Revenire de duminică

Este vreunul dintre noi care n-a citit  ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte?” Nu prea cred! Este vreunul dintre noi care să nu-și fi dorit niciodată să fie nemuritor? Nici asta nu prea cred! Fineas, într-una din discuțiile noastre îmi spunea: „Mama, nu îmi place să moară oamenii. Aș vrea ca oamenii să nu moară niciodată.”

În ciuda Căderii, Dumnezeul Creator a pus în noi „gândul veșnicieii”. Și, uneori chiar involuntar ne trezim că tânjim  după un tărm al vieții veșnice, al vieții fără de moarte. De-ar fi să nu murim niciodată….

Marea nesfârșită, cerul de necuprins, longevitatea brazilor, preistoricitatea ferigilor, necunoscutul cosmic ne duc cu gândul la „neteminare”, la netrecător, la o veșnicie.

Si dacă o tânjim, și dacă ea e pusă în noi, înseamnă că ea TREBUIE să existe! Și dacă există, înseamnă că TREBUIE să existe și  Calea înspre ea! Indubitabil!

Depinde ce alegem: o viață perenă, ce se va scurge scurt și dureros de dulce DOAR pe pămntul pe care pășim, sub cerul pe care-l vedem, sau alegem, ca în basm, să plecăm în căutarea vieții veșnice.

Dar ce este viața veșnică, în definitiv?

Singrul răspuns pe care pot să mi-l dau, și pe care-l accept este acesta: „Și viața veșnică este aceasta – să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos, pe Care L-ai trimis Tu.”

Începe să-L cunoști pe Dumnezeu și nu te opri niciodată! 

 

Belgia caută asistenți medicali!

Ești asistent(ă) medical(ă)? Vrei să vii și să lucrezi în Belgia?

Atunci îți recomand să iei contact cu CURAE, pe www.curae.be, și să completezi formularul. Dacă dai pe steagul României (Ăla cu roșu, galben și albastru, deși, după vremurile țării, steagul e mai mult negru…), poți citi în românește. Nu mai sta pe gânduri! Aici vei învața să lucrezi cu respect față de pacient, care e OM!, vei  fi tu însuți/însăți respectat de colegi (fie ei asistenți sau medici) și de pacienți, vei învața să nu(mai) aștepți vreo „atenție” pentru spălat pacient, schimbat patul pacientului, făcut tratamentul, și vei mai învața să trăiești – tu si familia ta – decent. Iar copiii tăi, dacă-i ai, vor merge cu drag la școală! Ba, atunci când va fi bolnav, se va „preface” sănătos, ca să nu lipsească de la școală! Pe bune!

Te întrebi dacă CURAE prezintă credibilitate? Iți spun că DA. Fac parte din echipă și-ți spun: CURAE este parolistă!  Curae te respectă, îți respectă drepturile și îți pune la dispoziție asistență adminstrativă și cursuri de limbă (Olandeză sau Franceză) de minim 3 luni.

Dacă alegi să vii să lucrezi în Flandra – regiunea vorbitoare de limba Olandeză – s-ar prea putea să nimerești în grupa mea de limbă! Poate însă o să alegi să vii să lucrezi în Valonia – regiunea vorbitoare de limba franceză. E bine și așa. Tu decizi!

Dă-mi voie să-ți spun ceva! O fi părând ea mai grea limba olandeză, însă nu e chiar așa! Bunăoară are cea mai simplă gramatică! Substantivele nu se declină pe cazuri, este un singur caz, iar conjugarea verbelor e chiar floare la ureche, având  doar 2 terminații. Ba mai mult, într-un enunț cu mai multe verbe numai unul se conjugă, restul rămân cu forma de infinitiv! Dacă ești isteț, ambițios, și conștinciios, atunci o poți învăța! Pe deasupra, ardelenii se vor simții ca în Ardeal printre flamanzi, iar sudiștii se vor simți ca în Ardeal (hihi), iar moldovenii… nu știu cum se vor simții… ca în străinătate?

Fie că e pentru tine, fie pentru vreun prieten, îți doresc succes!

