Închipuire

Am tras perdelele peste pământiile-mi arcade și mi-am închipuit că sunt Eu și că pășeam pe vârfuri, peste lume, într-o noapte răsturnată de iarnă. Eram doar Eu. Pașii mei plescăiau prin durerea închipuită. Și luna lividă sforăia pe-un colț de cer.  Numai Luceafărul se făcea că coboară pe-o rază-n jos, luminându-mi adâncul lacustric. Un felinar alb, răsărit de nicăieri, m-a luat de mână și m-a purtat luminos prin noaptea neagră a sferelor mele. Și parcă nu mai eram Eu. Îmi închipuiam că sunt o stea plutitoare sau un înger înaripat. Dar nu aveam aripi… Aripile îmi erau închipuite doar. Și inima îmi era tot închipuită… Simțeam tot: iubirea, ura, bucuria, fericirea, durererea… dar simțeam cu florile. Și inima îmi mirosea a parfum de trandafiri (sau a lumină). Nu pot să îmi închipui asta… Și felinarul parcă mă purta cu viteza cuvântului spre o altă lume, necunoscută gândurilor mele. Să fi fost oare spre Pardis? Am auzit că acolo se coc cuvintele în pomi pitici cu frunze dulci. Se aude că acolo florile sunt prelungirea ideilor, și că iarba sunt litere jucăușe… Și că poți să dormi în iarba asta… și poți visa poezii și povești, și fraze, și versuri albe … și că acolo poți iubi cu patimă Cuvântul. Și îl poți vedea. Aici nu îl poți vedea. Dar îl poți auzi. Dar acolo îmi închipui că îl pot vedea vorbind. Așa o fi! Că așa am auzit de la un înger călător ce se oprise să soarbă o gură de viață din fântna lângă care eu și amicul meu felinarul ne-am oprit să ne odihnim o vreme. Și îmi închipuiam că am ațipit pe cer, și că mi-am pus la căpătâi Steaua Polară și că m-am acoperit cu Cloșca cu Pui (de aur). Și visam. Visam să fiu om. Oare ce înseamnă să fii om? Asta nu mi-a spus îngerul! Mi-a spus doar că există oameni. Oare cum arată? Au chip? Au formă? Ce fel de formă? Ce fel de chip? De înger? De felinar? De stea? De noapte? De Eu? ???

Și m-am trezit. Începuse să plouă… cu oameni sau cu licurici. Nu știu cu ce îmi închipuiam că plouă. De plouat, ploua sigur! Ploua cu… cu… lumini… cu atomi de lumină… Oare oamenii sunt luminoși? Știe cineva?

Nu știe nimeni… că nu e nimeni… aici… Nici sus, nici jos. Nici la stânga, nici la dreapta. Doar în față e amicul meu felinarul. Și el nu vorbește. El doar mă luminează și mă ține de mână. E așa de cald… lângă el. Și lumină… O lumină adâncă… până sus și până jos de adâncă. Să ne închipuim că plutim mai departe, felinarule. Să ne închipuim că am rămas singuri, că îngerul ne-a zburat. Știu drumul pe care a luat-o. Știu? Chiar, chiar știu? Îmi închipuiam că nu știu. Ba da, știu să mă iau după dârele lăsate de aripile sale pleșuvite. Uite, acum îmi închipui că mă mângâie o pană căzută din aripile lui. Și mă sărută. Pe inimă. Pe inima-floare. Și mă îmbujorez. Nu eu, inima mea. Adică tot eu îmi închipui că aș fi inima mea; floarea mea.

