Cine?

Iata-ma in pragul lui 40. Inca un varf de deget si, hop(a) sus pe a patruzecea treapta a vietii mele. Ce binecuvantare! Sa fiu femeie la 40 de ani! De aici, de sus, viata este mai tihnita, mai cumpatata, mai lunga, mai sigura… De-aici, de la 40, poti vedea deslusit fiecare apus si fiecare rasarit, fiecare ceas scurs si fiecare minut intepenit intre speranta si deznadejde, fiecare lacrima de binecuvantare ce picura (de) pe barba cerului, fiecare usa larg deschisa spre orizonturi inca necunoscute, fiecare fereastra intredeschisa, fiecare chip de lut si fiecare zambet ascuns. Aici, sus si aerul e mai pur si mai respirabil, si lumina mai alba. Si ce liniste odihnitoare! Niciun vuiet naprazic, doar un susur bland. Nicio amenintare dinspre cele patru vanturi, doar o ploaie calda de vara. Casa mi-e plina de armonie, slujba un ogor gras si miezos, sufletul o padure inverzita. Asa, ca la 40 de ani.

Daca m-as intinde putin pe varfuri, as putea atinge poala Cerului – sa il sarut pe Dumnezeu. Nu, nu e nevoie. S-a aplecat El, Dumnezeirea intrupata, din Inaltimile Sale cele mari si m-a apucat de mana dreapta si m-a ridicat, hopa sus, pana la Cer. Casa mi-e in mana Sa, slujba e pentru si despre El, sufletul mi-l-a cucerit pe deplin.

Cei zece ani de drumetie pana la 40 au fost o adevarata aventura prin arsita napraznica a desertaciunii  si prin inspumatele valuri ale acestei lumi. Cand am cazut rapusa de oboseala, bratul iubitului inimii mele m-a sprijinit. Cand arsita soarelui mi-a uscat buzele inimii, preiubitul nostru fiu m-a saturat cu apa proaspta si racoroasa. Cand noaptea cea intunecata s-a napustit asupra mea, Dumnezeu a fost Lumina mea. Cand picioarele mi se clatinau pe cararea nisipoasa, Dumnezeu S-a facut Cale pentru mine. Cand barca vietii mele se clatina in coace si-n colo prin valurile tulburi, Cristos S-a facut Far si Scapare pentru mine.

Astazi, stau iarasi la catedra in fata elevilor mei cei dragi, cu bucuria unui dascal implinit. Fiecare chip de copil este ca o gura de aer proaspat. Fiecare intrebare, ca o catarare pe cel mai inalt munte. Fiecare sclipire, ca o victorie si fiecare nedumerire, ca o avalansa. Nu ma satur sa imi admir dragii mei elevi, veniti din toate colturile lumii: Congo, Surinam, Kenia, Olanda, Belgia (tara in care imi exercit, de altfel meseria de dascal), Romania, Ungaria, Armenia, Brazilia, Portugalia, Rusia etc. N-am nevoie sa cutreier lumea, caci lumea s-a ‘rasurnat’ in sala mea de curs. Fiecare elev are povestea lui, cultura si obiceiurile sale. Ii iau asa cum sunt si, impreuna, ne urcam pe aripile Cunoasterii si cutreiream lumea lui Dumnezeu de la un capat la altul. De la povestea creatiei, pana la povestea mortii. De la povestea lui Mary Jones si a sa Biblie, pana la povestea lui Martin Luther.De la iesirea din Egipt si cele 10 porunci, pana la Crucea si mormantul gol. Cateodata ne apropiem de ‘lucurile pamantesti’ (banii si munca, media si rolul ei, lumea de astazi, drepturile omului, drepturile copilului, drepturile femeii, politica de ieri si de azi, protejarea plantei si a mediului inconjurator), in cautarea  adevarului. Alteori plutim peste prapastii adanci: dragostea si prietenia, familia si rolul meu in familie, adolscenta cu suisuri si coborasuri, lumea nevazuta, moartea si suferinta, despre durere, despre viata de dincolo de moarte, eutanasie, stiinta si bibilia (clonarea, modificarea genetica, transplantul de organe). Niciun zbor nu e la fel, nicio prapastie nu e mai intunecoasa ca nestiinta si necunoastera adevarului.