Încearcă! Nu pierzi mai mult decât nu ai, dar poți însă câștiga o slujbă în Belgia!

www.curae.be

Cartea copilăriei

Bănuiesc că majoritatea copiiilor din generația mea aveau ca pasiune cititul. Asta pentru că, pe vremea noastră, nu aveai atâtea oferte de petrecut timpul liber, ca acum (deși, acum mai mult pierzi timpul, decât să-l petreci în mod constructiv, educativ, benefic); cu excepția celor 5-10 minute, seara, de Leka nosht, deca! (Noapte bună, copii!) de la bulgari; asta pentru bucureșteni. Așa că, dacă nu eram în fața blocului să ne jucăm Frunza, Rațele și vânătorii, De-a mama și de-a tata sau De-a magazinul, și dacă nu mai aveam teme de făcut, puneam mâna pe o carte (de obicei preferată) cu povești sau cu aventuri (după caz), ne tolăneam în fotoliul din sufragerie, sau ne băgam sub masă (ce se transforma pe loc într-o peșteră secretă), sau (în cazul altora mai fericiți) ne închideam în camera noastră (eu nu am avut așa ceva în copilărie, ci sufrageria devenea locul nostru de dormit peste noapte; deci, fotoliul – dacă lipsea mama de acasă – devena colțul meu sau „peștera secretă”). Ea, cartea, ținea locul laptopului de azi, al jocurilor electronice, al mobilului, al televizorului, și parcă niciodată nu ne plictiseam, așa cum deseori se întâmplă cu puștii de azi. Mie mi-au plăcut basmele și poveștile fantastice, de orice sorginte.

Pe când aveam în jur de 10 ani am primit de la bunici o carte de povești intitulată „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi” de Nikolai Nosov, carte ce avea să devină cartea copilăriei mele. O carte al cărui conținuit îmi revenea în minte în mai toate etapele „vârstelor” mele. În toate amintirele mele cartea asta, nu știu de ce, era mereu prezentă. Ori de câte ori aveam ocazia aminteam de ea, însă – din păcate – nimeni nu își aducea aminte să fi auzit, citit sau văzut cartea asta. Ciudat! Bunicii nu-și aminteau să-mi fi cumpărat cartea cu pricina, părinții nu-și aminteau să mă fi văzut citind cartea asta, nici chiar să o fi văzut pe rafturile bibliotecuței mele. Când le pomeneam prietenilor mei (de-o vârstă cu mine) de ea, niciunul nu-și amintea să fi auzit de Habarnam. Le descriam cu lux de amănunte imaginea de pe copertă, le făceam un sumar al cărții, dar… nimeni  nimic. Într-o vreme ajunsesem să renunț la ideea de a mai pomeni de ea sau de a dori să (re)achiziționez cartea care, probabil, era doar o fantezie de-a mea, gândeam de-acum. Până într-o zi, pe vremea când eram profesoară și mergeam mereu la Anticariaul unde lucra fostul meu coleg de facultate și bunul meu prieten Teo, ca să mă aprovizionez cu cărți. O dată am zăbovit mai mult (afară era o vreme ploioasă, iar în magazin era așa de plăcut lângă calorifer) și, din vorbă-n vorbă, pomenesc de cartea lui Habarnam. Mare mi-a fost mirarea să-l aud pe Teo că și el a citit-o! Deci, nu eram chiar dusă cu pluta! Chiar exista cartea! Și nu fusesem singura ce-o citise! Am depănat o vreme aventurile hazlii ale vestitului Habarnam și-ale prietenarilor săi și am părăsit anticariatul cu promisiunea că imediat ce Anitcariatul va achiziționa cartea lui Habarnam, o voi putea lua. Așa a și fost. După o vreme, făcând iar o vizită la Anticariat, Teo  mi-a adus din spate cartea. Uau! După atâția ani și după atâta mister aveam iar Aventurile lui Habarnam în mână! Da, nu era cel mai îngrijit exemplar, dar era reală, și era din nou a mea! Tare mult îmi doeram să o recitesc și să i-o pot citi și lui Fini. Atunci când am (re)primit-o, Fineas era prea mic pentru o asemenea lectură (n-avea încă 2 ani); așa că am recitit-o cu sufletul la gură eu, apoi am pus-o bine pentru vremea când și fiul meu avea să aibă suficientă răbdare să o asculte. Pe când a împlinit 4 ani am început să i-o citesc, dar nu până la final. Primise altă carte mai interesantă și dorea să-i citesc din ea. Mă rog, când ne-am mutat în Belgia am luat-o cu noi, printre alte vreo 15 cărți. Iar azi, din întâmplare, am dat de ea printre dosarele cu acte. Și ne-am apucat să o (re)citim. Și m-a cuprins, dintr-o dată, nostaligia copliăriei mele: cu cărțile mele preferate cu desenele animate, devenite preferate din lipsă de alternativă, cu jocurile copilăriei, cu prietenii copliăriei, cu mine copil.

