Mai bine simpli…

Mai bine SIMPLI si SMERITI…

Noi nu vom imbatrani niciodata!

Mergem încet prin viață.

N-am învățat să ne grăbim!

Ne bucurăm liniștit.

Nimeni nu ne-a văzut vreodată că ne agităm de bucurie!

Dormim învăluiți în vise.

Noi n-am auzit de somn fără visuri!

Iubim o singură dată, pe îndelete.

Nimeni n-a îndrăznit să iubească pe fugă de două ori!

Vorbim în șoaptă.

N-am învățat să vorbim (mai) tare.

Lucrăm încet.

Nimeni nu ne zorește să muncim ca nebunii!

De aceea NOI nu vom imbatrani niciodata.

 

 

 

Belgia NU mai cauta asistenti medicali romani!

Deoarece in ultimul timp primesc foarte multe cereri de slujba de asistent medical in Belgia, pe baza articolui de aici, ma simt obligata sa anunt ca, de mai bine  de jumatate de an, nu mai fac parte din echipa firmei belgiene Curae bva de recrutare asistenti  medicali. Nemaifiind parte din firma, renunt la orice reclama pro sau contra. 

 

Cei interesati sa intre pe site-ul firmei http://www.curae.be, pentru alte informatii.a

 

 

Cel mai bun lucru

„MAMELE sunt cel mai bun lucru, atunci cand sunt aproape de tine. Chiar langa tine. Cu tine in casa. Mama, vreau, cand sunt mare, sa locuiesc in acelasi oras cu tine.”

Fineas, in aceasta seara.

Niciodata nu spune „NICIODATA”!

Nicicodata nu spune „niciodata” e ca „de ce ti-e frica nu scapi. Cel putin in cazul meu.

Cand an picat primul an la examenul de admitere la facultate, le-am spus bunicilor: „Gata. Eu nu mai dau niciodata la facultate!” Urmatorul an, pe la vreo 21 de ani, sunt admisa pe unul din locurile fara plata.
Cand am intrat la facultate am zis ca nu ma marit „niciodata” cat is studenta. In anul doi de facultate am intrat… maritata! Si, Doamne, ce bine am facut! Am avut o studentie dulce-aromata.
Cand insistent eram indemnata sa fac si eu scoala de soferi, chiar si Tibi insista, eu am „servit” acelasi raspuns: „Eu, niciodata nu o sa conduc o masina!”
Astazi conduc, inca cu semnul L de incepator, un citroen C3, automatic.
Cand am venit in Belgia, Tibi m-a sfatuit sa invat sa merg pe bicicleta, ca sa imi fie mai usoara deplasarea prin oras. „Eu? Niciodata nu ai sa ma vezi pe mine mergand pe bicicleta!”, a fost raspunsul meu categoric de atunci. Astazi, nu concep iesitul in oras, sau prin oras, decat… pe bicleta. Si am o frumoasa Montego, maro, cu manere din piele maro. Numai buna pentru mine.
Pe vremea cand imi faceam practica pedagogica la Teologie, pentru ca profesorul era foarte exigent cu mine (Daca va spun ca profesorul de practica pedagogica la specialitatea A, adica religie, era chiar sotul meu?), i-am replicat: „De ce tot insisti atata sa fie totul perfect, ca eu NICIODATA, nu o sa predau religie in scola?!”

Astazi am participat in Bruxelles la intalnirea de inceput de an a profesorilor-candidati de religie protestanta si evanghelica din Flandra, in vedera impartirii orelor de religie protestanta si evanghelica din scolile publice din Flandra.

M-am lecuit, sper! Ca, NICIODATA sa nu mai spun NICIODATA, caci se pare ca „de ce mi-e frica nu scap”. Fiindca aici e buba! Intotdeauna spun (sau am spus, mai bine spus) niciodata cand ma tem de ceva. Si, ca sa las sinceritatea sa se „scurga” pana la finalul articolului, „ceva”, in cazul meu este sinonim cu ESEC.
N-as putea spune ca „niciodata” n-am avut esecuri, cine poate afirma oare acest lucru? Si, de la sine inteles, ma tem sa spun ca „niciodata nu o am esecuri”.
Insa, de multe ori, si esecurile noastre pot fi un rau necesar, pentru noi, ba chiar un „bine” pentru celalalt. Ca prea toate le vedem numai pentru noi!