Fiecare an scolar este un nou inceput, o noua calatorie pe spinarea cunoasterii in cautarea Adevarului si fiecare copil este un viteaz cautator si cuceritor. Rolul meu este sa ii invat cum sa invete sa zboare, sa ii indrum si sa le dau curaj.

Florile vii au ramas inca preferatele mele. Pasiunile mele creative inca nu m-au parasit, iar iubirea de oameni prinde pe zi ce trece radacini trainice in mine.

Si raman pentru eternitate indragostita. Si sunt cat pentru o viata intreaga iubita. Si sunt pentru totdeauna mama.

Asa, ca la 40 de ani…

 

 

 

 

 

 

 

 

Marturisire

As protesta si eu, daca as (mai) fi in tara. As purta si eu o pancarda (decenta), de genul: ‘fara hotie’. Ma rog, nu prea am inspiratie acum. E din pricina sinuzitei, care ma tine la pat.

Imi vine sa plang si sa rad deoportiva. Sa plang pentru ai mei, cei de-acasa, si pentru – sa zicem – tara… Si sa rad ca nu-s acolo sa  sufar vazand nedreptatea, hotia si durerea unui popor mintit, umilit si ridiculizat de cei de-un neam si de-o limba cu ei. Bizar si greu de patruns, pentru mine.

Ma silesc zilele astea sa fiu la curent cu ce se intampla in Romania. Marturisec, sunt curioasa sa aflu deznodamantul. Cine va fi biruitor? Glasul poporului sau galsul banului, pardon Guvernului? Din pricina acestei curiozitati am ajuns pe pagina de facebook a Floricai Chereches, unde am vazut postat o poza cu un tanar liceean ce tinea in mana o pancarda pe care scria: ‘DECI, AM VOIE SA COPIEZ LA BAC?’ Desigur, nu ca el chiar s-ar gandi la asa ceva, dar ordonanta bucuclasa poate oferi acest ‘privilegiu’ putorilor.

Cand am citit acest mesaj, m-am gandit la niste elevi de-ai mei. Sa va explic: de trei ani predau educatie morala religioasa (religie protestanta) la un liceu din orasul in care locuim. De mentionat ca in Belgia educatia morala (religioasa sau nereligioasa) este obligatorie din clasa I pana in clasa a-XII-a, respectiv a-XIII-a. Elevii primesc 2 ore de educatie morala pe saptamana. Printre elevii mei se numara si elevi de origine romana. Mda, in orasul nostru sunt peste 700 de romani inscrisi. Cei mai multi dintre ei sunt protestanti. In genere, elevii mei sunt alohtoni.

Zilele trecute aveam o discutie cu cativa din colegii mei, in sala profesorala, despre unul din fostii mei elevi – roman de origine – care tocmai renuntase la scoala. Desigur, regretam toti decizia lui. Ce lipsa de intelepciune sa renunti in clasa a-X-a la scoala! (Ce-i drept, elevul cu pricina avea de mult 18 ani impliniti. Asta spune ceva despre cat de mult ‘iubea’ el scoala.) Asa ca ii zic colegului meu: ‘Pacat de el… fara o diploma n-are niciun viitor…, mai ales aici, in Belgia…’. Deodatata il aud pe colegul meu zicand: ‘Pai, el ne-a zis ca se duce la voi in Romania si isi cumpara o diploma de liceu.’ Brusc toata sala profesorala si-a indreptat privirea spre mine (colega lor romanca), iar de undeva se aude o intrebare: ‘E adevarat? Poate sa faca asta?’

‘Mda, cred ca poate fi adevarat’, raspund eu cu jumatate de gura si lasnad capul in jos, gandindu-ma la evenimenele actuale din Romania.

