Poveste

Poveste de Crăciun (Darul Cerului)

Povestea asta am auzit-o de la Doamna Arici, pe vremea când umblam hai-hui prin Pădurea de Brazi de la poalele Muntelui Minunat. O, era o privelişte încântătoare! Era un munte semeţ ce-şi ascundea vârful printre castelele de norişori, iar gigantele-i picioare şi le scălda de secole în apa limpede a unui râu, ce, mereu grăbit, trecea iute pe lângă munte, se furişa prin pădure, ca apoi cu iuţelă să se prăvălească în Valea Nuferilor Albi.
Pădurea cu pricina era minunată, împânzită de brăduţi pitici, ciupercuţe care mai de care mai colorate în care îşi făcuseră căsuţe aricei ţepoşi, iepuraşi pufoşi, soricei cafenii şi alte patrupede mititele. Iar ici-colo, de-o parte şi de alta a râului, se zăreau răsfirate – precum conurile de brad – căsuţele maronii ale neamului ursucesc, un soi de ursuleţi, tare blănoşi, pitic de felul lui, prietenoşi şi tare mîncăcioşi. De câte ori îi vizitam îmi cumpărau toate proviziile din boceluţă.
Dar să nu mai lungesc vorba – vorba aceea: „Vorba lungă, sărăcia omului.” – şi să vă ţin cu sufletul la gură, şi să vă zic o dată povestea care – să ştiţi! – e foarte adevărată, copii!
Aşa, în drumeţia mea, am poposit o zi sau două la pensiunea Doamnei Arici, din Pădurea de Brazi. Nu de mult trecuse pe aici şi Iarna, care împodobise toată pădurea cu steluţe albe de nea şi cu clinchete de clopoţei.
Seara, la gura sobei, privind la dansul limbilor de foc, cu o cană de lapte fierbinte în mână, eu alături de alţi câţiva drumeţi, stam strânşi în jurul bătrânei Doamne Arici, care, cufundată în fotoliul ei din lemn de brad şi cu perne nu prea moi, ne depăna întâmplări auzite de la bătrâni în tinereţea ei. Deodată, se opri din istorisit, îşi îndreptă privirea spre ferastra mică străjuită de o perdea din frunze de nuc – afară cerul scutura nevoie mare beteală albă –, şi, privind ploaia asta albă de nea, zise – aşa ca pentru sine:
– Parcă mai ieri a fost…
Curioasă de ceea ce ea vedea şi ştia, şi eu nu, o rugai stăruitor să-mi povestescă şi mie. Îşi îndreptă încet privirea spre mine, mă privi cu ochi calzi şi plini de lumină, şi, cu voce blândă, începu:
– Era pe vremea tinereţii mele, zise bătrânica Arici, potrivindu-şi ochelarii mari pe nasu-i prea mic. Era o tânără familie de ursuleţi, care locuia în căsuţa de la intrarea în Pădurea de Brazi. Erau de multă vreme, de prea multă vreme – zise parcă numai pentru ea – luaţi ei, şi Bunul Creator nu le dăruise – încă – niciun ghemotoc de pui, să-şi bucure şi ei tinereţile, şi mai apoi bătrâneţile.
Se luaseră devreme, căci tare se mai iubeau. Tare drag îţi era să-i priveşti plimbându-se ei aşa drăgăstos prin luminiş pe înserat. Şi mare ospăţ şi veselie fu la nunta lor, cu tot neamul ursucesc, şi alte vietăţi, nuntaşi.
În primii ani de când se luară cutreierară şi ei – de, ca tinerii îndrăgostiţi şi fără grijuri – prin alte ţinuturi, cunoscură lume nouă, îşi făcură şi ei o situaţie… aşa ca tinerii la început de drum.
De câte ori reveneau din câte-o călătorie, mereu povesteau şi altora pe unde au umblat, ce noutăţi au aflat, ne aducea, nouă puilor, delicatese neîntâlnite la noi în pădure, şi mereu aduceau şi câte o carte de poveşti din care Doamna Ursuleţ ne citea în zilele de vară, ascunşi de fierbinţeala soarelui la umbra unui brad gârbovit de ani, iar noi o ascultam cu nesaţ. Iar Domnul Ursuleţ, un urs de altfel foarte vesel şi înţelept, duminica, aduna puii de urşi şi îi învăţa să cânte la câte un instrument. Ce mai orchestră pe cinste se făcuse, de-ţi era mai mare dragul s-o asculţi în după-amiezele de primăvară – închizând ochişorii ei mărunţi, negri ca doi tăciuni, bătrânica fredonă o melodie.
