botez, nicio slujbă bisericească, nicio cină la restaurant, nici mărar școală… Nimic. Nici vizite, nici îmbrățișări … Nici chiar atingeri. Nimic. Nici muncă, nici distracție. Nici sport. Nici zâmbete. Nimic. Nu s-a întâmplat nimic în 2020, nu-i așa?

Tic-tic, bate 2021 discret în geam.

– De ce-ai venit 2021?

– Că era timpul! șoptește el.

– Ce-ai adus cu tine? îl reped eu.

– Deschide, rogu-te, să intru.

Dau perdeaua la o parte, deschid geamul pe jumătate și-l pofesc în casă. El intră pe vârfuri, îmi mulțumește din cap și se așează pe canapea în sufragerie. Mă uit la el, îmi pare cam palid. I-o fi foame? Vine de departe? Mă întreb în sinea mea, dar nu-l poftsc încă la masă. El continuă:

– Nu stau mult. Doar 365 de zile.

– A… Deci ești un an normal.

– Da, zâmbește, nu sunt unul bisect ca cel dinaintea mea.

– Apropo, ce știi despre anul dinaintea ta? Îl întreb eu ironică. Cu o sinceritate neașteptată, 2021 îmi răspunde:

– Nimic. Nu știu nimic despre 2020. Ce s-a întmplat în 2020?

– Nimic. În 2020 nu s-a întâmplat nimic …

Exercițiu de observație

Privește, te rog, imaginea de mai jos. Ce observi? La ce te duce cu gândul desenul acesta? Oare poți distinge trăirile emoționale ale celui ce-a desenat această imagine?

Îți lansez așadar provocarea să împărășești cu mine observația ta. Întrebările de mai sus ți-ar putea fi un bun instrument, întru o observație cât mai aproape de adevăr. Se prea poate să aflăm și povestea adevărată a acestui desen, dacă autorul se lasă înduplecat (de observațiile noastre / voastre, hihi).

Mai târziu îți voi împărtăși și ce eu am obervat privind această imagine. Îți dau însă ție întâietate. Că așa e politicos!

Succes!

10 lucuri care nu îmi plac

Dacă în 2010, provocată fiind de o postare de tip leapșa din lumea adam(a)ică, am scris despre 10 lucruri care îmi plac, astăzi – la zece ani distanță! -, provocată oarecum tot de o postare din aceeași lume socotesc o ocazie oportună să alătuiesc o listă cu 10 lucruri care nu îmi plac. Nici nu știu dacă sunt zece lucruri care să nu-mi placă! Poate că sunt mai mult de zece! Iată, acum este momentul să descopăr câte lucruri sunt care nu-mi plac chiar deloc. Sau poate că voi selecta doar 10 din lucrurile care nu-mi plac ce îmi traversează în acest moment memoria, vorba adam(a)ică(i).