Ce n-aș fi dat, copil fiind, să fi existat cu adevărat un oraș de basm cum  era Orașul Florilor în care locuiau prichindeii și prichinduțele lui Nosov – oameni mici, mici de tot; nu mai mici de cât un castrevete, și nici acela prea mare. Un oraș tare frumos, pe lângă care creșteau o sumedenie de flori, precum romanițe, margarete, păpădii, ce pentru locuitorii orășeluilui păreau niște falnici stejari.

Dar, știi ceva? De ce să o povestesc? Mai bine dă fuga la Anticariatul lui Teo, sau prin librăriile din oraș (dacă mai există așa ceva) și cumpără-o. Dacă n-ai citit-o, îți garantez că merită și banii tăi și timpul! (Să fim sinceri, cine n-ar da  din când în când „lumea toată” pentru un moment de copilărie? Habarnam și aventurile prietenilor săi ar putea să-ți ofere acest moment răvnit.)  Iar dacă ai citit-o în copilărie, ca și mine și ca Teo, îți garantez că va fi o lectură captivantă pentru odrasla ta. Iar pentru băieții se va dovedi a fi chiar și un ghid al bunelor maniere!

(articol scris în urmă cu 2 ani)

foto: http://www.latrecut.ro/2006/03/aventurile-lui-habarnam-si-ale-prietenilor-sai/

În papucul lui Moș Niculae

6 decembrie a sosit. De-cu-seară, toți, mari sau mici, ne-am curățat și ne-am pus în rând la ușă papucul. Cât mai la vedere, ca Moș Niculae să nu-și piardă timpul (prețios și scurt), căutând prin întunericul nopții papucul în care să „arunce” o mică atenție. Nu-i așa, cu toții așteptăm ceva de Moși? Ne place să spunem: „Așa, o mică atenție…” Nu-i așa, toți – mai ales copiii, dar și noi, doamnele – suntem curioși oare ce-o să ne-aducă Moșul.

Stop! Oprește-te! Lasă-l pe Sfântul Niculae să se odihnească în pace. Preafericitul, și-a dat duhul cu vreo câteva sute de ani în urmă, cam pe 6 decembrie. Nu mai vine el din „sânul lui Avraam” să ne pună un cadou sau o botă (depinde de cât de cuminte ai fost peste an!) în papuc.

În esență, gestul lui nobil și neomenesc n-a  fost acela de A PRIMI, ci de A DĂRUI!

Vrem Sărbători de Iarnă? Vrem sărbători cu cadouri și mese copioase?  Foarte bine! În esență, sărbătorile sunt un memento a CEVA, în cazul celor de iarnă – un memento al Cerului deschis pentru noi și a coborârii lui Dumnezeu Fiul printre noi, muritorii. Cadourile, să spunem, pot fi și ele un memento al Darului Cerului (Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Creatorul tuturor lucrurilor), dacă nu pierdem din vedere motivația acestei sărbători a Cadourilor: DĂRUIREA. Așa că, preocuparea n-ar trebui să (ne) fie: „oare ce primesc?”, ci „oare  ce dăruiesc?”

Deci, tu ce-i pus în papucul „lui Moș Niculae”?

