Visul unui copil

Nişte buni prieteni de-ai noştri trec printr-un moment de cumpănă. Oameni de afaceri, români (cu credite, ipoteci şi iar credite – aşa cum cere o afacere, mai ales în România), sunt forţaţi, din pricina crizei economice, să-şi închidă firma, să-şi părăsească familia, să renunţe la biserică, la şcoală,  la buni prieteni şi să apuce calea Moabului. Nu sunt singurii. În ultimele 6-8 luni, în oraşul nostru, la orice colţ, în orice magazin, auzi vorbindu-se româneşte. Chiar pe strada noastră am descoperit azi că avem nişte vecini… români. Ce mică e Europa pentru „oştenii” lui Mircea!

Când eşti singur singurel, fără „responsabilităţi”, desigur, mutarea într-o ţară străină e chiar o aventură plăcută. Însă pentru cei cu familie (mai ales când copiii sunt deja şcolari), nu e tocmai uşor: limbă nouă (chiar străină!), şcoală nouă, sistem nou, cultură nouă, mentalitate nordică (opusul celei balcanice!), singuri, fără prieteni, printre „fraţii” tăi români, gata la tot pasul să te mănânce de viu. (Sunt, desigur, şi excepţii! Bunăoară, cei care te-au adus aici şi care au cutreierat cu tine toate serele, toate abatoarele, ca să-ţi găseşti de muncă; cei care au bătut oraşul în lung şi-n lat, ca să-ţi găseşti o locuinţă; sau cei care te-au găzduit – pe tine sau pe cei din famila ta- o vreme în camera lor… ) În fine, după părerea mea, „străinătatea” nu e chiar „Ţara Făgăduinţei”, însă, mai ales în plină criză românească, este Gosenul nostru, al unora. (Cine ştie, dacă nu pentru vremuri ca astea ne-a îngăduit  Dumnezeu să fim aici!) Majoritatea celor de aici tânjnesc după ţara natală – România -, după plaiurile mioritice, după graiul dulce al străbunilor noştri, după familie, după tot ce e „românesc” (chiar şi după mâncarea de acasă). Însă, deşi toţi trăiesc cu dorul în suflet, cu nostalgia ţării în gând, cu dulceaţa limbii materne pe buze, unii români sunt mereu pe picior de întoarcere  acasă (de vreo 6-7 ani), dar alţii învaţă să trăiască ca străini într-o ţară străină – învăţând limba (după carte!), integrându-se treptat-treptat în cultura şi în societatea în care acum trăiesc (poate  şi ei temporar) împreună cu familia.

Drumul acesta, cum spuneam mai sus, vor trebui să îl parcurgă şi prietenii noştri. E şi firesc, privindVapoare  pe Mare din această perspectivă, să li se pară că barca lor se scufundă, că furtuna tot mai aprig se înteţeşte. Desigur, oameni temători de Dumnezeu, se bizuie pe puterea Providenţei, căutând (acum, din răsputeri) să privească dincolo de nori la soarele ce, la final, va străluci peste feţele lor.

„Doamne! Trezeşte-Te, nu vezi că pierim?”

Când planurile tale nu se realizează aşa cum tu le-ai plănuit (de-acasă), inevitabil te cuprinde panica. Apele ţi se tulbură, iar barca ţi se clatină, şi stai gata-gata să te scufunzi. „Până aici ne-a fost…”

Şi totuşi… „buni, de ce plângi? Că barca noastră nu o să se scufunde!” îi asigură pe prietenii noştri tocmai mezinul lor, un băieţel de numai 5 anişori.

„Dar, de unde ştii tu, puiul bunicii, lucrul ăsta?”

„Păi, mi-a spus Nenea din vis, azi-noapte!”

„Ce nene? Ce vis ai visat tu? Ia, hai, spune la buni visul.”