1. Fără să stau prea mult pe gânduri: nu-mi plac minciuna și nici mincionșii. Mințind ne rănim singuri: Nu vă mai minţiţi unii pe alţii; spuneţi adevărul, fiindcă avem părtăşie unii cu alţii şi atunci cînd ne minţim unii pe alţii ne facem rău nouă înşine. Porunca a noua ne interzice minciuna: Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău (Exodul 20:16). Dumnezeu urăşte minciuna: Buzele mincinoase sunt o urâciune înaintea Domnului, dar cei credincioşi adevărului Îi sunt plăcuţi (Proverbe12:22). Ba mai mult! Mincinoşii sunt excluşi din prezenţa lui Dumnezeu și nu vor intra în Cetatea lui Dumnezeu: Nici unul care spune minciuni nu va sta în prezenţa Mea! Și afară sunt […] oricine iubeşte şi practică minciuna (Paslmul 101:7; Apocalipsa 22:15). Pe lângă toate acestea, însuși Domnul Isus Cristos afirmă că minciuna vine de la diavol, care este tatăl minciunii: Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8:44). Concluzie: diavolul e tatăl minciunii, iar mincioșii sunt fii (și fiicele) lui!
2. Nu îmi plac dezordinea și mizeria. Dumnezeu este Domnul ordinii, al orânduielii și al curăției inimii. Încă de pe primele pagini ale Scripturii, Dumnezeu abordează problema ordinii; dezordine și haos. La început pământul era pustiu și gol. Apoi, Cuvântul Divin aduce ordine în mod sistematic în formă și conținut. Desigur că, prin apariția păcatului în lume reapare haosul și dezordinea în ființa umană și în jurul acesteia. Însă prin Cristos – Dumnezeul întrupat –  este readusă ordinea și echilibrul ființei umane; a lui Adam (omul). Credința în El este încununarea unei vieți ordonate, curate și sfinte! Și numai prin credința în Cristos Isus putem să scăpăm de dezordinea sentimentelor sau emoțiilor negative. Bine este deci să facem și să păstrăm ordinea și curățenia în mintea, inima, sufletul și viața noastră! Pentru o viață prosperă și sănătoasă! Nu cred că greșesc dacă spun că ordinea și curățenia interioară încep din exterior, adică cu casa ta! Nu crezi? Bunica îmi spunea mereu: Casă curată și ordonată, suflet curat și rânduit. Fizicianul Adam Frank, autointitulat ‘evanghelistul științei’, mă va contrazice totalmente. De fapt, el chiar susține contrariul! Cu referire la ordine-dezordine și haos el face următoare afirmație șocantă: [Dezordinea] ‘este legea fizicii. Universul în sine este haos. Cum puteți face ordine în casă sau în viața voastră, dacă acest lucru contravine naturii Universului?’ Eu nu mă pot pune cu un profesor de astrofizică, dar Cuvântul lui Dumnezeu – da! Iată ce i se răspunde în cartea Proverbe: Când nu este viziune, poporul ajunge la dezordine, dar cel care păzește legea este fericit (Proverbe 29:18). Iar în epistola lui Iacov Cuvântul îi replică următoarele: […] Căci acolo unde este invidie şi ambiţie egoistă, acolo va fi dezordine şi răutate de orice fel (Iacov 3:16). Concluzie: dezordinea se naște acolo unde nu este viziune și acolo unde este invidie și ambiție egoistă. Adică în inimile pline de murdărie. Este deci imperios necesar să ne curățim inimile! Cu toții știm că numai sânge de Cristos ne poate înălbi inimile și ordona haosul din casa și viața noastră.
3. Nu îmi plac aglomerația și înghesuiala. Evit cât pot de mult spațiile aglomerate unde din toate părțile poți fi lesne înghesuit, îmbrâncit și uneori chiar lovit. În aglomerație parcă nu ai aer și nici libertate de mișcare. Sunt momente când chiar ești purtat de mulțime încotro nu vrei tu. Pe lângă lipsa de aer și de mișcare este și foarte mult zgomot. Și asta îți obosește mintea. Nu te lasă să mai te gândești lucid la ale tale, sau la cele de Sus. Însuși Isus avea momente când evita mulțimile de oameni, părăsind locul aglomerat cu barca împreună cu discipolii săi sau retrăgându-se singur deoparte, într-un loc putiu. Astăzi sunt 36 de grade, o zi deci caniculară, și majoritatea s-a retras la mare pe plajă sau în mare. Eu însă prefer răcoarea și liniștea apartamentului meu micuț de la parter, unde mă pot feri de aglomerația și înghesuiala plajelor. Ce plăcere să nu fii nevoit să înoți într-o mare de oameni! Ei nu te deranjează, tu nu îi încurci. Fiecare lasă pe fiecare să trăiască.
4. Nu îmi place culoarea neagră. Negrul, o culoare acromatică fără nuanță, este cea mai închisă culoare pe care care o putem vedea, ea fiind rezultatul absenței sau absorbției luminii vizibile. Simbolic, culoarea neagră reprezintă pentru mine întunericul, moartea, răul, violența, durerea, boala, suferința, angoasele unui suflet chinuit, păcatul, mizeria, absența luminii. Pe cât posibil deci o evit: din ținută, în decorații, din gând și minte … Cu toate acestea, în anumite ocazii sunt nevoită să o port, pe și în mine. În ținută, când o port, mă duce cu gândul solemnitate și autoritate, ceea ce și simboliza negrul încă din Evul Mediu. Din acest motiv cred că și până în zilele noastre este purtat de judecători și magistrați. Mai greu este când negrul mi se furișează în suflet. Deși o vreme, sau deloc, nu o vede nimeni – nici chiar eu! eu doar o simt – ea îmi marchează gândurile, cuvintele, gesturile, faptele, visurile. Deci, nu-mi place deloc culoarea neagră, o culoare fără nunață, fără lumină, fără speranță. Aș vrea, dacă se poate, să o scot din paleta mea de culori.