Felinarule! Hai să plecăm până nu-mi închipui că am căzut, sau că mă trezesc. Nu vreau să mă trezesc. Atunci o să-mi închipui că tot ce-a fost până acum a fost doar o… închipuire. Și ce mai închipuire! Să fugim! Să nu ne prindă trezirea! Să visăm că visăm! Să visăm că ne închipuim…

Și am plecat. Unde? Unde am plecat? Undeva mai sus. Îmi închipuiam că m-am cățărat pe Munte. Acolo erau mii ca mine. Fiecare cu felinarul lui. Bun amic felinarul. Te luminează și tace. Acolo nu mai eram singur. Eram mulți. Prea mulți. Dar era bine. Ne plimbam, sau pluteam, mână-n mână cu felinarul nostru de la un vârf de munte la celălalt vârf al aceluiași munte. Ce Munte neobișnuit mi-am putut închipui și eu! Munte cu două piscuri, două piscuri foarte abrupte. Și nu ne era frică. Și nici rău de înălțime nu aveam, niciunul. Și toți eram veseli, fericiți și râdeam. Nu știu de ce eram veseli și fericiți, și nu știu nici de ce râdeam. Poate pentru că eram împreună? Da, de-aia îmi închipuiam eu că eram veseli și fericiți. Sau poate pentru că niciodată nu priveam în jos?  Și dacă am privi în jos, ce? Ce… ce e jos? Și dacă aș privi în jos… Și am privit… Nuuuu… nu pleca de aici… nu…

Și m-am închipuit jos. Căzută. Nu mai pluteam. Nici nu aveam cum. V-am spus doar! Eu doar îmi închipuiam că plutesc. Și în căderea asta a mea fulgerătoare de sus în jos mi-am pierdut felinarul. Nu era iar o închipuire. Chiar nu mai aveam lumină! Stai! Nu, nu l-am pierdut, ci l-am spart (sau s-a spart singur…) în cădere. Vai! Am spart lumina… Uite, cum plouă cu stropi de lumină! V-am spus eu că ploua! Sigur! Deci ploua cu stropi de lumină din felinarul meu.  Acum cine o să mă mai țină de mână?

Eu.. Ba Eu… Ba, nu! Eu o să te țin de mână. Dar cine sunteți voi? Nu vă cunosc? Nu v-am mai văzut! Noi? Noi suntem oameni! Nu vezi ce prietenoși suntem cu tine? A… da… oameni… prietenoși… calzi… buni… cu… Da, noi, oameni, prietenoși cu musafirii! Ești musafir, nu? Că de nu… Da, da… musafir… Că de nu… ce ? Nimic, dragă, nimic… o să îți închipui tu mai târziu… Acum, hai cu noi, hai…

Stați!

Cum plouase cu stropi mari de lumină, (v-am spus! de la felinarul meu spart!) și plouase muult – cam cât o primire călduroasă – am zărit lumină pe pământ și am văzut (de data asta nu era închipuire!) că ei (cum, care ei?), ei, oamenii prietenoși și buni și calzi care mă întâmpinaseră țineau de mână lese, și botnițe, și obroace, și bice, și trestii, și coroane de spini, și piroane, dar în centrul pământului, la umbra unei cruci, tot oameni, țineau de mână cuvinte, flori, aripi de îngeri și stele. Dar ei tăceau. Așa îmi închipuiam, că tăceau. Dar nu tăceau. Murmurau. Sau cântau în șoaptă, sau în gând. Și doar mă priveau… și așteptau. Așa îmi închipuiam… Atunci o șoaptă mi-a șoptit: „Se roagă… pentru tine.”   Ce fac? Ce înseamnă asta? Nu puteam să îmi închipui ce fac! Că nu știam… „Adică, se gândesc la tine… că au fost și ei ca tine…” Ca mine!? „Da. Ca tine… musafir.”

Preț de-o clipă mi-am acoperit ochii cu pana de înger ce-o țineam fără să-mi dau seama în palma stângă. Ploaia mă udase până la piele, și-mi pătrunsese toate gândurile, și inima, și viața… Atunci m-a cuprins un dor de casă, de amicul meu drag felinarul, de sferele mele, de stele, de îngerul de la fântână, de odihna noastră, de piscurile abrupte ale Muntelui, de ei, de fericire, de veselie, de zâmbet, de inima mea în floare, de mine… Și mi-am deschis ochii, și i-am privit pe oamenii de la crucea aceea. Erau senini și liniștiți, și fericiți. Și îmi zâmbeau… (ca pe Munte…). Și ei tăceau, adică se… rugau… se gândeau la mine… Și i-am privit și pe oamenii care m-au întâmpinau. Erau chirciți, schimonosiți, împuțiți, hidoși și urlau ca niște lupi flămânzi (parcă îmi spusese îngerul meu de privirile lor de lupi… cum de am pierdut din închipuire asta!), și mă strigau cu mâinile întinse: ia-mă de mână! ia-mă de mână acum!