Lista lui Fineas

Nu, nu e lista lui Fineas,  nici pentru Moș Niculae, nici pentru Moș Crăciun. În bogata lui fantezie, am preferat să nu le dăm viață acestor personaje „fantastice” (mai ales al doilea). Desigur, despre sfântul Niculae i-am istorisit ca „la carte”, iar despre cel de-al doilea personaj, made in Coca-Cola, i-am trasat realitatea. Și asta de când era de grădiniță. De aceea, în preajma „Moșului”, aveam mereu probleme la gradinițe (cea din România și cea de aici), nu cumva Fineas să le spună copiilor „adevărul”, să-l de-a de gol pe Moșul! Și a reușit! Nu a „demascat” adevărul despre „Moș”, dar a știut să spună oricui îl întreba „Ce ți-a adus Moșul?” , că mama și tata i-au luat cutare și cutare cadou.

De la începuturi, ne-am propus să revendicăm această sărbătoare pentru Cristos, Celui Căruia i se și cuvine! Adventul nostru nu este o așteptare a Moșului  cel roșu (semnul minciunii) și „îmbătrânit de zile”, ci a Celui Ce S-a dezbrăcat pe Sine – pentru puțină vreme! – de dumnezeiasca-i slavă, a Celui Ce S-a făcut asemeni nouă, venind să locuiască printre noi, pentru a ni-L face cunoscut pe Dumnezeul Suveran, Tatăl nostru, și pentru a ne deschide porțile Împărăției Cerului, prin moarte (și încă moarte de cruce!), a Celui Ce a biruit moartea, iar acum șade în mărire la drapta Tatălui: a lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Deci nu este o astfel de listă. Și nu e nici lista pentru mama și tata cu ce „vreau eu anul ăsta sub brad”. Nu. E lista lui cu ce îi place, ce nu îi place și ce i-ar plăcea să facă.

Într-o zi mai relaxată, l-am rugat pe Fineas să îmi spună 3 lucruri care îi plac, 3 care nu-i plac și 3 pe care ar dori să le facă. Fineas a stat o vreme pe gânduri, apoi mi-a răspuns:

1. „Îmi place lângă mami şi tati, pentru că ei sunt călduroişi.”

2. „Îmi plac dulciurile. Îmi place să mânânc orice are gust bun, de dulce.”

3. „Îmi place ştiinţa şi istoria. Pentru că așa pot ştii multe despre ce s-a întâmplat mai demult.”

4. „Îmi place fantezia, pentru că  simt că  sunt şi eu în ea.”

5. „Îmi plac animalele. Pentru că sunt frumoase şi interesante.”

Nu s-a putut limita la 3. E bine și așa. Am aflat, apoi, că nu-i place să fie provocat, că  nu-i place lupta și că  nu-i place să stea de partea răului. Întrebat ce i-ar plăcea să facă, iată ce-a răspuns:

  1. „Mi-ar plăcea să am un frăţior.”
  2. „Mi-ar plăcea să existe fantezie. Pentru că în fatenzie te bucuri mai mult decât în realitate.”
  3. „Mi-ar plăcea să vizitez un parc acvatic, unde sunt multe animale acvatice şi un muzeu de dinozauri.”

La ceai

Mijloc de toamnă, calendaristic vorbind. Afară, o primăvară vântoasă. Dimineața începe pe întuneric, iar seara, de-acum, începe de cu vreme. Se face primeneala de toamnă, când hainele de toamnă-iarnă trec pe rândul din față, iar cele de vară se dosesc pe rândul din spate. La fel, căciulile, fularele și mănușile sunt aduse la lumină din vreun geamantan depozitat și el în debara. Cizmele, fericite, mai pot „odihni” puțintel. Pantofii încă ne  mai poartă picioarele pe drumurile noastre. Unele picioare, alea mai friguroase, se bucură însă și de o pereche de botine sau ghete. Dar de picioare desculțe ce zici? Mă rog, nu-i treaba mea. Fiecare își poartă picioarele cum poftește. În pantofi, în cizme, sau desculțe… Eu mi le port (mai bine) în ghete. Sunt sensibilă. Și friguroasă…

Acum schimbăm liptonul cu gheață pe un ibric cu ceai fierbinte, preferabil de fructe de pădure. Alții, chiar pe un vinișor roșu fiert cu scorțișoară. Deh, după gust. Sau după „picior”. Păi, nu știi?! Se zice că unii trăiesc pe „picior mare”. Adică, au „picior mare”! Și, dacă au picior mare, au nevoie și de pantofi mari. Așadar, picior mare, pantofi mari, deci și costuri mari.  Iar alții, se zice că trăiesc pe „picior mic”, indubitabil, costuri mici. Aștia din urmă, carevasăzică, beau ceai.