5. Nu îmi place cafeaua. Eu nu beau cafea. În primul rând, nu îmi place gustul ei amărui spre ars. Oricât aș încerca s-o îndulcesc, tot nu voi reuși să-i anihilez gustul amar. Nu zic parcă unii că viața este precum o ceașcă de cafea: aromată și totuși amară? O fi, nu-ș’ ce să zic. Că eu nu beau cafea. În al doilea rând, vorbele bunicii m-au făcut să nu-mi placă cafeaua. Ea îmi spunea: Cafeaua băută în exces îmbătrânește tenul și îngălbenește dinții. Mi-a fost deajuns să-mi spună așa ceva pe când eram tânăruță, ca să nu-mi doresc niciodată să beau cafea, haha! Dinți galbeni … ten îmbătrânit … Nu, nu vreau așa ceva! Voi? Desigur, exagerez puțin acum! N-am prea văzut oameni cu dinții îngălbeniți de la cafea, dar de la tutun – da!  Acum, ce înseamnă în exces? Tibi, soțul meu, bea 2-3 cafele pe zi. El zice că e normal, nu în exces. Alții beau mai multe pe zi? E și asta tot normal? În fine, cui îi place cafeaua, să se disfrute (a se citi bucura) cu măsură de aroma și gustul ei amărui. Cui nu-i place, ca mie, să nu fie învidioși pe cei dintâi, hihi.
6. Nu îmi place să citesc ziarul. Tatăl meu este de meserie zețar, desigur acum la pensie. Știți ce făcea un zețar? Zețarul, pe când jurnaliștii nu-ș scriau singuri la computer articolul, era cel care scria ziarul cu litere de plum culese cu pensenta și așezate în oglindă în culegător, adică în pagina de ziar. Bunicul, de când îl știu este un consecvent citior al ziarului pe hârtie. După fiecare citire din scorță-n scoarță a ziarului, bunicul meu are un ritual: merge de se spală pe mâini cu apă și săpun. Ca să îndepărteze bine plumbul și cerneala toxice, așezate pe mâini în timpul citirii ziarului.  Îmi aduc aminte cum tata primea zilnic 1 litru de lapte de la tipografie, ca antidot împotriva plumbului otrăvitor.
7. Nu îmi place să calc haine. Oare cărei prințese urbane îi place să calce haine? Căreia dintre noi, femeile (sunt prin zonă bărbați, atrași de acest act?), i se pare ideea de a plimba un fier aburind încins pe un material șifonat și de a-l lăsa perfect neted, aburind fierbinte în urma sa atrăgătoare? Mie, una, nu. Știți în câte dimineți de sâmbătă și de vacanță mă trezesc spunându-mi ‘azi o să calc’? Multe, chiar săptămânal. Însă mi se întămplă cam o dată la două sau trei săptămâni să mă țin de ce-mi propun. Nu îmi place să calc, pentru că nu-mi place statul în picioare în căldură, insitențele pe material pentru un călcat perfect. Cu toate astea, calc! Calc nu pentru că îmi place, ci pentru că trebuie: pentru mine și pentru familia mea. În concluzie, voi spune precum prințesa urbană: calc, deci exist!
8. Nu îmi place să dorm singură. Nu îmi place deloc să dorm singură, pentru că nu îmi place singurătatea. Mai bine doi decât unul, spune Scriptura, […] căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul. Dar vai de cine este singur și cade fără să aibă pe altul care să-l ridice! Tot așa, dacă se culcă doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are să se încălzească dacă e singur? Și dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă (Eclesiastul 4:9-12). Și eu cred pe cuvânt Scriptura! Tu nu?
9. Nu îmi plac frigul și căldura mare. Nu știu cum am rezistat până la 30 de ani la temperaturile ridicate pe timp de iarnă din România! Când eram nevoită să port pe sub pantaloni ștrampi groși și egări și mă înfofoleam ca la Polul Nord. Nu-mi place frigul, adică gerul. Nu-mi plac temepraturile sub zero grade. Atunci simt că-mi îngheață inima în mine, și gândurile devin un sloi de gheață. Brrr! Dar nu-mi place nici căldura mare. Dacă se poate, nici prea cald dar nici prea frig. Așa, moderat. Atunci aș fi fericită. Dacă e prea cald mi se topesc toate visurile și mi se scurg ochii din orbită. E, căldură mare, mon cher …
10. Nu îmi plac schimbările (majore). Schimbările mă tulbură, mă debusolează. Pentru că trebuie să o iei de la început. Mai întâi trebuie să renunți la ceva, și să accepți altceva. Necunoscutul mă stresează. Oamenii noi mă pun în încurcătură. Schimbările majore te smulg din rădăcinile tale și te obligă să te replantezi în altă grădină, necunoscută. Schimbările îți dau peste cap obiceiurile și te obligă să adopți altele noi. Îmi place viața simplă și banală: același oraș, aceleași străzi, aceeași plopi, aceeași casă, același loc de muncă, aceeași colegi, aceeași biserică, aceași credință, aceiași prieteni vechi, același medic de familie, același dentist, același coafor, aceeași farmacie, același magazin, aceeași limbă, aceeași țară … Viața însă nu mi-e deloc simplă și banală. Dimpotrivă, schimbările majore au venit brusc, grosolan și făr’ să mă întrebe. Alte orașe, alte străzi, alți plopi, alte case, alte locuri de muncă, alți noi colegi, alți prieteni noi și vechi, alți medici și alte spitale, altă farmacie, altă țară, altă limbă, altă cultură, altă biserică, altă cultură, alte obiceiuri … aceeași eu …