„Păi am visat că eram pe o mare murdară, şi că erau două bărci pe apă. În una eram eu cu mami, cu tati şi cu P. (surioara lui de 8 anişori), şi în cealaltă barcă erai tu cu bunicul. Şi am trecut toţi în barca noastră. Dar barca noastră nu s-a scufundat! Că mi-a zis mie Nenea. Că barca nostră nu o să se scufunde!”

„Care nene? Cum arăta? De unde era?”

„Nenea din cer! Care era îmbrăcat în haină albă!! Nu mai plânge buni. Barca noastră nu o să se scufunde!”

În vremurile de pe urmă, zice Dumnezeu, … fiii şi fiicele voastre vor profeţii, tinerii voştri vor vedea viziuni…

Anunțuri

Mărturii peste veacuri: Marcu Nichifor

Vacanța era pe sfârșite. Plecarea noastră se apropia. Melancolia ne cuprindea pe toți, mai ales pe bunici. „Oare asta va fi ultima noastră revedere în trup?”, îmi imaginam că se întreabă încet. Eu, ca să îmi înăbuș același gând, îmi făceam de lucru cu bagajele: puneam în geamantan, scoteam și o luam de la început. Bunicul a venit în cameră, s-a așezat pe un taburet în fața sertarelor de la birou și a început să caute certificatul lor de căsătorie, vechi de 58 de ani. L-a găsit cu greu, printre alte certificate de naștere, de moarte, de botez ale străbunilor săi (și ai mei!). De sub ele a scos la iveală și o copertă albastră de caiet, destul de veche, plină cu vreo 4-5 plicuri, pline doldora cu scrisori și fotografii vechi de familie. A deschis coperta, a luat în mînă plic cu plic și le-a deschis atent. Privindu-l, îmi părea că trăiește aievea fiecare moment de atunci, de când primise scrisoarea sau fotografia, și, din când în când, zâmbea în colțul gurii, iar din ochii încețoșați de vreme se strecuraseră câteva lacrimi. Le-a citit cu sufletul și cu amintirle, rand pe rand… Eu – încă – mai făceam bagaje, dar îl priveam cu coada ochiului, parcă întinerea!  Deodată, s-a oprit, și-a dat de pe nas cele două perechi de ochelari care, împreună, abia îl ajutau să deslușească ce ține în mână (Când obloanele ferestrelor casei pământești încep să se închidă…), m-a atins pe mână (eu m-am oprit să-l privesc pe scumpul meu bun), și mi-a zis : „Florentina, când termini, să citești scrisoarea asta de la Marcu Nichifor, te rog.” „Desigur, opapa! Imediat termin – de mai bine de o oră mă făceam că îmi aranjez și rearanjez hainele și cărțile în geamantan – și mă apuc de citit. Abia aștept!”, i-am răspuns în grabă. Și m-am întors cu spatele spre el, continuându-mi împachetatul.

Câteva ore mai târziu, cu bagajele doar pe jumătate făcute, rămasă singură în cameră am deschis scrisoarea trimisă de Marcu Nichifor bunicilor mei. Pe fratele Marcu Nichifor îl cunoșteam din povestirile bunicilor din tinereșea lor. Bunăoară, bunicul îmi spusese că de multe ori a dormit în casa lor, când fr. MArcu venea în Alba-Iulia, Iar bunica îmi îmi povestise o pățanie destul de interesantă cu fr. Nichifor de pe vremea când și ea era copiliță. Marcu Nichifor era un om care îi punea, atunci când erau mici să se roage muult. Cică, odată când a venit, i-a pus pe toți copiii pe genunchi la rugăciune (pe cei din familia Mârza și câțiva verișori). După ce s-au rugat, fr. Marcu le-a spus foarte hotărât: „Nu e bine. Ne mai rugăm o dată.”   Și iar s-au pus pe genunchi la rugăciune. Fratele Marcu i-a scrutat din priviri pe prunci și a zis: „Iar nu e bine. Ne mai rugăm o dată.” S-au rugat și a treia oară, în spernața că acum va fi bine. Când s-au ridicat de pe ghenunchi, fratele Marcu le spune din nou: „Iar nu e bine. Mă! Tu ăla de acolo (un unchi de-al meu mai prăpădit), ieși afară de aici, că în tine e dracul!” Și s-au rugat pentru ultima oară.