Fineas si domnisoarele

Eram zilele trecute toti trei in parc, la locul de joaca. Noi, ca niste parinti „obositi”, leneveam pe câte doua scaune, chiar lânga locul de joaca al copiilor. Acolo unde Fini cu alti camarazi se mutau ametior de repede de la o hinta la un balansoar, de la un tobogan la frânghii. Si cum leneveam noi asa, il vedem deodata pe Fini topaind spre noi.

– Tata hai, uite sunt un cangur. Si tu esti un alt cangur. Si…
(Si isi pregateste punmii de bataie. Iar tata se pregatese si el de atac. )

– … si noi doi ne batem pentru o… (si cu un ochi imi trage o privire scurta) domnisoara.

Haha!!!!

Dialog cu Salome

În seara asta le-am avut în grijă pentru o vreme pe nepoțele noastre.  Pe la ora cinei, m-am dus la bucătărie să încropesc o cină caldă pentru băieții mei și nepoțele. Am intrat în bucătărie, am aprins lumina de sus – ca să văd bine să aleg ingredientele -, am închis ușa după mine și m-am apucat de… gătit. De-odată ușa se deschide și un „căpșor blond” mă întreabă:

– Flori, cu ce te ajut?

Mirată, mă uit la nepoata mea de 5 ani jumate și la surioara ei de jumătatea vârstei ei, ce o urmase  codiță în bucătărie, și îi răspund:

– Cu nimic. Voi mergeți la joacă cu Fini. Mă descurc singură.

Deh, într-o casă de băieți sunt obișnuită să gătesc singură, fără mici ajutoare pe lângă mine… Nu după mult timp, același căpșor blond – urmat de aceeași codiță – mă întreabă din nou:

– Flori, dar eu cu ce te ajut? Eu vreau să te ajut.

–  Acum nu ai cu ce. Dar mai târziu o să mă poți ajuta, răspund eu, gândind că o voi chema să mă ajute la pus furculițele și șervețelele pe masă.

Și fetița plecă înspre joacă, mulțumită parcă de răspuns. Iar eu mi-am văzut mai departe de gătit. Curățat, tăiat, spălat, aprins plita, pus apa la fiert, pus sare, scos apartul de mărunțit din sertar…

– Flori acum pot să te ajut?

Ups! Uitasem ce-i promisesem fetei.

– Mda… poți acum să… mă ajuți… la… tăiat (în apartul de mărunțit) legumele,

I-am răspuns eu sacadat fetei, în timp ce căutam iute prin bucătărie o „slujbă” pentru ea. Îi dau indicațiile necesare, îi așez mâna pe aparat, apăsăm împreună și așteptăm ca aparatul să ne mărunțească legumele. Ne zâmbim, ne facem cu ochiul, ne încurajăm din priviri, oprim aparatul, ne uităm să vedem cum și cât a mărunțit, punem la loc, turnăm în cratiță…

– Flori, știi, când eu o să fiu mare, mama mea o să fie bătrână.

– Mda, iar când Fini (verișorul lui și fiul nostru) o să fie și el mare, și eu o să fiu bătrână!

– Da? Și tu o să fii bătrână?

Între timp am terminat cu legumele și am trecut și la alte trebușoare.

(Într-un cui din bucătărie atârnau două șorțuri de bucătărie: unul albastru micuț – ce mi l-a făcut mie bunica mea pe când aveam 5-6 anișori, și unul maro mare – făcut de străbunica mea bunicii mele.)

– Flori, eu vreau să îmi dai șorțul ăsta albastru.

– Lasă-l pe ăsta lui Noa și tu ia-l pe ăsta maro, că ești mai mare.

– Da…? Ăsta pe care îl ai de la bunica aia a ta bătrână?

– Făcut de străbunica mea pentru bunica mea.

Corespunzător echipate, fetele au început să mă ajute la deschis sertare, la pus vesela în sertare, la închis sertare, la învârtit în mâncare…

În fine, mâncarea-i gata, băieții la insistențele noastre ne ajută la pus masa, deci micile ajutoare își pot da jos echipamentul de bucătărie. Salome în timp ce își da jos șorțul, aruncându-i o privire oarecum curioasă, mă întreabă:

– Flori, dar cum l-a făcut bunica ta pe șorț?

– La mașina de cusut l-a făcut. Că străbunica mea era croitoreasă.

Îi răspund eu stând pe vine și cu capul băgat în frigider, să iau smântâna.