Ei, bine, după două zile în care mi-am selectat 10 lucruri care nu îmi plac, închei învitându-te și pe tine să-ți faci o listă cu 10 lucruri care nu îți plac. Te prinzi în ‘leapșa’ mea? S-ar putea să te surprinzi!  Este foarte probabil să avem câteva lucuri comune care nu ne plac. Sau s-ar prea putea să fie tocmai invers. Răstălmăcind o vorbă românescă, aș putea zice: ce ție nu-ți place, altuia poate îi place. Spre deosebire de gusturi care nu se dicută, cred că fără ezitare (ne-)am putea discuta neplăcerile. Nu crezi?

În concluzie: care sunte cele 10 lucruri care nu îți plac?

In căutarea timpului pierdut…

Pentru că fiul nostru este pasionat de aventură, de multă adrenalină, de mister, de istorie și misticism, și pentru că am înțeles cât de prețioase sunt momentele petrecute împreună – în special cu un tânăr de 17 ani -, am ales să urmărim împreună seriale precum ARROW, FLASH și LEGENDS OF TOMORROW. Desigur, genul acesta de seriale nu sunt chiar pe gustul meu. Deseori mă intrigă, ba chiar mă tulbură subiectul lor! Nu de puține ori poveștile relatate sunt în contradicție cu principiile mele, cu logica, ba chiar cu bunul simț! Cu toate astea, aleg să le urmărim în continuare ÎMPREUNĂ, de dragul timpului petrecut împreună.

În serialul de astăzi, FLASH s-a întors în timp. Dorința adâncă de a reabilita viitorul trăit, la împins înapoi în trecut. Mărturisesc că de multe ori mi s-a întâmplat să ardă în mine dorința de a mă putea întoarce în timp. Să recuperez cumva timpul pierdut… O, dacă ne-am putea cu adevărat întoarce în timp… O, dacă am putea cumva descoperi formula care ne-ar putea ajuta să dăm timpul înapoi… Eu… aș aduce timpul cu mama în viață înapoi. M-aș întoarce înapoi în acel timp (pierdut pentru totdeauna). Atunci, aș îmbrățișa-o mai des, i-aș pune toate întrebările pe care nu mi-am făcut timp să i le pun, sau pe care n-am îndrăznit să i le pun. Aș petrece mai multe vacanțe cu ea și la ea… Aș ține-o mai mult timp la noi… Aș lupta pentru ea și împreună cu ea împotriva bolii. Aș îndrăzni mai mult… Aș căuta să petrec cât mai mult timp cu ea, cu mama… Mă tem însă că timpul acesta este pentru totdeauna pierdut, pierdut, pierdut… Plus de asta, ideea întoarcerii în timp pare a fi o utopie! Nu ne rămân așadar decât amintirile cu cei dragi. Însă, nu știu cum se face, mie îmi revin cel mai des amintirile mai puțin plăcute. Tocmai acele momente în care poate puteam să nu spun asta, sau cealaltă. Tocmai acele momente în care am procedat greșit sau neînțelept, zicându-mi atunci: „Lasă, că data viitoare o să…” … și „data viitoare” n-a mai venit…

Și, uite-mă aici. Prinsă în prezent. Pendulez între trecut și viitor. Trecutul îl pot vedea, de aici, din prezent, dar nu îl (mai) pot schimba. Timpul trecut nu îl pot (re)aduce în prezent, nu îl mai pot regăsi… Iar viitorul este o necunoscută pe care nu doresc cu niciun chip să o „cunosc” până nu devine prezent!