Acestea fiind spuse, eram suficient de curioasă să citesc o scrisoare scrisă de renumitul frate Marcu Nichifor. Iată ce le scrie el bunicilor mei în 22 octombrie 1974:

IMGScumpii mei,

Când eram tânăr, țineam mult la tineri, pt că ei mă ajutau foarte mult, se rugau cu mine, erau teren mai liber și mai deschis pt Dumnezeu. Și când sunt vase spălate, curățite, Dumnezeu, prin mine, le revărsa har. Și cine udă pe alții are partea lui de apă vie. Și astăzi, după patru decenii când îi văd pe cei de atunci, foarte greu îmi vine să-mi pot ține bucuria. Îmi vine să cred că un credincios fără experiență proaspătă, viguroasă cu Dumnezeu fără biruințele zilnice devine o fosilă a trecutului și nu un reprezentant al lui Dumnezeu, plin de lumină, de putere, de biruințe și de bunătate cerească.

Anul acesta am fost la Speranța-Arad, unde am lucrat ca predicator (1940-1943), când s-au închis bisericile. Când m-am uitat peste cei prezenți (5-600?) nu vedeam pe nimeni care să aibă un pic de căldură, parcă eram într-o ghețărie. Mă uitam împrejur, fețe necunoscute, reci, parcă mă înghețau, ce grozav!

La un moment dat, într-un colț stătea un moșneguț, căuta, se sforța să-și țină bucuria, dar era o luptă zadarnică. Se uita pieziș la mine și se mișca neliniștit. M-am gândit cine-i, și mi-am adus aminte de el. În 1940 el avea o bodegă lângă gara electrică. Deseori mergeam acolo și predicam, mergeam acolo după cei mai mari bețivi din oraș, îi duceam la mine și mă rugam cu ei. S-a mai întâmplat însă, după ce Dumnezeu îi elibera, să-i găsesc la o masă cu mâncare în față și un păhăruț, mititel cât degetul cel gros. Când vedeam păhăruțul, imediat îl apucam așa plin cum era și afară cu el. El vedea și alerga furios la mine să-i plătesc paharul (nu zicea țuica sau lichiorul). Era o discuție aspră. „Eu n-am bani să-ți plătesc paharele cu care nenorocești pe oameni, femei și copii. Banii mei sunt bani sfinți, eu sunt al lui Dumnezeu. Mie să-mi ceri Biblie sau Testamente.” Ar fi putut să-mi dea vreo pereche de palme, dar Dumnezeu era cu mine, puterea Lui era mare. Împricinatul stătea smerit și-și termina porția lui. Era unul din cei mai meri bețivi, scos din serviciu, alungat de familie, dormea noaptea lângă zgura de locomotive, care era fierbinte. Deseori mergeam și-l căutam. În cameră la mine ei erau socotiți prietenii mei. Știau unde pun cheia și oricând erau bineveniți, aceau mâncare și căldură. Bătrânelul acela se bucura că mă văzu.

Odată, după război, l-am întâlnit la Berlin. Acolo am ținut un serviciu de evanghelizare. Seara m-a invitat cineva la el cu multă dragoste; era părtaș cu alt frate la o moară mare. M-a găzduit fiindcă eram obosit. M-am culcat, iar dimineață am avut o cursă și am plecat. Pe drum îmi reconstituiam fizionomia lui, că-l cunosc! Unde și cum? Și mi l-am reamintit. (marele bețiv) Se poate că-i era jenă! Dar, de data asta, când eram la amvon mi l-am reamintit de-a binelea, și bucuria lui m-a eliberat, mi-a dat slobozenie; ce frumoase sunt amintirile cu Dumnezeu!