– Da? Du-mă la ea să văd și eu.

– Nu putem, că ea a murit. Îi răspund eu în fugă.

– A murit? De ce a murit?

– Că era bătrână. Răspund eu sec și fără să preîntâmpin impactul răspunsurilor mele, aparent simple, în mintiuța ei.

– Că era bătrână…? Deci și mama când o să fie bătrână o să moară?

Mă ridic brusc dinspre frigider spre ea, o privesc în ochi – Ce să-i răspund?! – și-i zic:

– Toți o să îmbătrânim. Și tu o să îmbătrânești…

Începusem oarecum să mă fâstâcesc. Încercam să grăbesc cumva așezarea noastră la masă, dar băieții încă nu puseseră fața de masă, și nici farfuriile… Salome mă privea fix în ochi. Ea aștepta să îmi duc până la capăt răspunsul.  Las ochii în jos. Mă jenam oarecum să recunosc acest adevăr. Asta  și pentru că azi se împlineau 2 luni de când mama mea murise, și nu era deloc bătrână. Avea doar 60 de ani.

– Toți îmbătrânim… și murim…

Salome mă privea neclintit de serioasă, iar eu mă pierdeam în goană printre cuvintele astea două, printre ochii ei sincer de curioși, printre durerea crudă a pierderii mamei,  printre senzația de foame deja instalată… Atunci fetița mă trase înapoi, zicând:

– Adică toți o să murim. Dar, Flori, de ce murim?

Fetița asta de-o șchioapă rostea atât de liniștită o întrebare atât de fundamentală, o întrebare ce de-o bună bucată de vreme (re)zbiera în mine! DE CE MURIM NOI, OAMENII? DE CE? DE CE?

Singurul răspuns care mi-a putut țâșni atunci de pe buze a fost:

– Ca să ajungem la Domnul Isus.

– Dar numai copiii buni ajung la Domnul Isus!

– Dacă suntem ascultători ajungem la El.

– Haha! Deci de aia murim. Ca să ajungem la Domnul Isus. Ce bine. Eu credeam că numai oamenii răi mor.

Ne-am pus la masă. Am umplut pe măsura fiecăruia farfuria, Fini i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru că avem ce pune pe masă, pentru mătușa, unchiul, verioșare, unchiul celălalt și părinți, și am început a înghiți.

****

Ca să-l pot vreodată cuprinde pe Dumnezeu – în înțelepciunea Sa – trebuie să mă fac asemeni unui copil. Așa că nu râdeți: Ca să ajungem la Domnul Isus trebuie să… murim…

…și mi-e atât de greu să mă fac (iară) mică…

 

Bine am intrat în anul 2013!!!

Dar-ar Dumnezeu să ne facem ăst an mici, ca să pricepem în ălalalt an lucrul ăl MARE! La Anul și la mai MIC!

Revenire de duminică

Este vreunul dintre noi care n-a citit  ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte?” Nu prea cred! Este vreunul dintre noi care să nu-și fi dorit niciodată să fie nemuritor? Nici asta nu prea cred! Fineas, într-una din discuțiile noastre îmi spunea: „Mama, nu îmi place să moară oamenii. Aș vrea ca oamenii să nu moară niciodată.”

În ciuda Căderii, Dumnezeul Creator a pus în noi „gândul veșnicieii”. Și, uneori chiar involuntar ne trezim că tânjim  după un tărm al vieții veșnice, al vieții fără de moarte. De-ar fi să nu murim niciodată….

Marea nesfârșită, cerul de necuprins, longevitatea brazilor, preistoricitatea ferigilor, necunoscutul cosmic ne duc cu gândul la „neteminare”, la netrecător, la o veșnicie.

Si dacă o tânjim, și dacă ea e pusă în noi, înseamnă că ea TREBUIE să existe! Și dacă există, înseamnă că TREBUIE să existe și  Calea înspre ea! Indubitabil!

Depinde ce alegem: o viață perenă, ce se va scurge scurt și dureros de dulce DOAR pe pămntul pe care pășim, sub cerul pe care-l vedem, sau alegem, ca în basm, să plecăm în căutarea vieții veșnice.

Dar ce este viața veșnică, în definitiv?

Singrul răspuns pe care pot să mi-l dau, și pe care-l accept este acesta: „Și viața veșnică este aceasta – să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos, pe Care L-ai trimis Tu.”

Începe să-L cunoști pe Dumnezeu și nu te opri niciodată! 