Atunci mi s-a făcut frică. Pe Munte nu mi-a fost frică. Îmi închipuiam cum, de atâta frică, inima mi se ofilește, cuvintele îmi amorțesc, privirea îmi îngheață… Îmi închipuiam că aud o șoaptă ca de înger caldă: „Fugi de lângă ei! Fugi!!” Să fug… iar să fug… Și… unde să fug? Unde?  „Acolo! Fugi. Acolo!”  Acolo? La Cruce? „Da. Acolo e locul tău de scăpare din calea flămânziților ăstora.”  Da. Da. Să fug…

Și mi-am închipuit că fug. Și fug. Cu viteza gândului lung, că fug. Dar, se făcea că rămân neclintit. Și lupii veneau tot mai aproape de mine. Și mai aproape. Mă lingeau pe față. Mă zgâriau pe inimă. Mă trăgeau de picioare. Vai! Aveam picioare! Păi, eu nu avem nici aripi! Acum am picioare! Inima îmi sângera. Se transforma din inimă de floare în inimă de carne. Mă durea. Și durerea asta mă sfâșia. Și eu acum urlam, urlam de durere, de frică. De ce m-am uitat în jos! De ce? Oasele mi se topeau, vlaga mi se usca precum pământul fără apă, gemetele din mine nu conteneau. Urlam eu. Urlau ei. Ei tăceau și se rugau. Lumina și noaptea, din noi și dimprejurul nostru, se amestecau, se lipeau, se duelau. Deodată, Crucea s-a crăpat în două și prin ea a țâșnit lumină, o lumină ca lumina felinarului meu, iar șoapta iar mi-a șoptit: „Pana. Înmoaie pana de înger în lumină.”  Căci lumina țâșnea abundent și curgea în șuvoaie până la mine – iar eu eram atât de departe de Cruce -, și am înmuiat pana îngerului meu în apa asta strălucitor de luminoasă și de limpede și – ce să vezi – mi-am închipuit că din inima mea cresc aripi de borangic și se făcea că zbor. Că zbor pe deasupra râului de lumină, peste urgiile din mine, peste spaimele de lângă mine, sus, tot mai sus, aproape de Munte, până lângă Cruce, în mijlocul celor ce până acum îmi păreu că tac. Atunci buzele lor au pleznit ca bobocii înfloriți și i-am auzit chemându-mă pe nume. Nu știam că așa mă cheamă! Nu avusesem nume până să mă nasc azi. „Vino, prietene, la masa noastră! Iată-ți locul de cinste!”

 

Oamenii cu chip de lupi încă mai urlau, în timp ce apa de lumină îi înghițea rând pe rând. Acum nu mai ești doar un musafir! Strigau disperați cu ultimele lor puteri. Acum nu vom mai fi buni și nici prietenoși cu tine. Te vom mânca! Te vom înghiți dintr-o înghițitură și te vom… Tăcere. Acum ei tac. Acum îmi închipui că lupii au amuțit.

Mai bine să-mi închipui că sunt tot la masa prietenilor mei.
Și să-mi închipui că…
Hi! E ora trei! E timplul să plec la oră…
Gata cu închipuirea! Altfel, voi întarzia…
Și, îmi închipui ce-o să zică profesoara. Că nu sunt parolistă…