Dar picioarele desculțe? Ele pe ce „picior”  trăiesc oare? Și, de băut, ce beau? Da, da, știu, nu trebuie să-mi spui! Firește, apă. Cu gheață sau fierbinte? Nu trebuie să-mi răspunzi. Nu-i treaba mea, nu? Fiecare după cum dorește. Eu beau ceai. Sunt friguroasă. Și sensibilă…

Gata  și cu băile de soare. Și pe astea le înlocuim cu băi aburinde și aromate, adevărate terapii pentru picioarele noastre obosite.  Obosite de atâtea drumuri…  drumuri line, noroioase sau chiar abrupte.

Auzi, n-ai auzit, cumva, pe ce drumuri se petrec picioarele desculțe?  N-ai auzit. Păi, nici n-aveai cum. Că ele sunt desculțe, nu fac zgomot când pășesc pe drumul lor. Nu sunt sensibile? Nu le e frig, oare?

Un ceai? De mușețel? De lavandă? A, de fructe de pădure. Păi, de fructe… n-am. Poftim un plic de ceai de lavandă. E bun seara. Liniștește sistemul nervos. Și te-ncălzește repede.

Zahăr? Fără. Da, ce, ai diabet? A,…te abții de la dulce. Mă rog, nu-i treaba mea. Fiecare cum hotărăște în inima lui. Poftim ceaiul. Dar, de picioare nehotărâte și de inimă desculță ai auzit?

Acum, fie vorba între noi, încălțate sau desculțe, orice picioare se pot clătina, dacă nu urmează îndeaproape pașii Lui și dacă nu se țin hotărâte pe calea Sa, așa, fără să se abată nici la stânga, nici la dreapta de la ea. Da, am auzit de picioare nehotărâte. Sunt sensibilă… Si nehotărâtă… Tu nu?  Totuși, El nu va lăsa să ni se clatine piciorul. Sigurat, Păzitorul nostru nu va dormita. Ba mai mult,  El ne va păzi piciorul de orice capcană.

Îți mai torn niște ceai? Tot fără zahăr? Tot. Și eu. Ca să vezi, începe deja să se întunece afară. Și seara încă e departe… Nu-i nimic. Să trecem la inimă.

Am auzit de inimă împietrită, de inimă rea, de inimă pervertită, de inimă împărțită, de inimă îngâmfată, de inimă blestemată, de inimă înșelătoare și de deznădăjduit de rea, de inimă abătută, de inimă tulburată, de inimă bolnavă, de inimă frântă, de inimă zdrobită, de inimă rănită, de inimă speriată, de inimă sleită, de inimă întărită, de inimă mulțumită, de inimă mișcată, de inimă străpunsă, de inimă cercetată, de inimă înălțată, de inimă veselă, de inimă înțeleaptă, de inimă cinstită, de inimă întărită, de inimă curată, de inimă neînfricată, de inimă schimbată, de inimă tare, de inimă dedicată, de inimă fermecată, de inimă înmuiată. A ta cum e?

A mea e nespus de-nșelătoare și deznădăjduit de rea.

Fața mi s-a posomorât… Lasă, că prin întristarea feţei inima se face mai bună.

Ceai? Apă?
Mai bine mi-aș descălța picioarele și mi-aș curăța inima. Tu nu?

Tăticii știu totul?

Azi, pe la trei jumate, pe drum dinspre școală spre casă. Dialog purtat pe biciclete.

-Fini, ai primit azi temă pentru mâinie?

– Da.

– La matematică?

-Da! Da, cum de ai știut mama?!

– Păi, tu nu știi că mămicile știu totul?! (zâmbesc, dar el nu mă vede)

-Și tăticii…?

-Și tăticii!

– Nu. Tăticii pun doar întrebări.

Din nou la școală!

Iar am început școala!

Vacanța noastră de 2 luni și-a luat… vacanță, întorcându-se din vacanță… școala. Fineas a urcat  „la etaj”.  În clasa a IV-a!