Ce găsesc înfricoșător este că prezentul în care mă simt parcă prinsă va deveni trecut, adică tocmai „timpul pierdut” în a cărui căutare sunt. Prezentul va deveni timpul (trecut) pe voi vrea apoi să îl dau înapoi, timpul în care voi vrea să mă (re)întorc… Complic lucrurile, și n-ar trebui... „Cele vechi s-au dus….” Trecutul e vechi și s-a dus… Ce am în fața ochilor este prezentul, care e de fapt un trecut „nou”. Acum este șansa mea de a face din el un trecut de neuitat, nicidecum unul pierdut! Așa că aleg să mă uit în continuare cu fiul nostru la serialele astea.

S-ar prea putea ca cineva să pretindă că petrecutul timpului cu astfel de seriale nu este „timp de calitate” cu fiul tău. Vă asigur că acest timp este mai prețios și mai sănătos pentru fiul nostru, decât cel pe care l-a petrecut departe de noi, AFARĂ, printre drogați, bandiți și bătăuși „invincibili”. Cine are parte de adolescenți „cuminți” să tacă! Cine are adolescenți trecuți prin foc, înțeleg foarte bine cât de calitate este timpul petrecut cu un tânăr de acum „clean”, făcând împreună lucruri banale, insignifiante, precum urmăritul unor seriale atât de nerealiste. „Cui i se iartă mult, iubește și mai mult.” AICI și ACUM! Nu: „Cui i s-a iertat…” Și nici: „Cui îi va fi iertat…” Acum e timpul pentru iertare și și pentru iubit! Și nu e timp de pierdut!

Vă las, că iar ne uităm la un serial ARROW…

Oare, v-am spus cum – într-un alt serial – Laurel își scufundă sora moartă de 2 ani în fântâna lui Lazăr, iar aceasta învie din morți? Data viitoare, ce-ar fi să vorbim despre o înviere din morți? Până atunci, să visăm dar la ea.

Rădăcinile mele: bunicii

„Cine nu are bătrâni sa își cumpere” se spune în popor. Și mult adevăr se-ascunde în aceasta zicala veche. Fără bătrâni, n-avem rădăcini. Fără bătrâni,  n-avem trecut. Iar trecutul este scânteia prezentului și oglinda viitorului. Bătrânii sunt începutul nostru, iar sfârșitul lor (frumos) de viață poate fi și sfârșitul nostru.

Opapa (Marza Ilie), bunicul mamei mele, este prima mea rădăcină și  prima scânteie a prezentului meu. Îl iubeam pentru blândețea lui, pentru ochii lui senini, pentru căldura din vocea lui. Bătrânețea lui mă fascina,  la cei 6, 7, 8 și 9 ani ai mei. Mi-l amintesc cum – sprijinit în baston – privea din coltul blocului copiii cum se jucau (galagios) în curtea dintre blocuri. Pentru el – bătrânul!- gălăgia copiilor și jocul lor zgomotos (pentru unii) era o sursă de fericire. Așa da bătrân!  Sa iubești jocul zgomotos al copiilor. Ăsta da rădăcină!
Următoarele mele  două rădăcini îmi sunt bunicii din partea mamei. La cei 88 de ani ai lor si la cei 65 de ani de căsătorie, iată-i pe acești doi bătrânei frumoși, tinandu-se de mână, cum se sprijinesc – împreună – intr-un baston, pășind încet,  atât de încet ca în preajma lor parca nici timpul nu se grăbește, înaintea mea. Ei mi-au netezit încă din pruncie calea. Deseori mi-au cârpit aripile, mi-au șters lacrimile și mi-au oblojit inimioara mea mică de copil. Bunica, la propriu, mi-a salvat inima. Presimtirile si insistentele ei au descoperit malformația inimii mele. Și la timp! Bunicului i-a fost de-ajuns un scâncet timid pentru a se face punte intre talentul meu și realizarea lui. El, bunicul – rădăcină mea cea tare – este prezentul meu. Astăzi sunt ceea ce am fost sa fiu, dascăl,  datorită bunicului meu, datorită disponibilitatii lui de a se pune la dispoziție pentru mine: o trestie plăpânda. El e rădăcină mea cea (mai) statornică. Ei, bunicii, au sădit în inima mea firavă și bolnavă de copil credința în Unicul Dumnezeu – Creator și Tată -, speranța în mântuirea Fiului lui Dumnezeu și speranța în Duhul lui Dumnezeu. Nimeni și nimic nu-mi va putea smulge credința! Caci ea, credința, mi-e rădăcină, dispre trecut înspre viitor. Și,  privindu-i pe ei simt cum parcă îmi privesc propia bătrânețe. Și tânjesc sa gust bătrânețea,  așa ca ei. Mana-n mână cu EL. Nu mi-e totuna cum îmi trăiesc bătrânețea.  Și nici cu cine. Un lucru îmi este clar: ca ei – rădăcinile mele dragi vreau sa îmbătrânesc.  Intens, lung și încredințați ca „toate lucrurile lucrează spre binele celor ce îl iubesc pe Dumnezeu”. Așa da bătrânețe!