Cel mai mare dar pe care-l putem face cuiva e un zâmbet de bucurie, dar nu o bucurie superficială, ci o bucurie sănătoasă, puternică, axată pe o legătură intimă cu Dumnezeu, pe o stare de plinătate a puterii Lui și pe o legătură strânsă cu izvoarele vieții, a luminii, a puterii Lui.„Bucuria Domnului este tăria voastră” (Neem. 8:10). „Domnul nu va mai putea de veselie pt tine” (Țef. 3:17). Când Duhul lui Dumnezeu se bucură de mine, sau în mine, atunci aceasta se vede în afară, nu se poate ascunde, oricât ai încerca să ascunzi, degeaba. Ar trebui să fiu un pic mai sincer cu unii sau cu alții, dar poate n-ar putea purta: „Dragă, nu te supăra, ochii tăi, fața ta, arată că Dumnezeu e întristat, spune sincer: ce s-a întâmplat?” E foarte greu să faci asta, după ce vezi pe cineva așa de rar!

Dumnezeu întotdeauna a fost foarte categoric cu mine. În timpul războiului, fiindcă problemele frățietății erau mari, predicatorii plecați (la război), am renunțat la salariul de predicator de la Speranța, ca să pot fi la dispoziția lui Dumnezeu pt toate bisericile. Fiindcă făceam misiune la spitale și la pușcărie și aveam nevoie de bani, am vândut o Biblie engleză ilustrată cu 120 sau 150 de lei; era o diferență de vreo 50 de lei cât m-a costat pe mine. Prietenul meu era bogat. Avea vreo 100 hectare de pământ. Când am venit acasă, Dumnezeu era întristat de-a binelea. „Cu cât ai vândut Biblia?… Eu nu te-am chemat să faci afaceri pt slujba Mea! Du-te și dă-i diferența de bani pe care ai luat-o, și restul de bani dă-l săracilor. De-acum n-o să-ți mai dau bani. N-ai fost credinicos.” Eu, cu mare greutate am găsit săracii. Era o zi ploioasă, m-am udat. Dumnezeu a luat asupra Lui problema existenței (mele). Niciodată n-am dus lipsă nici de lemne. Îngerii (și ciorile) își făceau lucrarea lor. Dar fiindcă lucram între năpăstuiții soartei, Dumnezeu îmi trimitea și pentru ei, și pentru mine. Unul dintre tinerii de colaborare de atunci (azi om cu copii – 5) mi-a zis: „Dacă Dumnezeu are  nevoie de mine, oricând sunt gata să las totul și să trecem la dispoziția Lui.”

Ideea la care am vrut să ajung a fost  că Duhul Sfânt a fost întristat. L-am întrebat pe Domnul, și El mi-a răspuns. Am pus lucrurile la punct, iar bucuria, pacea, slobozenia în fața Lui au fost aceleași. Dar e un lucru precis, confirmat:  orice fisură între noi și Dumnezeu, Duhul nostru pierde voioșia, bucuria  și nu mai suntem ceea ce trebuie să fim în planul Lui: lumina Lui, sarea pământului, o apă vie care regenerează, reîmprospătează, care dă puls de viață nouă – râuri de apă vie. Este o mare durere a lui Dumnezeu când nu-și poate arăta  cea mai mare minune: locuirea Lui în viața copiilor Săi. Iar noi, în privința aceasta, să nu-L mărginim; așa cum nici universul nu-L mărginește nici într-un fel. Parcă m-am întins prea departe, gândindu-mă și la alții.

Azi plouă. Ar fi trebuit să fiu plecat, de altfel. Dar m-am întins pe pat – poziția din fotografie – și-am scris. Aș vrea săFoto-Marcu Nichifor trag concluzia la care  a ajuns un credinicos foarte serios:

Orice ai spune sau ai face, sau te-ai ruga, atâta vreme cât nu ești 100% predat Lui, această stare este socotită păcat. Pentru că folosești aceste mijloace ca să-l ții pe Dumnezeu la distanță, care-n realitate este o luptă, o împotrivire foarte subtilă, foarte dibace și indirectă contra Lui. Orice amânare a predării (totale) este în realitate o nesinceritate, un mijloc de a-i da întâietate Eu-lui, a ține ce nu-ți aparține, a face voia ta, care nu-i altceva decât o luptă, o revoltă contra lui Dumnezeu. Cuvintele pe care le pune Domnul Isus în gura vameșului, când nu îndrăznea nici ochii să-și ridice în sus, „ai  milă” să le spunem și noi, printr-o mărturisire sinceră, să depunem – prin pocăință – jos armele și metodele de luptă contra Creatorului, arme care-L lovesc mai rău decât piroanele de pe cruce. Păcatul lovește-n Dumnezeu. De unde vin aceste răni? De la cine? „În casa celor ce mă iubeau le-am primit.” (Zah. 13:6) Când veniți la izvoarele curățirii, nimeni să nu plece cu pete, ci curați. Să-I oferim o viață, un templu, un tron, dar și un instrument de care să se foloseacă  oriunde, oricând.

IMG_0004Salutări gazdei mele, fam. fr. Remus, multă sănătate. Mulțumesc pt dragostea ce mi-ați arătat-o în mijlocul vostru. Maranta! Și pt cei ce-L așteaptă, îi salut cu Evrei 10:37.

Cu dragoste și bucurie,

M. Nichifor.

P.S. Pe foto verso scria:

20.X.1974

Scumpii mei, mă gândesc cu bucurie, amintindu-mi de frumoasele experiențe pe care Dumnezeu ni le-a dăruit împreună, cu tinerii; și cum prin cheia ușii te uitai (aici face referie la bunicul meu, Oargă Petru) cum profesorul mă ascultă la engleză!!!

Într-adevăr, viața unui credincios este o luptă titanică, unde forțe extraterestre contribuie la înfrângerea și la ridicarea noastră. Deseori suntem inundați de puterile întunericului, ca de lăcustele lui Faraon, dar când Îi dăm Lui 100% libertate de acțiune, ieșim biruitori – dar obosiți.

Cărțile sunt făcute din pomi, din foi, și frunzele lor folosesc la vindecare. Pomul Vieții și Cartea Vieții trebuie să fie la mijloc. Pomii altoiți, de asemena, dau roade bune. În mijlocul stau ca-ntr-o pădure, și ele mă înăresc. Dumnezeu, prin ele condiționeză veghere, candelă aprinsă, ulei de rezervă, haine curate și așteptarea venirii Lui glorioase.

Cu dragoste, Marcu

Cine vrea să citească, să se lumineze și să se pocăiască, ca păcat să nu înfăptuiască!

Reîntoarcere

Nu știu cum e pentru alții, dar pentru mine vacanța e pe sfârșite. La 1 septembrie, și eu și Fineas  începem o nouă cursă printre caiete, cărți, teste etc. Am fost 6 săptămâni acasă, în România, iar ieri m-am (re)întors Acasă. Pentru mine acasă înseamnă orice casă în care amintirele mi-au prins rădăcini:

Casa părintească din București e acasă. De-acum un acasă tot mai puțin dorit, având în vedere faptul că, de pe la 19 ani, mi-am strămutat, rând pe rând, rădăcinile în casa bunicilor, dar și pentru că mai păstrează foarte puțin din lurcurile și aerul care m-au legat de ea, însă, totuși nu lipsită de anumite amintiri.

