Aici s-a inițiat un concurs destul de interesant și, cred eu, provocator. Concurenții sunt înviați să definească 
„natura umană” și oricare din laturile ei contradictorii printr-o singură propoziție.
(Pentru cei interesați, mergeți aici și aici. Atenție! O propoziție, nu o frază! După cum veți constata, puțini știu ce este aia o propoziție.)
Mulți oameni s-au prins a concura, dovadă stau cele peste 300 de comentarii adunate. De la cele mai darwiniste până la cele mai spirituale, de la cele mai poetice până la cele mai pesimiste, de la cele mai simple și copilărești până la cele mai stupide, definițiile omului au curs gârlă; și încă se mai varsă, fără oprire. În genere, definițiile sunt construite fie din truisme, fie din contraste, gen: omul este „Soare și Lună”, „iubire și ură”, „înger și demon”, „întuneric și lumină”, „frământarea continuă dintre bine și rău”, „moarte-viață”, „rădăcini și aripi” (frumoasă definiție), „aroma Pardisului și gustul [amar] al Infernului”, „bincuvântare și blestem”, ba chiar „Dumnezeu și Diavol”, „Alfa și Omega”. Alții au optat pentru definiții darwiniste (cum ziceam mai sus), precum: „animal îmblânzit”, „animal social”, sau „singurul dintre toate animalele care își construiește singur cursa și își pune tot singur momeala, apoi – tot singur – se aruncă în ea”.
Alte definiții, precum: „omul este o eroare regretabilă a naturii”, „omul este un joc de șah”, sau „între cele două Treceri, spre Viață și spre Moarte, omul este acrobatul favorit al lui Dumnezeu”, se află la granița dintre darwinism-ateism și pesimism ( poate un pesimism ironic).
Undeva mai la polii științei, mai realistă, găsesc definiția cum că „omul este un infinit psihic și un atom fizic” (deși, mă îndoiesc de „infinitatea” noastră psihică).
Mda… Dacă mă iau după o altă definiție, „omul sunt EU”, atunci presupun că unii dintre concurenți s-au definit pe ei înșiși, au definit, oarecum, omul care sunt (la plural). Probabil, înainte de a scrie definiția omului, s-au privit cu coada ochiului în oglindă (unii, nu toți!).
Nici definițiile spirituale, cele ce sunt mai aproape de cer (locul de unde omul a învățat să zboare sau să cadă) nu lipsesc (ce bine!): „omul este un pumn de țărână ce are doar un singur lucru prețios: sufletul” (frumos), „omul este spiritul în căutarea lui Dumnezeu”, sau „omul este Credința, Nădejdea și Dragostea.” Sau, ceva mai poetică, „omul este o scoică cu vuiet de cer” (taareee poetică, nu?).
Frumoasă și profundă, zic eu, mi se pare însăși definiția inițiatorului concursului: „omul a inventat ghilotina și pianul.” E tot un contrast, însă unul mai complex, unul care cred că reușește să cuprindă toate contrastele la un loc. Într-adevăr, omul este ființa care a deschis zăgazurile Morții (inventând ghilotina) – iată întunericul, blestemul, urâtul, demonul, ura, răul, fața Morții, gustul amar (al Infernului), Luna, rădăcinile umanităii! – dar care a și atins Culmile Veșniciei prin muzică – iată lumina, Soarele, frumosul, binele, iubirea, aroma Paradisului, Viața (veșnică), îngerul, aripile umanității!
Și totuși, ce este omul?
Omul (parte bărbătescă și parte femeiască) este chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Creat cu puțin mai prejos decât Dumnezeu, încununat cu slavă și cinste, pus stăpân peste tot pământul, căci i s-a dat săpânire peste toate lucrările mâinilor lui Dumnezeu. Iar prin jertfa lui Cristos Isus este socotit fiu de Dumnezeu.
Iată ce este omul!
Tu ce ești? Ești Om? Sau ce?
Parcurs literar intercultural ce are ca tema: femeia
Jurnalul Florentinei 