Într-o clipita mă strafulgera gândul la ultimele mele rădăcini: părinții.  Brusc inima mi se chirceste în mine de durere… Pentru ca O rădăcină mi-a fost prea de tipuriu tăiată. Și doare… Și începi sa te clatini din toate rădăcinile… Și vezi cum tremuri ca o trestie firavă în vânt. .. Și te întrebi. .. De ce așa de repede? Cum de mai poți sta tare în picioare în mijlocul furtunilor vieții cu rădăcina dătătoare de viață tăiată: MAMA? Cum? Cum (mai) poate el, TATA – o rădăcină atât de firavă – sa îmi dea statornicie? Îmi întorc din nou privirea spre rădăcinile mele cele tari, bunicii, și – adânc inrădăcinată in credința moștenită de la ei – găsesc fără prea mult zbucium raspunsul: „Ce la oameni e nu neputință la Dumnezeu este cu putință.”

Ei bine, privind cu nostalgie la Opapa, bucurându-mă încă de rădăcinile mele cele tari și statornice – bunicii -, gândindu-mă cu un dor dureros la rădăcina mea tăiată – la mama mea cea dragă – aștept (neputincioasă) ajutorul lui Dumnezeu: să-mi întărească cumva și cea din urmă rădăcină. Așa încât și prin ea (el) sa devin, la randu-mi, o rădăcină trainica și de neclintit pentru fiul meu.

Invata-Mă,  Doamne, sa cuget înțelept la zilele și la viața rădăcinilor mele.

 

 

 

 

 

 

 

Mai bine simpli…

Mai bine SIMPLI si SMERITI…

Cartea copilăriei

Bănuiesc că majoritatea copiiilor din generația mea aveau ca pasiune cititul. Asta pentru că, pe vremea noastră, nu aveai atâtea oferte de petrecut timpul liber, ca acum (deși, acum mai mult pierzi timpul, decât să-l petreci în mod constructiv, educativ, benefic); cu excepția celor 5-10 minute, seara, de Leka nosht, deca! (Noapte bună, copii!) de la bulgari; asta pentru bucureșteni. Așa că, dacă nu eram în fața blocului să ne jucăm Frunza, Rațele și vânătorii, De-a mama și de-a tata sau De-a magazinul, și dacă nu mai aveam teme de făcut, puneam mâna pe o carte (de obicei preferată) cu povești sau cu aventuri (după caz), ne tolăneam în fotoliul din sufragerie, sau ne băgam sub masă (ce se transforma pe loc într-o peșteră secretă), sau (în cazul altora mai fericiți) ne închideam în camera noastră (eu nu am avut așa ceva în copilărie, ci sufrageria devenea locul nostru de dormit peste noapte; deci, fotoliul – dacă lipsea mama de acasă – devena colțul meu sau „peștera secretă”). Ea, cartea, ținea locul laptopului de azi, al jocurilor electronice, al mobilului, al televizorului, și parcă niciodată nu ne plictiseam, așa cum deseori se întâmplă cu puștii de azi. Mie mi-au plăcut basmele și poveștile fantastice, de orice sorginte.