By Florentina

Șșt! Nu trebuie să știi…

Ieri a fost ziua lui Tibi.  Așa că am hotărât să îi cumpăr un tortuleț.  Pentru asta trebuia să dau o fugă până în oraș. Ceea ce am și făcut. Desigur, cu „codița” (Fineas) după mine.  Găsim magazinul. Intrăm. Ne uităm. Alegem. Unul cu fructe și cremă de frișcă. Delicios! Pare. Cumpărăm. Ne suim pe bicicletă. Și, via acasă. Facem pregătirile de rigoare. În acest timp îi spun lui Fineas: „Fini, vezi, să nu îi spui lui tati nimic despre tort și cidru. E o surpriză. Și o să facem așa: când vine tata, ne punem la masă să cinăm și după cină tu te faci că vii cu mine la bucătărie să mă ajuți cu vasele, și atunci aducem amândoi tortul cu o lumânare și îi cântăm La mulți ani! în românește. Bine?” „Sigur, mama! Nu scot un cuvânt. Nu-i zic nimic lui tati despre surpriză când vine acasă.” E  7 și ceva seara. Tibi sosește de la serviciu acasă. Nici nu intră bine tati pe ușă că Fini se și repdede la el și…: „Tati, tati nu am voie să îți spun nimic… (și-l îmbrățișază)” „Ce să-mi zici?” Eu fac mutre spre Fini să nu ne (mă) dea gol.  Și-l trag de mânecă spre sufragerie. (Tibi nu vede nimic din astea. E cu capul plecat în jos, să se descalțe.) „A. Nimic, tati. Trebuie să îți fac ceva de ziua ta.”(Avea în plan un desen special pentru tati.) Piu! Am scăpat. Nu m-a trădat. (Cred eu.) Ne așezăm la masă. Fini sare la rugăciune (ca de obicei). Se roagă: „Doamne îți mulțumim pentru că avem ce pune pe masă și îți mulțumim pentru surpriză.” Na, fleoșc! N-a putut să tacă. Eu mă încrunt la el. Fini încearcă să-mi șoptească ceva. Mă fac că nu-l aud. Tibi întreabă: „Ce surpriză?” Fini spune: „Nu am voie să spun.” Eu mă reped s-o dreg. „Nimic special. Spaghete cu brânză și măsline.” „Aaa.” Mâncăm. În tot acest timp Fini se tot chinuie să îmi șoptească ceva. Tac. Îmi văd de mâncare. Terminăm de mâncat. Și zic: „Tibi, cu ce fructe vrei… iaurtul?”  „Cu orice.” Fineas sare ca ars de pe scaun: „Iaurt! Dar, mama, nu iaurt! Că avem…” „Ia, hai tu cu mine la bucătărie să mă ajuți să duc farfuriile și să aduc iaurturile (accentuat).” „Aaa. Da. Iaurturile alea… ” Și venim cu tortul (de fructe). Și-i cântăm La mulți ani. Și-l mâncăm.  A fost delicios! „Măi Fineas, era cât pe ce să strici surpriza lui mami!” „Era…”  Zice, zâmbind, Fineas.

Era. Dar pe tatăl lui l-a trădat, pe când avea 2 anișori. Era ziua mea de naștere. Sau 8 Martie. Nu mai știu sigur. Am uitat. Oricum, era ziua mea. Zi lucrătoare. Eu mă îndreptam spre casă de la școală (pe atunci predam română la „Aurel Lazăr” din Oradea). Tibi venea și el de la editură și de la creșă cu Fini. Ne întâlnim întâmplător în centru (oricum, aproape de casa noastră). În stația de tramvai. Erau ceva oameni acolo. Fini era în spate la Tibi. Îi văd. Mă îndrept spre ei. Era ceva distanță între noi. Deodată, Fineas strigă de sus, din cârca lui Tibi: „Mami! Mami! Tati ți-a luat un cadou de ziua ta. Dar nu am voie să-ți spun!” Tocmai atunci trecea pe lângă mine un domn, care – desigur – a auzit „mărturia”. Omul zâmbește, se întoarce spre mine și zice: „Vezi, mami, că nu trebuie să știi…” „Șșt! Finaes! Era o surpriză pentru mami…” zice Tibi.

E, na! Mai fă surprize cu el!