Mai tarziu, in timpul orei, un alt elev de-al meu – si el roman – aflat in clasa a-XII-a la meserii, mi se ‘confeseaza’ ca va face si anul 13 de liceu pentru a putea obtine diploma de liceu, apoi se intoarce in Romania si se va inscrie la facultate.  Ca in Romania ‘se poate orice, daca stii sa te descurci’. De specificat ca in Belgia daca la liceu esti la profil de meserii, dupa 12 clase (adica 6 ani de liceu) obtii doar un atestat de meserie, deci nu ai niciun drept sa mergi la post-liceala, colegiu sau facultate. Ca sa te poti inscrie cel mult la o post-liceala de 3 ani, trebuie sa faci si al XIII-lea an, si astfel sa obtii diploma de liceu. Insa cu profilul de meserii nu poti merge la facultate (in Belgia)! Deci, imaginati-va acum ca acest tanar, care in liceu nu a facut matematica, istorie, chimie, biologie, fizica – datorita profilului ales de el, si anume meserii -, vine si se inscrie in Romania la facultate. (In cadrul unei dispipline intitulata ‘Proiect – discipline generale’, elevii de la profilul meserii primesc infomatii de baza/elementare din/despre disciplinele mai sus amintite, insuficient pentru un potential viitor student la facultate.)

De aceea, va rog mult, PROTESTATI, PROTESTATI, PROTESTATI. Protestati  chiar si voi, dragi protestanti, ca nu cumva acestor elevi sa li se permita asemenea nelegiuri. De pe urma unora ca ei, tot efortul celor ramasi in Romania de a starpi coruptia, mita si nedreptatea poate avea mult de suferit. Ei nu sunt acolo cu voi. Nu indura frigul impreuna cu voi. Nu indura umilita si  nedreptatea ca voi, dar viseaza sa vina in Romania unde pot face orice, fara sa fie amendati.Pentru ca Guvernul de azi le da girul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rădăcinile mele: bunicii

2016-07-17 22.36.06.jpg„Cine nu are bătrâni sa își cumpere” se spune în popor. Și mult adevăr se-ascunde în aceasta zicala veche. Fără bătrâni, n-avem rădăcini. Fără bătrâni,  n-avem trecut. Iar trecutul este scânteia prezentului și oglinda viitorului. Bătrânii sunt începutul nostru, iar sfârșitul lor (frumos) de viață poate fi și sfârșitul nostru.

Opapa (Marza Ilie), bunicul mamei mele, este prima mea rădăcină și  prima scânteie a prezentului meu. Îl iubeam pentru blândețea lui, pentru ochii lui senini, pentru căldura din vocea lui. Bătrânețea lui mă fascina,  la cei 6, 7, 8 și 9 ani ai mei. Mi-l amintesc cum – sprijinit în baston – privea din coltul blocului copiii cum se jucau (galagios) în curtea dintre blocuri. Pentru el – bătrânul!- gălăgia copiilor și jocul lor zgomotos (pentru unii) era o sursă de fericire. Așa da bătrân!  Sa iubești jocul zgomotos al copiilor. Ăsta da rădăcină!
2016-07-17 22.40.31Următoarele mele  două rădăcini îmi sunt bunicii din partea mamei. La cei 88 de ani ai lor si la cei 65 de ani de căsătorie, iată-i pe acești doi bătrânei frumoși, tinandu-se de mână, cum se sprijinesc – împreună – intr-un baston, pășind încet,  atât de încet ca în preajma lor parca nici timpul nu se grăbește, înaintea mea. Ei mi-au netezit încă din pruncie calea. Deseori mi-au cârpit aripile, mi-au șters lacrimile și mi-au oblojit inimioara mea mică de copil. Bunica, la propriu, mi-a salvat inima. Presimtirile si insistentele ei au descoperit malformația inimii mele. Și la timp! Bunicului i-a fost de-ajuns un scâncet timid pentru a se face punte intre talentul meu și realizarea lui. El, bunicul – rădăcină mea cea tare – este prezentul meu. Astăzi sunt ceea ce am fost sa fiu, dascăl,  datorită bunicului meu, datorită disponibilitatii lui de a se pune la dispoziție pentru mine: o trestie plăpânda. El e rădăcină mea cea (mai) statornică. Ei, bunicii, au sădit în inima mea firavă și bolnavă de copil credința în Unicul Dumnezeu – Creator și Tată -, speranța în mântuirea Fiului lui Dumnezeu și speranța în Duhul lui Dumnezeu. Nimeni și nimic nu-mi va putea smulge credința! Caci ea, credința, mi-e rădăcină, dispre trecut înspre viitor. Și,  privindu-i pe ei simt cum parcă îmi privesc propia bătrânețe. Și tânjesc sa gust bătrânețea,  așa ca ei. Mana-n mână cu EL. Nu mi-e totuna cum îmi trăiesc bătrânețea.  Și nici cu cine. Un lucru îmi este clar: ca ei – rădăcinile mele dragi vreau sa îmbătrânesc.  Intens, lung și încredințați ca „toate lucrurile lucrează spre binele celor ce îl iubesc pe Dumnezeu”. Așa da bătrânețe!