Pe când aveam în jur de 10 ani am primit de la bunici o carte de povești intitulată „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi” de Nikolai Nosov, carte ce avea să devină cartea copilăriei mele. O carte al cărui conținuit îmi revenea în minte în mai toate etapele „vârstelor” mele. În toate amintirele mele cartea asta, nu știu de ce, era mereu prezentă. Ori de câte ori aveam ocazia aminteam de ea, însă – din păcate – nimeni nu își aducea aminte să fi auzit, citit sau văzut cartea asta. Ciudat! Bunicii nu-și aminteau să-mi fi cumpărat cartea cu pricina, părinții nu-și aminteau să mă fi văzut citind cartea asta, nici chiar să o fi văzut pe rafturile bibliotecuței mele. Când le pomeneam prietenilor mei (de-o vârstă cu mine) de ea, niciunul nu-și amintea să fi auzit de Habarnam. Le descriam cu lux de amănunte imaginea de pe copertă, le făceam un sumar al cărții, dar… nimeni  nimic. Într-o vreme ajunsesem să renunț la ideea de a mai pomeni de ea sau de a dori să (re)achiziționez cartea care, probabil, era doar o fantezie de-a mea, gândeam de-acum. Până într-o zi, pe vremea când eram profesoară și mergeam mereu la Anticariaul unde lucra fostul meu coleg de facultate și bunul meu prieten Teo, ca să mă aprovizionez cu cărți. O dată am zăbovit mai mult (afară era o vreme ploioasă, iar în magazin era așa de plăcut lângă calorifer) și, din vorbă-n vorbă, pomenesc de cartea lui Habarnam. Mare mi-a fost mirarea să-l aud pe Teo că și el a citit-o! Deci, nu eram chiar dusă cu pluta! Chiar exista cartea! Și nu fusesem singura ce-o citise! Am depănat o vreme aventurile hazlii ale vestitului Habarnam și-ale prietenarilor săi și am părăsit anticariatul cu promisiunea că imediat ce Anitcariatul va achiziționa cartea lui Habarnam, o voi putea lua. Așa a și fost. După o vreme, făcând iar o vizită la Anticariat, Teo  mi-a adus din spate cartea. Uau! După atâția ani și după atâta mister aveam iar Aventurile lui Habarnam în mână! Da, nu era cel mai îngrijit exemplar, dar era reală, și era din nou a mea! Tare mult îmi doeram să o recitesc și să i-o pot citi și lui Fini. Atunci când am (re)primit-o, Fineas era prea mic pentru o asemenea lectură (n-avea încă 2 ani); așa că am recitit-o cu sufletul la gură eu, apoi am pus-o bine pentru vremea când și fiul meu avea să aibă suficientă răbdare să o asculte. Pe când a împlinit 4 ani am început să i-o citesc, dar nu până la final. Primise altă carte mai interesantă și dorea să-i citesc din ea. Mă rog, când ne-am mutat în Belgia am luat-o cu noi, printre alte vreo 15 cărți. Iar azi, din întâmplare, am dat de ea printre dosarele cu acte. Și ne-am apucat să o (re)citim. Și m-a cuprins, dintr-o dată, nostaligia copliăriei mele: cu cărțile mele preferate cu desenele animate, devenite preferate din lipsă de alternativă, cu jocurile copilăriei, cu prietenii copliăriei, cu mine copil.

Ce n-aș fi dat, copil fiind, să fi existat cu adevărat un oraș de basm cum  era Orașul Florilor în care locuiau prichindeii și prichinduțele lui Nosov – oameni mici, mici de tot; nu mai mici de cât un castrevete, și nici acela prea mare. Un oraș tare frumos, pe lângă care creșteau o sumedenie de flori, precum romanițe, margarete, păpădii, ce pentru locuitorii orășeluilui păreau niște falnici stejari.

Dar, știi ceva? De ce să o povestesc? Mai bine dă fuga la Anticariatul lui Teo, sau prin librăriile din oraș (dacă mai există așa ceva) și cumpără-o. Dacă n-ai citit-o, îți garantez că merită și banii tăi și timpul! (Să fim sinceri, cine n-ar da  din când în când „lumea toată” pentru un moment de copilărie? Habarnam și aventurile prietenilor săi ar putea să-ți ofere acest moment răvnit.)  Iar dacă ai citit-o în copilărie, ca și mine și ca Teo, îți garantez că va fi o lectură captivantă pentru odrasla ta. Iar pentru băieții se va dovedi a fi chiar și un ghid al bunelor maniere!