Iar dionozauri

Fineas discuta, la biserică, cu o tânără domnișoară despre dinozauri:

– Imediat mergem acasaă și o să mă uit cu tata la niște documentare despre dinozauri. Am acasă și un joc interesant despre dinozauri. […] Știi, tata meu e aproape un om de știință!

– Serios! Da, de unde știi tu asta?

– Că îi plac mult cărțile.

Utopic, nu?

Fineas urmărea filmul fantastic DINOTOPIA.

– Tati, uite, asta vreau și eu să fac la Muzeul „Antipa” din București: să aduc la viață un dinozaur.

– Da…

Ce vrei să te faci?

Dacă stau bine să mă gândesc, nu cred că este vreunul dintre noi căruia  să nu-i fi pus cineva  această (inevitabilă) întrebare: Ce vrei să te faci când o să fii mare, puișor?

Obligat – forțat, toți am dat un oarecare răspuns la întrebarea asta. Însă câte din răspunsurile noastre de atunci reflectă realitatea de azi? Oare am devenit noi ceea ce ne doream când eram mici? Ne-am făcut, când am devenit oameni mari, ceea ce noi ne-am dorit când eram mici, sau ceea ce părinții noștri și-au dorit să devenim?

Desigur, preferințele se pot schimba, pe măsură ce creștem, ne maturizăm și pe măsură ce descoperim  sau (și) primim informații noi. Însă e posibil ca unii dintre noi să fi rămas fideli primei lor pasiuni. Și, astfel, să fi devenit  ceea ce visau când erau mici să devină atunci când se vor fi făcând mari. Sau poate nu. Știu și eu?

Bunăoară, unul din verii mei dulci, când era mic –  de vreo 3-4 ani – , întrebat ce vrea să se facă când o să fie mare, răspundea că vrea sa se facă „săvăntuc de renume mondieluc”.  Azi, proaspăt ieșit de pe băncile facultății (unde a studiat ingineria medicală) se îndreaptă spre realizarea răspunsului la întrebarea pusă în copilărie. Are timp, că-i încă crud! Deocamdată lucrează, și încă din facultate, la o firmă producătoare de echipament medical optic, el fiind unul din inginerii care „inventează” sau înbunătățește această aparatură. Iată, un zbor tot mai sus!

Copilă fiind, dar și în adolescență, mama mea își dorea să devină cântăreață de operă (era înzestrată). Însă, cine mai pomenise o fată de „pocăiți” să cânte pe o scenă?! Ce-a devenit? Creatoare de țesături, la vestita fabrică de țesături „Panduri”, care s-a desființat imediat după revoluție.  Aripi sfârtecate, presupun. Cine știe?

Eu, la început, răspundeam că „vreau să mă fac doctoriță ca să salvez oameni”. Însă, după operația de cord am renunțat fulgerător la această „meserie de viitor”. Și pentru că deja se născuse fratele meu și aveam cu cine „exersa”, de atunci am spus că  „profesoară vreau să mă fac”. Și numai de-a profesoara mă jucam, de atunci! Ce-am ajuns? Păi, profesoară…

Tibi spune că vroia să devină marinar. Ca să exploreze lumea în căutarea unei  comori. (Și mă mai mir de unde pasiunea lui Fineas de a găsi în orice o comoară!). Ce-a devenit? A devenit marinar pe apele istoriei, explorând –  mereu și mereu – lumea cărților (pe care le citește, le traduce sau le editează – acum, în zilele libere) în căutarea comorilor ce nu pier nicicând.

Fineas când avea 2, 3, 4 ani, întrebat ce vrea să se facă când o să fie mare, răspundea scurt: „Paleontolog.” La 5 ani, spunea că vrea să se facă „paleontolog-medic-egiptolog”.  Azi, la 6 ani și câteva luni, întrebat de profesor ce vrea să devină, răspunsul lui a fost acesta: „Știți, mie îmi place să studiez cărțile lui tati, așa că vreau să devin un mare om de știință.” Profesorii lui susțin că are toate șansele să devină ce își dorește. Știu și eu?… Poate…

Dar, voi? Voi ce răspuns ați dat întrebării în discuție, și ce ați devenit?