Casa bunicilor mei din Deva e acasă. Dorul de astă casă mă năpădește cel mai des, și  mă-îmbie să gândesc la patria mea, la neamul din care mă trag, la familia în care m-am născut, la rădăcinile mele, la mine cea de ieri. Unul din obiectele de-acasă, în care am prins treptat rădăcini,  a fost și este biroul din „camera mică” (numită, pe rând: „camera copiilor”, „camera cu pianul”, „camera mea”).  Un birou de director, masiv, din mahon, străjuit de-o parte și de alta cu câte trei sertare cu aspect lucios. Un birou cu aspect de vechi, care, de mică,  îmi inspira putere, înțelepciune, seriozitate. Când te așezai la el, era cu neputință fii altfel, adică neserios, slab și prostovan. De la sine înțeles că pentru mine această piesă de mobilier era un bioru cu totul și cu totul special! La el am învățat să scriu ISUS, cu majuscule, pe când eram încă de grădiniță. La el am scris prima mea poezie, despre o lalea. La el am petrecut nopți îndelungate pregătindu-mă pentru facultate. La el așezată m-am rugat prima oară pentru viitorul meu soț. La el i-am scris prima scrisoare lui Tiberiu, și-am plâns cu capul pe el de dorul lui Tibi.  Și sertarele lui… o, sertarele lui ascund acte prețioase de familie, poze și scrisori de familie, unele chiar vechi de 100 de ani! Rând pe rând, bunicul mi-a deschis și mi-a dezvăluit fiecare sertar. Anul acesta mi-a deschis și ultimul!

Casa mătușii mele din Cluj, e tot acasă. O casă, până în urmă cu ceva ani, ticsită de cărți rare,  cărți cu autograf, cărți de filozofie, de istorie, gramatici vechi ale limbii române, literatură românească și străină, lucrări științifice de-ale unchiului meu Titus, caiete cu însemnări, dosare pline cu articole decupate din diferite ziare de cultură, caiete cu poezii, o casă cu pereți tapetați cu tablouri originale și câteva reproduceri sau cu fotografii de familie în rame groase aurite sau din lemn. O casă cu multă mobilă de lemn sculptat, fără îmbunătațiri moderne, dar mereu mirosind a curat și cu multe flori pe pervazul celor două blacoane. O casă umbroasă și răcoroasă, ca un loc ascuns unde te poți retrage cu o carte în mână și alte zece sute în jurul tău; o casă liniștită și mereu primitoare.

Casa noastră din Oradea e și ea acasă. Pe zi ce trece însă, tot mai străină de mine, și tot mai golită de amintiri.

Dar marele Acasă este casa noastră din Turnhout. Aici îmi stau în dulapuri, în seratre, în bibliotecă, pe masă, pe birou, peste tot amintirile de ieri, de azi și de mâine. Aici, amintirile și dorul celorlalte acasă stau cuibărite în albume, în cărți, în noi, în țoale, în tot. |Aici învăț să prind rădăcini mișcătoare și eterne. Aici…

Însă anul acesta a renăscut în mine dorul de încă un acasă. Cabana bunicilor mei din cătunul Codru, satul Săcărâm. Acolo unde îmi petreceam, sălbatic și liber, unele vacanțe de vară. Acolo unde strămoșii mei sunt pretutindeni. Acolo unde rar pune piciorul vreun străin. Acolo unde toți suntem neamuri, și toți suntem „pocăiți”, și unde pe vârful Codrului stă semeață bătrâna și trainica biserică baptistă a cătunarilor.  Acolo timpul e încremenit, iar civilizația este estompată.  Acolo, la tot pasul, auzi susurul blând al vreunui izvor, ce se prelinge direct din stâncile Codrului. Acolo greierii nu obosesc cântând, stând ascunși prin fânațul înalt cât o jumătate de om. Acolo pe pânza nopții sunt țesute milioane de diamante strălucitoare, ce stau, parcă, să picure peste tine în miez de noapte. Acolo ziua e o taină prelungă, unde soarele nu topește, iar vântul blând de vară mângâie drăgăstos chipul oricui.  Acolo unde răsăritul e de nevăzut, iar apusul este un spectacol imposibil de descris. Acolo brazii sunt cu adevărat bătrâni și falnici, iar fagii argintii și carpenii sărută cerul pretutindeni. Acolo cățărarea oricărei stânci e o adevărată și nouă aventură, stânci înalte ce aproape că străpung cerul, cu plete verzi de iederă, atârnând parcă direct din cer peste chipul lor rece și zgronțuros. Acolo unde poveștile cu strămoșii noștri renasc la fiecare ecou al nostru. Acolo, în Codru, tânji-voi  să mă reîntorc la vară. IMG_2054