(articol scris în urmă cu 2 ani)

foto: http://www.latrecut.ro/2006/03/aventurile-lui-habarnam-si-ale-prietenilor-sai/

În papucul lui Moș Niculae

6 decembrie a sosit. De-cu-seară, toți, mari sau mici, ne-am curățat și ne-am pus în rând la ușă papucul. Cât mai la vedere, ca Moș Niculae să nu-și piardă timpul (prețios și scurt), căutând prin întunericul nopții papucul în care să „arunce” o mică atenție. Nu-i așa, cu toții așteptăm ceva de Moși? Ne place să spunem: „Așa, o mică atenție…” Nu-i așa, toți – mai ales copiii, dar și noi, doamnele – suntem curioși oare ce-o să ne-aducă Moșul.

Stop! Oprește-te! Lasă-l pe Sfântul Niculae să se odihnească în pace. Preafericitul, și-a dat duhul cu vreo câteva sute de ani în urmă, cam pe 6 decembrie. Nu mai vine el din „sânul lui Avraam” să ne pună un cadou sau o botă (depinde de cât de cuminte ai fost peste an!) în papuc.

În esență, gestul lui nobil și neomenesc n-a  fost acela de A PRIMI, ci de A DĂRUI!

Vrem Sărbători de Iarnă? Vrem sărbători cu cadouri și mese copioase?  Foarte bine! În esență, sărbătorile sunt un memento a CEVA, în cazul celor de iarnă – un memento al Cerului deschis pentru noi și a coborârii lui Dumnezeu Fiul printre noi, muritorii. Cadourile, să spunem, pot fi și ele un memento al Darului Cerului (Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Creatorul tuturor lucrurilor), dacă nu pierdem din vedere motivația acestei sărbători a Cadourilor: DĂRUIREA. Așa că, preocuparea n-ar trebui să (ne) fie: „oare ce primesc?”, ci „oare  ce dăruiesc?”

Deci, tu ce-i pus în papucul „lui Moș Niculae”?

Sportul limbii

Pe zi ce trece, constatăm că limba maternă a lui Fineas este flamanda (olandeza). El gândește și visează în flamandă. Și ori de câte ori este pus în situația de a face o traducere a gândurilor lui în limba română, apelează la structura limbii flamande și, uneori, chiar la traduceri originale de termeni.

Bunăoară, el nu spune (atunci când vorbește în românește) „am 9 ani”, ci „ eu sunt 9 ani”; nu spune că „părinții lui X s-au certat”, ci că „au făcut ceartă”.  Iar alaltăieri seară mi-a spus entuziasmat:

-Mama, tati m-a învățat azi să… fotbalez!

Asta pentru că în limba olandeză nu se spune „a juca fotbal/tenis” sau „a merge cu bicicleta”, ci pur și simpul „a fotbala”, a tenisa” sau „a bicicla”. Desigur, într-o traducere motamo. Fineas așa traduce, de obicei.

Nu vă îngrijorați! Mereu îl corectăm și îi explicăm  diferențele dintre regulile limbii române și cele flamande.

 

DE FLORII!

Din brânduși și toporași

făcutu-mi-am năsturași

Din micuțe viorele

îmi pusei la gât mărgele

Din gingașii ghiocei

făcutu-mi-am și cercei

Din creangă de corocodușă

mi-am pus la brâu curelușă

Din parfum de iasomie

mi-am croit și-o pălărie

Și gătită ca o Floare

am ieșit ‘n-tâmpinare

Domnului meu pe cărare.

Dis-de-dimineață-n zori

Ne-așezarăm flori cu flori

Pe margine de cărări

Pe Cristos  a-ntâmpina

În cetate când intra

În drumul spre Gologota.

Întâmpinându-L cu ciulini

Pironane, spini și mărăcini

Ofilite pe cărare

strigam toate-n gura mare:

Cristoase ai îndurare!

Vrem de păcat eliberare!

Iar Cristos umil trecea

Păcat cu păcat  ne lua

Suflete elibera

Și spre Gologota urca.

Acol’ Crist se răstignea

Suflete-a răscumpăra

Viața a ne-nmiresma.