Într-o clipita mă strafulgera gândul la ultimele mele rădăcini: părinții.  Brusc inima mi se chirceste în mine de durere… Pentru ca O rădăcină mi-a fost prea de tipuriu tăiată. Și doare… Și începi sa te clatini din toate rădăcinile… Și vezi cum tremuri ca o trestie firavă în vânt. .. Și te întrebi. .. De ce așa de repede? Cum de mai poți sta tare în picioare în mijlocul furtunilor vieții cu rădăcina dătătoare de viață tăiată: MAMA? Cum? Cum (mai) poate el, TATA – o rădăcină atât de firavă – sa îmi dea statornicie? Îmi întorc din nou privirea spre rădăcinile mele cele tari, bunicii, și – adânc inrădăcinată in credința moștenită de la ei – găsesc fără prea mult zbucium raspunsul: „Ce la oameni e nu neputință la Dumnezeu este cu putință.”

Ei bine, privind cu nostalgie la Opapa, bucurându-mă încă de rădăcinile mele cele tari și statornice – bunicii -, gândindu-mă cu un dor dureros la rădăcina mea tăiată – la mama mea cea dragă – aștept (neputincioasă) ajutorul lui Dumnezeu: să-mi întărească cumva și cea din urmă rădăcină. Așa încât și prin ea (el) sa devin, la randu-mi, o rădăcină trainica și de neclintit pentru fiul meu.

Invata-Mă,  Doamne, sa cuget înțelept la zilele și la viața rădăcinilor mele.

 

 

 

 

 

 

 

Noi nu vom imbatrani niciodata!

Mergem încet prin viață.

N-am învățat să ne grăbim!

Ne bucurăm liniștit.

Nimeni nu ne-a văzut vreodată că ne agităm de bucurie!

Dormim învăluiți în vise.

Noi n-am auzit de somn fără visuri!

Iubim o singură dată, pe îndelete.

Nimeni n-a îndrăznit să iubească pe fugă de două ori!

Vorbim în șoaptă.

N-am învățat să vorbim (mai) tare.

Lucrăm încet.

Nimeni nu ne zorește să muncim ca nebunii!

De aceea NOI nu vom imbatrani niciodata.

 

 

 

Belgia NU mai cauta asistenti medicali romani!

Deoarece in ultimul timp primesc foarte multe cereri de slujba de asistent medical in Belgia, pe baza articolui de aici, ma simt obligata sa anunt ca, de mai bine  de jumatate de an, nu mai fac parte din echipa firmei belgiene Curae bva de recrutare asistenti  medicali. Nemaifiind parte din firma, renunt la orice reclama pro sau contra. 

 

Cei interesati sa intre pe site-ul firmei http://www.curae.be, pentru alte informatii.a

 

 

Niciodata nu spune „NICIODATA”!

Nicicodata nu spune „niciodata” e ca „de ce ti-e frica nu scapi. Cel putin in cazul meu.