Rugă de copil

„Doamne, îți mulțumesc de viața mea de pe pământ.”

(Fineas. Ieri, la micul dejun.)

Lungă lecție de istorie

De curând, iar am achiziționat o carte interesantă. Ea se intitulează De Koninghuizen van Europa [Casele Regale ale Europei], scrisă de Cyrille Boulay în franceză (cu titlul în original „Legendes Royales”) și tradusă în olandeză de populara (aici) editură belgiano-olandeză „Deltas”. Despre autor sau autoare (bănuiesc că Cyrille e prenume masculin; dacă știe cineva…) nu cunosc foarte multe, decât că a mai scris ceva cărți despre viața familiilor regale (de exemplu, Royal Holidays). Deși am căutat insistent informații despre ea/el pe google, n-am găsit nimic clar. Despre carte am câte ceva de spus, mai ales că am fost atrasă de ea imediat ce am zărit-o pe raftul  destinat cărților cu și despre roialitate al librăriilor. Belgia, fiind monarhie, în spațiile publice (și nu numai) – ziare, reviste, televiziune, librării, instituții școlare  –  se alocă mari spații membrilor și evenimentelor Casei Regale.

Ca editor, știu cât de importante sunt titlul cărții (bine ales), coperta (imagine și aspect) și prezentarea cărții de pe copertă-spate; importante și decisive în alegerea cumpărării cărților. Prin urmare, primul interes pentru cartea amintită  mi-a fost stârnit de titlul ei: Casele Regale ale Europei. (Mai ales că era expusă într-un loc strategic: la nivelul ochilor. Oricine care s-ar fi  aflat în fața raftului „Regal”,  dădea cu ochii de ea.) Hopa! Mă interesează cartea asta! Îmi face plăcere să „răsfoiesc” istorie romanțată. Mă prinde mai repede decât cea tehnică. Ia, să vedem  despre ce e vorba: „O incitantă imagine a puternicei și ilustrei dinastii a Eurpoei.” Aflu de pe coperta-față. Hmmm. Sună interesant pentru mine. Tot vreau eu să cunosc cât mai multe despre Familia Regală a Belgiei. Iar cartea asta ar fi una din cele mai atractive surse de informare în acest scop. Și îmi place și coperta. E tare: asta înseamnă durabilitate (ținând cont că în casă – acum – sunt trei citiori acerbi), înseamnă rezistență la atâtea „intemperii” (mâini). Interesul, dublat acum, mă face să întorc cartea pentru a citi și scurta recenzie:

„Neliniștita poveste de viață a lui Sissi, Împărăteasa Austriei, farmecul și durerea familiei regale britanice, tragica cădere a Regelui Albert I al Belgiei, sau controversata căsătorie a Prințesei Beatrix: adevărate povești ale dinastiilor europene ce au fost de-a dreptul interzise (nu sunt foarte sigură de traducerea acestei sintagme; dar, într-o traducere liberă, cam asta ar însemna) Europei. Supremația absolută de altădată a regilor și reginelor, în secolul 21 a devenit mai mult o funcție pur simbolică și protocolară. Totuși, dincolo de acest nou statut, membrii familiilor regale de azi nu au fost niciodată atât de apropiați de popor și nici atât de populari ca acum.
De Koninghuizen van Europa schițează un fermecător portret al roialității europene, de la sfârșitul secolului 19 și până în zilele noastre, prezentând o [fascinantă] istorie a grandorii, a prestigiului, a romanțelor, însă și a dramei, a nefericirilor și a declinului. Această carte este unică, punând la dispoziție și un prestigios album al Caselor Regale ale Europei printr-un bogat tezaur de fotografii rare, însoțite de istorioare amuzante.”