– Şi uite aşa, de la o vreme se liniştiră ei şi nu mai călătoriră. Ziseră că era timpul să se aşeze, să ceară de la Bunul Creator măcar un ghemotoc de blană, să-l înveţe cât e mic toate minunăţiile descoperite de ei în drumeţiile lor, şi când o fi mare să-l ducă şi pe el pe acele meleaguri străine, să vadă altă lume, că mai toate tinerele familii din pădure se bucurau deja de veselia şi zbudărlnicia puiuţilor, numai ei nu.
Doamna Arici se opri un timp – pe faţa ei am zărit o umbră de tristeţe –, îşi mai turnă o cană de lapte fierbinte, îmi mai turnă şi mie una, se aşeză mai bine, îşi drese puţin vocea, şi continuă:
– Şi de-acum începu aşteptarea lor, şi lungă mai fu, adăugă ea pe un ton – îmi păru mie – uşor trist, dar amestecat cu bucurie. Trecu o vreme, trecură două, chiar trei, în fine, multă vreme se scursese, iar ei tot singurei, aşteptau… aşteptau de-acum o minune. Cu timpul, bucuria din ochi la vederea puilor altor familii de vietăţi se transformă în lacrimi de amărăciune. Şi se rugau… şi se tot rugau… să le dăruiască Bunul Creator un ghemotoc, oricum, numai să le facă acestă mare bucurie.
Deodată, chipul Doamnei Arici se lumină, parcă un înger se odihnea pe faţa-i albă şi mică. Se uită din nou pe fereastră, surâse uşor şi zise aproape şoptit:
– Parcă-i aivevea!
Apoi grăbi privirea spre noi, ne zâmbi, şi începu să zică mai cu voioşie în glas:
– Era cam pe vremea asta, când toţi, agitaţi, caută bezmetici prin pădure cele mai frumoase daruri pentru cei dragi, mai ales pentru pui. Şi ei tot singuri… Nimeni care să o tragă de şorţ, cerând încă o lingură de miere; nimeni care să-i sară pe burtă când el citeşte vreo carte tolănit la masa de lucru… Ingândurată, Doamna Ursuleţ îşi luă paltonul şi coşuleţul, îşi salută tovarăşul de viaţă, şi ieşi pe uşă, cu gând să mergă la Doamna Veveriţa să-i ducă o sticlă de lapte proaspăt, apoi, când avea să vină spre casă, să se oprească pe la Cooperativă – magazinul din pădure – să-i cumpere un cadou ales Domnului Ursuleţ. Şi mergînd ea aşa pe potecuţă, singură cu gândurile ei, se ruga şi spunea, aşa şoptit, mişcându-şi ritmic buzele: „Doamne, tare aş vrea să-i dăruiesc de data acesta bunului meu Ursuleţ, un dar ales, deosebit, de care să se bucure toată viaţa; călăuzeşte-mă Tu. “
Doamna Arici se opri. Se ridică, luă un butuc – m-am grăbit să-i sar în ajutor, dar îmi făcu semn din mână să nu mă mişc –, se îndreptă spre sobă – radia – şi după ce aţâţă bine jarul aruncă butucul în văpaia flăcărilor, apoi, vorbind parcă cu ele, zise:
– Preafericita, de unde să stie ea că rugăciunea avea să-i fie atât de iute, şi atât de târziu după unii, ascultată.
Se îndreptă spre noi, şi cu paşi tinereşti se apropie de fotoliu ei, se aşeză, luă o gură de lapte, şi continuă:
– În acest timp, Domnul Ursuleţ, rămas singur în bârlogul lor, îngenunche şi spuse: „Doamne, ce dar să-i ofer iubitei mele Ursuline? Scoate-i Tu în cale cel mai ales dar, ca din partea mea.” Două rugi fierbinţi, aceeaşi dorinţă… şi… acelaşi dar! chicoti Doamna Arici. Când se dezmetici şi privi în jur, Doamna Ursulet observă că, aşa purtată de gândurile ei – oare ale ei? zise bătrânica – ajunsese în cealaltă parte a pădurii. „Vai de mine! zise Doamna Ursuleţ. Ce-i cu mine? Cum am ajuns aici, aşa departe de casă!?” Iute, dădu să plece. Când, deodată auzi un scâncet slab venind de sub un brăduţ. „Ce-o fi oare?” Şi, mai curioasă, mai fricoasă, se apropie de brăduţ şi… minune! Acolo, într-un coşuleţ împletit, zăcea un ghemotoc maroniu, un puiuţ de urs… şi… era singur… „Părăsit?” se întreba Doamna Ursuleţ. „Oare ce să fac? Să-l las aici singurel şi al nimănui, căci se uită de jur împrejur şi nu mai văzu pe nimeni…? Să-l iau cu mine…?” Îl luă. Plecă apoi grăbită spre casă cu… cadoul în braţe, frâmântundu-se de zor ce-i va spune lui Ursuleţ, ce va zice lumea…
Ajunsă acasă, îi povesti lui Ursuleţ de-a fir a păr cum se petrecuseră lucrurile, cum de se alesese cu un asemena dar; îşi spuseră unul altuia rugile pe care mai devreme le înălţaseră amândoi către Cer, şi înţeleseseră că acesta era Darul pe care voiră să şi-l facă unul altuia. Într-adevăr, nu era acesta, oare, un dar ales, de care să se bucure toată viaţa? Luară ghemotocul la pieptul lor, plini de atâta dragoste, îl mângâiară, parcă cu teamă, mulţumiră Bunului Creator pentru aşa bunătate, şi îi puseră numele Ursulina, căci era o minunăţie de ursulică, veselă şi frumoasă foc, care – parcă pentru a le arăta bucuria şi încântarea – le zâmbi ştrengăreşte şi gânguri vesel.