 

Belgia caută asistenți medicali!

Ești asistent(ă) medical(ă)? Vrei să vii și să lucrezi în Belgia?

Atunci îți recomand să iei contact cu CURAE, pe www.curae.be, și să completezi formularul. Dacă dai pe steagul României (Ăla cu roșu, galben și albastru, deși, după vremurile țării, steagul e mai mult negru…), poți citi în românește. Nu mai sta pe gânduri! Aici vei învața să lucrezi cu respect față de pacient, care e OM!, vei  fi tu însuți/însăți respectat de colegi (fie ei asistenți sau medici) și de pacienți, vei învața să nu(mai) aștepți vreo „atenție” pentru spălat pacient, schimbat patul pacientului, făcut tratamentul, și vei mai învața să trăiești – tu si familia ta – decent. Iar copiii tăi, dacă-i ai, vor merge cu drag la școală! Ba, atunci când va fi bolnav, se va „preface” sănătos, ca să nu lipsească de la școală! Pe bune!

Te întrebi dacă CURAE prezintă credibilitate? Iți spun că DA. Fac parte din echipă și-ți spun: CURAE este parolistă!  Curae te respectă, îți respectă drepturile și îți pune la dispoziție asistență adminstrativă și cursuri de limbă (Olandeză sau Franceză) de minim 3 luni.

Dacă alegi să vii să lucrezi în Flandra – regiunea vorbitoare de limba Olandeză – s-ar prea putea să nimerești în grupa mea de limbă! Poate însă o să alegi să vii să lucrezi în Valonia – regiunea vorbitoare de limba franceză. E bine și așa. Tu decizi!

Dă-mi voie să-ți spun ceva! O fi părând ea mai grea limba olandeză, însă nu e chiar așa! Bunăoară are cea mai simplă gramatică! Substantivele nu se declină pe cazuri, este un singur caz, iar conjugarea verbelor e chiar floare la ureche, având  doar 2 terminații. Ba mai mult, într-un enunț cu mai multe verbe numai unul se conjugă, restul rămân cu forma de infinitiv! Dacă ești isteț, ambițios, și conștinciios, atunci o poți învăța! Pe deasupra, ardelenii se vor simții ca în Ardeal printre flamanzi, iar sudiștii se vor simți ca în Ardeal (hihi), iar moldovenii… nu știu cum se vor simții… ca în străinătate?

Fie că e pentru tine, fie pentru vreun prieten, îți doresc succes!

Încearcă! Nu pierzi mai mult decât nu ai, dar poți însă câștiga o slujbă în Belgia!

www.curae.be

Cartea copilăriei

Bănuiesc că majoritatea copiiilor din generația mea aveau ca pasiune cititul. Asta pentru că, pe vremea noastră, nu aveai atâtea oferte de petrecut timpul liber, ca acum (deși, acum mai mult pierzi timpul, decât să-l petreci în mod constructiv, educativ, benefic); cu excepția celor 5-10 minute, seara, de Leka nosht, deca! (Noapte bună, copii!) de la bulgari; asta pentru bucureșteni. Așa că, dacă nu eram în fața blocului să ne jucăm Frunza, Rațele și vânătorii, De-a mama și de-a tata sau De-a magazinul, și dacă nu mai aveam teme de făcut, puneam mâna pe o carte (de obicei preferată) cu povești sau cu aventuri (după caz), ne tolăneam în fotoliul din sufragerie, sau ne băgam sub masă (ce se transforma pe loc într-o peșteră secretă), sau (în cazul altora mai fericiți) ne închideam în camera noastră (eu nu am avut așa ceva în copilărie, ci sufrageria devenea locul nostru de dormit peste noapte; deci, fotoliul – dacă lipsea mama de acasă – devena colțul meu sau „peștera secretă”). Ea, cartea, ținea locul laptopului de azi, al jocurilor electronice, al mobilului, al televizorului, și parcă niciodată nu ne plictiseam, așa cum deseori se întâmplă cu puștii de azi. Mie mi-au plăcut basmele și poveștile fantastice, de orice sorginte.