Cand an picat primul an la examenul de admitere la facultate, le-am spus bunicilor: „Gata. Eu nu mai dau niciodata la facultate!” Urmatorul an, pe la vreo 21 de ani, sunt admisa pe unul din locurile fara plata.
Cand am intrat la facultate am zis ca nu ma marit „niciodata” cat is studenta. In anul doi de facultate am intrat… maritata! Si, Doamne, ce bine am facut! Am avut o studentie dulce-aromata.
Cand insistent eram indemnata sa fac si eu scoala de soferi, chiar si Tibi insista, eu am „servit” acelasi raspuns: „Eu, niciodata nu o sa conduc o masina!”
Astazi conduc, inca cu semnul L de incepator, un citroen C3, automatic.
Cand am venit in Belgia, Tibi m-a sfatuit sa invat sa merg pe bicicleta, ca sa imi fie mai usoara deplasarea prin oras. „Eu? Niciodata nu ai sa ma vezi pe mine mergand pe bicicleta!”, a fost raspunsul meu categoric de atunci. Astazi, nu concep iesitul in oras, sau prin oras, decat… pe bicleta. Si am o frumoasa Montego, maro, cu manere din piele maro. Numai buna pentru mine.
Pe vremea cand imi faceam practica pedagogica la Teologie, pentru ca profesorul era foarte exigent cu mine (Daca va spun ca profesorul de practica pedagogica la specialitatea A, adica religie, era chiar sotul meu?), i-am replicat: „De ce tot insisti atata sa fie totul perfect, ca eu NICIODATA, nu o sa predau religie in scola?!”

Astazi am participat in Bruxelles la intalnirea de inceput de an a profesorilor-candidati de religie protestanta si evanghelica din Flandra, in vedera impartirii orelor de religie protestanta si evanghelica din scolile publice din Flandra.

M-am lecuit, sper! Ca, NICIODATA sa nu mai spun NICIODATA, caci se pare ca „de ce mi-e frica nu scap”. Fiindca aici e buba! Intotdeauna spun (sau am spus, mai bine spus) niciodata cand ma tem de ceva. Si, ca sa las sinceritatea sa se „scurga” pana la finalul articolului, „ceva”, in cazul meu este sinonim cu ESEC.
N-as putea spune ca „niciodata” n-am avut esecuri, cine poate afirma oare acest lucru? Si, de la sine inteles, ma tem sa spun ca „niciodata nu o am esecuri”.
Insa, de multe ori, si esecurile noastre pot fi un rau necesar, pentru noi, ba chiar un „bine” pentru celalalt. Ca prea toate le vedem numai pentru noi!

Revenire de duminică

Este vreunul dintre noi care n-a citit  ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte?” Nu prea cred! Este vreunul dintre noi care să nu-și fi dorit niciodată să fie nemuritor? Nici asta nu prea cred! Fineas, într-una din discuțiile noastre îmi spunea: „Mama, nu îmi place să moară oamenii. Aș vrea ca oamenii să nu moară niciodată.”

În ciuda Căderii, Dumnezeul Creator a pus în noi „gândul veșnicieii”. Și, uneori chiar involuntar ne trezim că tânjim  după un tărm al vieții veșnice, al vieții fără de moarte. De-ar fi să nu murim niciodată….

Marea nesfârșită, cerul de necuprins, longevitatea brazilor, preistoricitatea ferigilor, necunoscutul cosmic ne duc cu gândul la „neteminare”, la netrecător, la o veșnicie.

Si dacă o tânjim, și dacă ea e pusă în noi, înseamnă că ea TREBUIE să existe! Și dacă există, înseamnă că TREBUIE să existe și  Calea înspre ea! Indubitabil!

Depinde ce alegem: o viață perenă, ce se va scurge scurt și dureros de dulce DOAR pe pămntul pe care pășim, sub cerul pe care-l vedem, sau alegem, ca în basm, să plecăm în căutarea vieții veșnice.

Dar ce este viața veșnică, în definitiv?

Singrul răspuns pe care pot să mi-l dau, și pe care-l accept este acesta: „Și viața veșnică este aceasta – să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos, pe Care L-ai trimis Tu.”

Începe să-L cunoști pe Dumnezeu și nu te opri niciodată! 