(În școala lui Fineas, în curtea de la parter au careul și locul de joacă clasele a I-a , a II-a și a III-a, iar  în curtea de la etaj – clasele a IV-a, a V-a și a VI-a. Dintr-a VII mergi la liceu!)

La Academia de Muzică, a trecut în gradul 2 de teorie muzicală. Iar, după 4 ani de vioară, a renunțat la ea pentru… o chitară.

De ce?

Păi, „chitara te face cool, mama!”

Culmea e că și profesoarele de teorie muzicală și de instrument (vioară) l-au încurajat să-și aleagă un alt instrument!

De ce?

„La Fineas, cheia spre cunoaștere este PASIUNEA. Când a prins pasiune de vreun instrument sau materie, învață din mers.

Pentru vioară nici în al 4 -lea  an nu găsise cheia. Dar pentru chitară… de cum l-a văzut pe Laci, chitaristul bisericii, imediat a găsit-o!

Să sperăm că și-a găsit intrumentul!

Deja se fac pregătiri – teoretice – pentru o trupă rock. Rock en roll! Nu dark rock, mama!  I-a și propus lui tati să le fie manager de trupă. Există o mică problemuță: toți băieții „selectați” pentru trupă vor să cânte al același instrument. La…  CHITARĂ. Niciun percuționist, niciun organist, niciun pletos cu voce… toți vor să fie chitariști!

Până una alta, să vedem cum stați  voi cu tabla înmulțirii și-a împărțirii, copii? Întreabă deja de-a doua zi de școală  învățătoarea. Ia, luați voi creionul în mână și „cântați” niște înmulțiri și împărțiri de pe extemporalul ăsta! Sper să nu vă cântați în fața lui! 

Am auzit că s-au descurcat. Au reușit „să cânte” un extemporal (de) la prima vedere! Muzicieni adevărați, nu? Să vedem cum o fi la prima sesiune de examene! În decembrie. Dar, până atunci, spor la învățat, copii! Iar, nouă, părinților, spor la… răbdat! Asta e cel mai „cool” pentru un părinte!

Puterea dragostei

Motto: ”Vă rog fierbinte, fiice ale Ieruslimului! Nu stârniți, nu treziți dragostea, până nu vine ea! … Căci dragostea e mai tare decât moartea, și gelozia (ardoarea) ei este neînduplecată, precum Locuința Morților; flăcările ei sunt flăcări de foc, flăcări mistuitoare…” Cântarea Cântărilor

Am ieșit din coasta ta

iar tu m-ai înghesuit

în inima ta.

M-ai ferecat

cu lanțurile dragostei

m-ai răstignit

cu mângâierile tale

m-ai orbit

cu privirile tale…

Mă sugrumi

cu sărutările tale

mă ucizi

cu iubirea ta…

Iar când suflarea ta

mă va îngheța

altă Eva va ieși din coasta ta.

Te caut…

Te caut

în tot ce îmi încântă ochiul,

în văgăuni, în scorburi și în stele…

Dar nu Te găsesc!

 

Mi s-a spus că exiști,

că ești aproape de mine

– chiar la un pas

dar nu Te văd,

nu Te simt…

Unde ești?

 

Te-am căutat

în cărți, în natură,

în filozofii, în mistere…

dar nu Te-am aflat…

Unde locuiești?

 

Îmi este de-ajuns

să-mi spui:

Iată-mă!

Doar să știu că exiști,

apoi nu Te mai dernajez…

dar nu vrei…

 

Însă Tu,

Tu m-ai căutat…

…. și m-ai găsit…

 

Așa am aflat

că Tu nu ești

nici în stele,

nici în filozofii

sau în scorburi,

ci

la CRUCE.

 

Pironit pe cruce

sufereai în tăcere.

Te-am întrebat

din vina cui…

… m-ai privit în ochi…

… din vina mea!

 

De atâtea ori am trecut

pe lângă Cruce,

dar niciodată nu mi-am ridicat

privirea în sus…

 

Ai fost mereu

atât de aproape de mine…

… doar la UN PAS…

 

Poezie publicată în Revista LYDIA,  numărul 37, Oradea