Pe când aveam în jur de 10 ani am primit de la bunici o carte de povești intitulată „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi” de Nikolai Nosov, carte ce avea să devină cartea copilăriei mele. O carte al cărui conținuit îmi revenea în minte în mai toate etapele „vârstelor” mele. În toate amintirele mele cartea asta, nu știu de ce, era mereu prezentă. Ori de câte ori aveam ocazia aminteam de ea, însă – din păcate – nimeni nu își aducea aminte să fi auzit, citit sau văzut cartea asta. Ciudat! Bunicii nu-și aminteau să-mi fi cumpărat cartea cu pricina, părinții nu-și aminteau să mă fi văzut citind cartea asta, nici chiar să o fi văzut pe rafturile bibliotecuței mele. Când le pomeneam prietenilor mei (de-o vârstă cu mine) de ea, niciunul nu-și amintea să fi auzit de Habarnam. Le descriam cu lux de amănunte imaginea de pe copertă, le făceam un sumar al cărții, dar… nimeni  nimic. Într-o vreme ajunsesem să renunț la ideea de a mai pomeni de ea sau de a dori să (re)achiziționez cartea care, probabil, era doar o fantezie de-a mea, gândeam de-acum. Până într-o zi, pe vremea când eram profesoară și mergeam mereu la Anticariaul unde lucra fostul meu coleg de facultate și bunul meu prieten Teo, ca să mă aprovizionez cu cărți. O dată am zăbovit mai mult (afară era o vreme ploioasă, iar în magazin era așa de plăcut lângă calorifer) și, din vorbă-n vorbă, pomenesc de cartea lui Habarnam. Mare mi-a fost mirarea să-l aud pe Teo că și el a citit-o! Deci, nu eram chiar dusă cu pluta! Chiar exista cartea! Și nu fusesem singura ce-o citise! Am depănat o vreme aventurile hazlii ale vestitului Habarnam și-ale prietenarilor săi și am părăsit anticariatul cu promisiunea că imediat ce Anitcariatul va achiziționa cartea lui Habarnam, o voi putea lua. Așa a și fost. După o vreme, făcând iar o vizită la Anticariat, Teo  mi-a adus din spate cartea. Uau! După atâția ani și după atâta mister aveam iar Aventurile lui Habarnam în mână! Da, nu era cel mai îngrijit exemplar, dar era reală, și era din nou a mea! Tare mult îmi doeram să o recitesc și să i-o pot citi și lui Fini. Atunci când am (re)primit-o, Fineas era prea mic pentru o asemenea lectură (n-avea încă 2 ani); așa că am recitit-o cu sufletul la gură eu, apoi am pus-o bine pentru vremea când și fiul meu avea să aibă suficientă răbdare să o asculte. Pe când a împlinit 4 ani am început să i-o citesc, dar nu până la final. Primise altă carte mai interesantă și dorea să-i citesc din ea. Mă rog, când ne-am mutat în Belgia am luat-o cu noi, printre alte vreo 15 cărți. Iar azi, din întâmplare, am dat de ea printre dosarele cu acte. Și ne-am apucat să o (re)citim. Și m-a cuprins, dintr-o dată, nostaligia copliăriei mele: cu cărțile mele preferate cu desenele animate, devenite preferate din lipsă de alternativă, cu jocurile copilăriei, cu prietenii copliăriei, cu mine copil.

Ce n-aș fi dat, copil fiind, să fi existat cu adevărat un oraș de basm cum  era Orașul Florilor în care locuiau prichindeii și prichinduțele lui Nosov – oameni mici, mici de tot; nu mai mici de cât un castrevete, și nici acela prea mare. Un oraș tare frumos, pe lângă care creșteau o sumedenie de flori, precum romanițe, margarete, păpădii, ce pentru locuitorii orășeluilui păreau niște falnici stejari.

Dar, știi ceva? De ce să o povestesc? Mai bine dă fuga la Anticariatul lui Teo, sau prin librăriile din oraș (dacă mai există așa ceva) și cumpără-o. Dacă n-ai citit-o, îți garantez că merită și banii tăi și timpul! (Să fim sinceri, cine n-ar da  din când în când „lumea toată” pentru un moment de copilărie? Habarnam și aventurile prietenilor săi ar putea să-ți ofere acest moment răvnit.)  Iar dacă ai citit-o în copilărie, ca și mine și ca Teo, îți garantez că va fi o lectură captivantă pentru odrasla ta. Iar pentru băieții se va dovedi a fi chiar și un ghid al bunelor maniere!

(articol scris în urmă cu 2 ani)

foto: http://www.latrecut.ro/2006/03/aventurile-lui-habarnam-si-ale-prietenilor-sai/