 

La ceai

Mijloc de toamnă, calendaristic vorbind. Afară, o primăvară vântoasă. Dimineața începe pe întuneric, iar seara, de-acum, începe de cu vreme. Se face primeneala de toamnă, când hainele de toamnă-iarnă trec pe rândul din față, iar cele de vară se dosesc pe rândul din spate. La fel, căciulile, fularele și mănușile sunt aduse la lumină din vreun geamantan depozitat și el în debara. Cizmele, fericite, mai pot „odihni” puțintel. Pantofii încă ne  mai poartă picioarele pe drumurile noastre. Unele picioare, alea mai friguroase, se bucură însă și de o pereche de botine sau ghete. Dar de picioare desculțe ce zici? Mă rog, nu-i treaba mea. Fiecare își poartă picioarele cum poftește. În pantofi, în cizme, sau desculțe… Eu mi le port (mai bine) în ghete. Sunt sensibilă. Și friguroasă…

Acum schimbăm liptonul cu gheață pe un ibric cu ceai fierbinte, preferabil de fructe de pădure. Alții, chiar pe un vinișor roșu fiert cu scorțișoară. Deh, după gust. Sau după „picior”. Păi, nu știi?! Se zice că unii trăiesc pe „picior mare”. Adică, au „picior mare”! Și, dacă au picior mare, au nevoie și de pantofi mari. Așadar, picior mare, pantofi mari, deci și costuri mari.  Iar alții, se zice că trăiesc pe „picior mic”, indubitabil, costuri mici. Aștia din urmă, carevasăzică, beau ceai.

Dar picioarele desculțe? Ele pe ce „picior”  trăiesc oare? Și, de băut, ce beau? Da, da, știu, nu trebuie să-mi spui! Firește, apă. Cu gheață sau fierbinte? Nu trebuie să-mi răspunzi. Nu-i treaba mea, nu? Fiecare după cum dorește. Eu beau ceai. Sunt friguroasă. Și sensibilă…

Gata  și cu băile de soare. Și pe astea le înlocuim cu băi aburinde și aromate, adevărate terapii pentru picioarele noastre obosite.  Obosite de atâtea drumuri…  drumuri line, noroioase sau chiar abrupte.

Auzi, n-ai auzit, cumva, pe ce drumuri se petrec picioarele desculțe?  N-ai auzit. Păi, nici n-aveai cum. Că ele sunt desculțe, nu fac zgomot când pășesc pe drumul lor. Nu sunt sensibile? Nu le e frig, oare?

Un ceai? De mușețel? De lavandă? A, de fructe de pădure. Păi, de fructe… n-am. Poftim un plic de ceai de lavandă. E bun seara. Liniștește sistemul nervos. Și te-ncălzește repede.

Zahăr? Fără. Da, ce, ai diabet? A,…te abții de la dulce. Mă rog, nu-i treaba mea. Fiecare cum hotărăște în inima lui. Poftim ceaiul. Dar, de picioare nehotărâte și de inimă desculță ai auzit?

Acum, fie vorba între noi, încălțate sau desculțe, orice picioare se pot clătina, dacă nu urmează îndeaproape pașii Lui și dacă nu se țin hotărâte pe calea Sa, așa, fără să se abată nici la stânga, nici la dreapta de la ea. Da, am auzit de picioare nehotărâte. Sunt sensibilă… Si nehotărâtă… Tu nu?  Totuși, El nu va lăsa să ni se clatine piciorul. Sigurat, Păzitorul nostru nu va dormita. Ba mai mult,  El ne va păzi piciorul de orice capcană.

Îți mai torn niște ceai? Tot fără zahăr? Tot. Și eu. Ca să vezi, începe deja să se întunece afară. Și seara încă e departe… Nu-i nimic. Să trecem la inimă.