Desigur, la o primă citire a recenziei în librărie, scrisă și ea – ca și întreaga carte, de altfel – în olandeză, am înțeles cam 60 la sută din text. Ceea ce am redat aici a fost traducerea pe care am făcut-o ulterior, acasă. După ce am cupărat cartea. Însă am înțeles suficient cât să-mi doresc să răsfoiesc puțin cartea, să arunc o privire peste cuprinsul ei și să mă determine să o cumpăr, în ideea că voi fi făcând o achiziție „profitabilă” de viitor. Dintotdeauna am avut convingerea (așa am fost învățată  de bunici, și așa îl învăț la rândul meu pe fiul meu) că o carte bună ( cartea care te pune pe studiul altor cărți) este ca un lingou de aur în casa omului înțelept, deci o afacere profitabilă de viitor – pentru el și generațiile ce vin după el.

Să revenim la carte. Am deschis-o. M-au fascinat, pentru început, multele fotografii (vechi) de pe pagina dublă de la începutul și de la sfârșitul cărții; pentru că sunt vechi, și pot spune singure o istorie. Apoi „Cuvântul înainte” al  Marii Ducese Vladimir a Rusiei, intitulat sugestiv „Europa Regilor”. Desigur, spusele dânsei necesită un timp mai îndelungat de traducere, însă am reținut – la prima vedere – o idee care mi-a plăcut. Parafrazată, aceasta spune cam așa: „Cartea de față ne amintește nouă (presupun că face referirie le membrii Caselor Regale) despre subtilele căsătorii politice și lasă să se vadă că toți membrii moștenitori ai fiecărei familii regale de acum sunt parte a unei aceleiași mari famili regale.”

Din „Cuprins” aflu că sunt 14 capitole, un capitol (considerabil) pentru fiecare Casă Regală europeană, precum și două portofolii cu fotografii rare ale unor memebri regali. De exemplu: un portofoliu cuprinde fotografii cu Regele Danemarcei în vacanță, iar al doilea portofoliu conține fotografii cu  unele din grandioasele bijuterii purtate de unele din Împărătese, Regine și Prințese.

Mi-a tresărit inima când am citit titlul capitolului 5: Aan het hof van Roemenie[ Casa Regală a României]. Știu, nu e mare brânză. De fapt, era normal ca și despre Casa Regală a României să se scrie, alături de cele ale  Austro-Ungariei, Germaniei, Rusiei, Iugoslaviei, Italiei, Bulgariei, Greciei, Belgiei, Suediei, Spaniei, Norvegiei, Olandei și Marii Britanii. Însă, a citi despre o parte din istoria țării mele de origine în una din limbile oficiale ale țării în care  trăiesc (și pe care mă silesc să o învăț) a fost pentru mine ca un val prelung de emoție.  Și, să spun drept, până să fiu provocată de această carte de a citi istorie, nu eram foarte interesată (și nici nu aveam bogate informații) cu privire la Casa Regală a României sau cu privire la celelalte Case Regale ale Europei.

Așa am descoperit că două din fiicele Reginei Maria a României, soția Regelui Ferdinand I, au devenit: Regina Elisabeta a Greciei și Regina Maria a Iugoslaviei.
Maiestatea Sa Elena, mama Regelui Mihai, s-a născut prințesa Greciei și a Danemarcei. (Ea nu a devenit niciodată Regină.)
Regina Ana a României, soția Regelui României, este strănepoata Regelui Cristian al IX-lea al Danemarcei.
Regina Maria (soția Regelui Ferdinand I și bunica Regelui Mihai) s-a născut prințesa Marii Britanii. Fiică a Ducelui Alfred (al doilea fiu al Reginei Victoria a Marii Britanii), și a Marii Ducese Maria Alexandrovna (unica fiică a Țarului Rusiei Alexandru al II-lea), Regina Maria a fost nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii și a Țarului Rusiei Alexandru al II-lea.  Iar, lucru de oricine știut – și în cartea discutată subliniat -, Regina Victoria a Marii Britanii mai este numită și „străbunica Europei”. Așa că, revin la ideea reținută de mine și afirmată de Marea Ducesă a Rusiei în „Cuvânt înainte”, că toți moștenitorii Caselor Regale de azi își au aceleași origini, toți formând o mare familie Regală: Marea Familie Regală a Europei, a cărei „străbunică” este Regina Victoria a Marii Britanii.