Doamna Arici tăcu o vreme, parcă povestea luase sfârşit. Se mută pe băncuţa de lângă sobă, ce dogorea căldură plăcută în toată încăperea, îşi frecă grăbită mâinile, şi continuă:
– Mare veselie era acum în casa ursuleţilor, de-o auzeai de pe potecuţă! Şi parcă din văzduh se-auzea un cor îngeresc, şi era firesc, căci un pui părăsit şi fără casă îşi găsise un cămin primitor, doi părinţi plini de iubire, şi… un destin…
Acum căsuţa lor, până mai devreme tăcută şi liniştită, era un colţ de rai, de veselie, bucurie şi zburdălnicie. Chiar dacă Ursulina sosise în familia lor prin alte căi, ei îşi deschiseră larg casa şi inima, şi o iubiră, şi o îngrijiră, şi o ocrotiră, socotind-o puiul lor; de fapt, era „odorul lor mult aşteptat şi iubit” – aşa spunea Domnul Ursuleţ la toată lumea.
Ursulina era o ursulică tare fâşneaţă, mereu veselă şi tare hărnicuţă. Să o vezi numai cum trebăluieşte mititica prin casă, ca o furnicuţă, de ţi-e mai mare dragul să o priveşti. Şi tare o mai iubesc părinţii ei! Îi sorb fiecare mişcare, fiecare cuvinţel. Ce mândri sunt ei de ea! Nici ea nu se lasă mai prejos, căci şi ea îşi iubeşte nespus de mult scumpii părinţi, şi caută mereu să-i asculte, să-i ajute, şi să le facă numai bucurii.
Bătrânica mai aţâţă o dată focul, aprinse opaiţul, căci de mult se înseră de-a binelea, apoi continuă:
– Nu de mult am aflat că veselia asta mică, Ursulina, roagă pe Bunul Creator să îi mai cadorisească pe dragii ei părinţi, şi pe ea, cu încă un dar ales, că tare singurică se mai simte ea în zilele ploioase, când nu poate merge să se joace cu micii ei prieteni prin pădure sau la râu. Minunate şi neaşteptate sunt darurile Cerului! zise Doamna Arici, apoi ne făcu semn să ne retragem spre camerele noastre, căci era tare obosită şi s-ar pune la odihnă.
Dimineaţa, am gustat în grabă ceva, am dat bună ziua preabune-i mele gazde, i-am urat sănătate şi am plecat spre Oraş. Doamna Arici îmi ură şi ea drum bun şi sănătate. Am trecut în grabă pe lângă căsuţele-ciupercuţe ale iepuraşilor fricoşi şi ale curioşilor şoricei cafenii, şi mă îndreptam cu paşi repezi spre potecuţa ce duce afară din Pădurea de Brazi. Atunci am zărit căsuţa maronie a familiei de ursuleţi, am auzit râsete zglobii de pui şi glasuri dulci de părinţi, şi – neputundu-mi stăpâni curiozitatea – m-am apropiat pe furiş, şi am aruncat o privire în casă, prin fereastra de la stradă. În casă am văzut patru ursuleţi: mama urs, adică Doamna Ursuleţ, împreună cu Ursulina povesteau şi râdeau bucuroase, în timp ce ornau un tort de mere cu nuci caramelizate şi frişcă, iar tata urs, adică Domnul Ursuleţ, legăna pe picioare o mică ursulică – pe Ursica-Mica –, în timp ce fredonau împreună un cântecel.
„Deci şi-au primit şi de data asta darul ales”, am gândit eu, amintindu-mi povestea. Într-adevăr, bine zisese Doamna Arici: „Minunate şi neaşteptate sunt darurile Cerului!”

– sfârşit –

(Pentru fetițele prietenelor mele. )