Aseară, pe la opt (la noi era încă zi afară), am coborât împreună cu Tibi jos la garaj să ne umflăm roțile de la biciclete. De fapt, plănuiam să facem o luuuungă plimbare cu bicicleta, cam preț de 2 ore dus-întors.
Ca de obicei, am deschis usa mică de la garaj, ușă pe care am deschis-o larg, până la perete, apoi am proptit (mai întâi) bicicleta lui Tibi de peretele garajului (a lui era mai urgentă), și, pe când Tibi se pregătea să ridice de jos pompa, ne-am trezit că intră în trombă un tânăr de culoare, împinge brusc ușa (care nu s-a închis de tot, ci doar s-a apropiat) și se prăbușește în genunchi chiar lângă pompă. Am rămas perplecși pentru câteva fracțiuni de secună.
Băiatul era lac de sudoare. Abia mai repira. Tibi s-a aplecat încet și a ridicat pompa. Ne-am temut să nu îi treacă prin minte să o folosească cu gând rău. Așadar, cu mișcări line Tibi s-a aplecat și a ridicat pompa. Eu m-am uitat în grabă în jurul meu după un obiet de ”apărare”, în caz că ar fi fost nevoie. Lângă mine se aflau bicicleta mea, a lui Fineas și o umbrelă. Am pus mâna pe umbrelă. E prea ușoară, gândesc. Și îmi arunc privirea spre trotineta ruginită a lui Fineas, proptită de peretele celălalt al garajului. E bună. Din două întinderi de mână aș ajunge la ea. Îmi pregăteam strategia de apărare. În acest timp mă rugam să ieșim teferi din povestea asta și să rămânem calmi. Între timp, Tibi îl întrebă pe tânăr care-i treaba.
Acesta, ducându-și mâna la piept (abia mai respira), ne rugă să așteptăm, desigur ca să-și tragă sufletul fugărit bine. Toate acestea s-au derulat în mai puțin de 2 minute.
Așteptam. Amuțisem de teamă. Nici aerul tras de băiat nu se auzea. De afară însă se auzeau voci, multe voci de tineri bărbați. Iute au început să mi se deruleze în minte fel și fel de scenarii. Cu o voce abia șoptită l-am întrebat dacă vrea să sunăm pe cineva. Dacă vrea să sunăm la poliție. El a răspuns că nu. Tibi iar îl întrebă ce (i) s-a întâmplat.
Tânărul s-a ridicat între timp în picioare. Își mai recăpătase repirația.
”Sunt din Togo. Am fost urmărit de niște tipi.”
”De ce?” Îl întreabă Tibi.
”Nu știu. Nu știu. ” Și mai trăgea câteva guri de aer.
Într-adevăr, afară auzeam tot mai multe voci de băieți, dicutând despre fugăritul din garajul nostru. Încercam din răsputeri să ne umflăm mai departe roțile. Dar, cine mai putea? Dacă afară este o gloată de huligani? Ne putem pune noi doi cu ei? Dacă oare au și arme? Cine știe? Cuțite? Bâte? L-am privit cu o oarecare milă, amestecată totuși cu teamă și suspiciune, pe tânăr. Or fi rasiști cei ce îl fugăriseră, și noi am fost scăparea lui.
Încerc să-i șoptesc lui Tibi să mă lase să ies afară din garaj cu bicicleta mea, să mă port normal. Măcar să văd ce e dincolo de ușa garajului. O stare de mare teamă și tensiune m-a cuprins pe loc.Mă rugam să mă liniștească Dumnezeu. Noi eram practic blocați cu un străin în garajul nostru. Ușa era aproape închisă, cheile erau în ușă pe dinafară, dincolo de ușă auzeam agitație mare, voci multe de bărbați. Practic nu știam ce să facem. Cine e dincolo. În acel moment, Tibi a auzit vorbindu-se prin stație (asta am aflat după incindent), și imediat și-a dat seama că e poliția. Eu însă deja ieșiem din garaj. Când am dat cu ochii de lumina de afară și am văzut 3 dube de poliție, mai bine de 10 polițiști, proprietara locuinței noastre, încă vreo alte 5-7 peroane, 2 sau 3 tineri de culoare cu cătușe, am aruncat bicicleta și am alergat dintr-un pas la grupul de polițiști și i-am întrebat dacă urmăresc un tânăr de culoare. Unul din polțiști îmi răspunde un liniștit ”da”, altul în grabă strigă ”uite-l!”, un altul: ”fuge!”, ca în aceeași secundă alți doi polițiști din doi pași uriași să o ia pe urmele lui. Îmi părea că au făcut un pas de șapte metri și că au sărit chiar și peste mine. Am rămas mască. Trăiam scene de film. Nici nu apucasem să procesez toate secvențele: prin ce am trecut, ce se putea întâmpla, și ce a fost cu adevărat. L-au prins cât ai clipi.
Îl compătimeam totuși pe băiat. Așa tânăr și deja avea poliția pe urmele lui, ba chiar era el acum în mâna poliției. Trist. Erau hoți, cred că de locuințe. Și toți tineri. Foarte tineri.
Tremuram ca găina. M-am apropiat de polițiști, care nu aveau nicio treabă cu mine, și am încercat să le explic cum au stat lucruile: cum tânărul a intrat peste noi în garaj, cum a spus că este urmărit dar că nu stie de ce. Desigur, își dăduseră ei seama de la început de adevărul evenimentelor. Pentru ei nu era ceva nou. Astfel de evenimente, practic, fac parte din rutina serviciului lor de polițiști. Dar pentru noi? Eram de-a dreptul amețiți (mai ales eu, care încă mai tremuram) de situația la care fusesem părtași aproape forțat.
Eram pe de o parte liniștită că făpatșii au fost prinși, altfel m-ar fi mustrat conștiința, însă mă încercau și sentimente de tristețe și de milă pentru tinerii făptași.
Polițiștii au plecat cu prinșii. Păgubitul cu ai lui s-au retras, după ce ne-a mulțumit. Iar noi am plecat la plimbare cu bicicletele.
THE END
Acum, judecând ”la rece” evenimentul de ieri seară, toate stările emoționale care s-au revărast peste noi în acele clipe, toate gesturile, îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat înțelepciune pentru a (re)acționa pașnic. În timp ce ne pregăteam mintal strategii de autoapărare, am încercat totuși să rămânem calmi, încât să nu-i provocăm voit rău tânărului, dar nici să nu nesocotim legile privind tăinuirea unui fugar. A trebuit să fim cât de cât neutri. Nu l-am pârât, dar nici nu l-am ascuns voit de poliție. Iar noi am ieșit teferi, în final. Acum, doar să îmi mai recapăt curajul de a mai intra singură în garaj să îmi iau bicicleta… hihi…
Jurnalul Florentinei 