***

Ca să nu mai amintesc faptul că a fost la un pas ca originile Casei Regale a României să se tragă din Flandra (Belgia). Când, pe fondul instabilității interne ce se instalase datorită abdicării forțate a lui Cuza, și pentru a depăși aceste momente de nesiguranță politică cât mai repede, se propune ideea (mai veche, de altfel) aducerii unui prinț străin, urmând  exemplul grecesc. În acest sens, s-au făcut propuneri prințului de Flandra, mezinul Regelui Leopold I al Belgiei. Însă acesta a refuzat, neavând garanția marilor puteri europene. Astfel, este propus și adus în țară  prințul Carol  de Hohenzollern-Sigmaringen.

Despre Casa Regală a Belgiei,  o  să citesc, traduc și scriu într-o altă săptămână. Gata cu istoria pe săptămâna asta!

Un prinț român în Belgia

Cunoscut atat printre belgieni, cat si printre romanii din Belgia drept „Printul”, Cantacuzinul care sta intr-un bloc din Bruxelles isi incepe povestea vietii cu varful unui arbore genealogic celebru: „Eu sunt descendent al imparatilor bizantini…”.

Descendentul sarac al unei mari familii

Pensionat de cativa ani si cu un chef de vorba de parca-ar veni sfarsitul lumii poimaine, Matei Cantacuzino reface toata istoria familiei sale cu pricepere de cercetator, pasiunea unui om implicat, date si documente: „Noi ne tragem din Cantacuzinii care s-au stabilit in Tarile Romane prin 1600.

Bunicul dinspre mama e din familia Bellu, baroni care au donat la un moment dat terenul pe care s-a construit cimitirul cu acelasi nume. Bunica dinspre tata a fost fiica printului Bibescu, baiatul domnitorului George Bibescu – cel care i-a dezrobit pe tigani si a cazut la Revolutia din ‘48.
Si printul Bibescu, deci strabunicul meu, care a fost la un moment dat ofiter in armata franceza, s-a casatorit cu Valentine Chimay – dintr-o mare familie nobila europeana…”, povesteste cu vitalitate si viteza de sportiv Matei Cantacuzino, la 69 de ani impliniti.

Povestea relatată în întregime o găsiți AICI.

( http://rombel.com)

Musai de pus în coș!

1) A spune cam acelaşi lucru. Experienţe de traducere, de Umberto Eco. O carte ce se adresează în primul rând traducătorilor și editorilor de carte.

2) Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu. Lansarea acestei Istorii a avut loc la Gaudeamus-ul din toamnă.

3)  Jurnal, de André Gide, publicat la Editura Cartier.

4) Confesiunile unui cafegiu, Gheorghe Florescu. Confesiunile au  cunoscut un real succes în librărie, chiar dacă  autorul lor nu este vreun personaj celebru, sau vreun scriitor descoperit peste noapte, ci un… cafegiu.

5) Dumnezeu S-a născut în exil, de  HoriaVintilă. Reeditată.

Mai multe informații despre cărțile pe care eu le-am pus în coș, dar și despre altele (care  însă nu intră în sfera mea de interes), veți găsi AICI.

A-ți umple coșul cu cărți de valoare este o afacere mai mult decât profitabilă! Profitabilă pentru minte și suflet. Îndrăzniți! Nu veți regeta!

Mulțumesc, dragă Teo.

Iarnă (albă) belgiană

Luni, 5 ianuarie 2009, ora 7 și un sfert dimineața. Ne pregăteam de școală. Uau! Ce mai ninsoare!

Vineri, 9 ianuarie 2009, ora 12, la prânz. Priveliște de pe balconul din bucătărie. Brrr! Mai bine rămânem să mâncăm în casă.

Aceeași zi, aceeași oră, aceeași fereastră (închisă). Asta, da, iarnă! Ger. Zăpadă. Multă zăpadă. Multe zile de zăpadă și ger. Brrr! Alb, numai alb – între cer și pământ – iarna asta! Ca-n iarna copilăriei mele. Hai să mergem să patinăm. Că apa lacului a înghețat bocnă. Vrei să vezi?