Am auzit de inimă împietrită, de inimă rea, de inimă pervertită, de inimă împărțită, de inimă îngâmfată, de inimă blestemată, de inimă înșelătoare și de deznădăjduit de rea, de inimă abătută, de inimă tulburată, de inimă bolnavă, de inimă frântă, de inimă zdrobită, de inimă rănită, de inimă speriată, de inimă sleită, de inimă întărită, de inimă mulțumită, de inimă mișcată, de inimă străpunsă, de inimă cercetată, de inimă înălțată, de inimă veselă, de inimă înțeleaptă, de inimă cinstită, de inimă întărită, de inimă curată, de inimă neînfricată, de inimă schimbată, de inimă tare, de inimă dedicată, de inimă fermecată, de inimă înmuiată. A ta cum e?

A mea e nespus de-nșelătoare și deznădăjduit de rea.

Fața mi s-a posomorât… Lasă, că prin întristarea feţei inima se face mai bună.

Ceai? Apă?
Mai bine mi-aș descălța picioarele și mi-aș curăța inima. Tu nu?

Încurcarea limbii

Nu ştiu de ce copiilor li se pare atât de fascinant să se ascundă de cei mari. La fel făcea şi Fineas. Ori de câte ori auzea uşa de la garaj, semn că tati a venit acasă de la serviciu, fugea repede şi se ascundea de el. La începuturi, adică acum un an şi jumătate, era şi pentru noi distractiv. Pe măsură însă ce creştea copilul, acest soi de întâmpinare ni se părea nepotrivită pentru vârsta lui (Toate îşi au timpul lor. Nu?). Aşa că au început insistenţele: „Fineas, nu te mai ascunde. La 7 ani nu se mai cade.” Câteodată auzea ce spuneam, câteodată… nu. De cele mai multe ori.

Aseară însă l-a întâmpinat pe tati ca un copil „mare”. I-a deschis uşa şi l-a salutat respectuos. Fără ascuns. Bucuros că pentru asta va primi o bulină verde (Doar suntem în preajma Moşului!), a fugit iute să îmi spună (în româneşte!) că, de data asta nu s-a mai ascuns. Iată ce i-a ieşit:

… şi nicicum nu ascundere…

… şi nici nu m-am ascundat…

of! Nu!

… şi nici nu m-am mai ascuns!

fui!

Transfuzia

imagesIată că mi-a fost dat să ajung să fac şi transfuzii de sânge. De mai bine de 6 luni se scurgea din mine sângele puţin câte puţin. Prin urmare, ca să rămân în viaţă,  numai o transfuzie (mai exact: 2 transfuzii a câte 300 de grame fiecare) de sânge mă putea (re)pune pe picioare. (Şi să mai spună cineva, de-acum încolo, că nu am şi sânge belgian în mine!)

În Vechiul Testamnet, Dumnezeu le porunceşte israeliţilor  „să nu mâncaţi carne cu viaţa ei, adică cu sânge” (Genesa 9:4). „Căci viaţa oricărei făpturi este sângele ei. De aceea […]  israeliţii să nu mănânce cu sânge nicio făptură, pentru că viaţa oricărei făpturi este sângele ei” (Levetic 17:14).

Sângele înseamnă viaţă. Ai sânge în tine, ai viaţă în tine! Când ţi se scurge viaţa din tine, sângele, şi rămâi fără suflare, eşti mort. Eşti fără viaţă. Un singur lucru te poate (re)aduce la viaţă, te poate învia sau te poate păstra în viaţă : O transfuzie de sânge O transfuzie de viaţă…

Şi Isus Christos a spus: „Eu sunt Viaţa…”

El este singurul şi unicul donator de Viaţă. De Viaţă Veşnică.

Eu sunt Viaţa... Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu Tatăl, nimeni nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu Tatăl,  decât prin Viaţa.

Dar, ca să  primeşti Viaţa, trebuie să treci prin(ntr-o) „moarte” sau trebuie (măcar!) să ajungi să ţi se scurgă sângele (vechi) din tine (vezi tu, o boală sau o încercare; uneori numai astea ne fac bine pentru viaţă!). Abia atunci poţi primi transfuzia!

Eu sunt Viaţa! Eu dau Viaţa! Şi o dau cui vreau Eu!

Primiţi şi voi Viaţa!